SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL Giuseppina și Orestina PROCACCINI c. ITALIA (solicitarea nr. 65075/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 noiembrie 2004 A FOST RECOMANDATĂ ÎN FAVOAREA MARII CHAMERĂ, CARE A ÎNTÂMPLAT HOTĂRÂREA LA 29 martie 2006 această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Giuseppina și Orestina Procaccini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte. Bonello, domnii mei Tulkens Vajić dnii Kovler, Steiner, judecătorii Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și pe domnul S. Nielsen, grefier de secțiune După ce au deliberat în camera consiliului la 21 octombrie 2004, Întocmirea hotărârii adoptate la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 65075/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Giuseppina Procaccini și Orestina Procaccini, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului ( 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În urma deportării dlui V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo ca judecător ad-hoc pentru a-i fi loc (art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). La 22 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. De fapt, recurentele s-au născut în 1932 și, respectiv, 1938 și își au reședința în Benevent. 1. Procedura principală la 23 octombrie 1989, domnul G., tatăl recurentelor, a atribuit societății E. în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține rezoluția unui contract de instalare a ferestrelor în apartamentul său. Cazul a început la 30 noiembrie 1989. Din cele 18 audieri stabilite între 22 martie 1990 și 18 mai 1998, trei au fost amânate din oficiu, trei au fost amânate din cauza absenței avocatului societății E., patru au fost dedicate unei expertize, cinci au vizat audierea martorilor, o audiere a fost amânată deoarece judecătorul se abținea, una din cauza absenței avocatului dlui. și una la cererea sa. Recurentele s-au constituit în procedură ca urmare a morții dlui La 27 martie 1995. La o dată nespecificată, cauza a fost încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) Din cele șase audieri stabilite între 15 februarie 1999 și 9 octombrie 2001, două au fost amânate din oficiu, una de către judecător, una a fost consacrată cererii de stabilire a ședinței pentru prezentarea concluziilor și două pentru prezentarea concluziilor. Prin hotărârea din 30 mai 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 31 octombrie 2002, tribunalul a acceptat parțial cererile recurentelor și le-a acordat 945,40 EUR (EUR) ca reparație a daunelor suferite. (2) Procedura Pinto la 10 octombrie 2001, recurentele au sesizat Curtea de Apel de la Roma în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, recurentele au solicitat Curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. Recurentele au solicitat fiecare 25 000 000 de lire italiene [12 911,42 EUR] ca daune morale. 10. Printr-o decizie din 25 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 23 aprilie 2002, Curtea de Apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp și a respins cererea privind prejudiciul material pe motivul că nu s-a dovedit, în general, 2 250 EUR în echitate ca despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial și 750 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat până la 8 iunie 2003 cel târziu până la 12 iulie 2004, administrația nu executase încă decizia. 11. Printr-o scrisoare din 7 ianuarie 2003, recurentele au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și au solicitat Curții să reia examinarea cererii lor. Prin aceeași scrisoare recurentele au informat, de asemenea, Curtea că nu intenționau să se supună casiunii pe motivul că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept. CU PRIVIRE LA EXCEPȚIA DE IRECEVABILITATE SUPERATĂ DE GUVERNAREA 12. Guvernul ridică neobosirea căilor de atac interne, întrucât recurentele nu s-au ocupat de casare. Succesul altor solicitanți care au încercat această cale de atac demonstrează eficacitatea acțiunii. El dorește să demonstreze acest lucru ca dovadă a celor patru hotărâri ale Curții de Casație în Parlamentul Pleison. 13. Curtea constată că excepția guvernului privind existența unei căi de atac interne a fost deja respinsă în decizia sa privind admisibilitatea din 22 ianuarie 2004. Curtea amintește, de asemenea, că a considerat rezonabil să rețină că revizia jurisprudenței Curții de Casație, în special Hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public începând cu 26 iulie 2004 și că, începând cu această dată, reclamanții trebuie să fie obligați să utilizeze această acțiune în sensul articolului 35 1 din convenție ( Di Sante c. Italia (dec.), n 56079/00, 24 iunie 2004). Termenul pentru casiuni care au expirat înainte de 26 iulie 2004, Curtea apreciază că, în aceste împrejurări, recurentele erau scutite de obligația de a epuiza căile de atac. 15. Curtea consideră că guvernul își întemeiază excepția pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuție decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, excepția trebuie respinsă. II. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 16. Recurentele susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. La 13 iulie 2004, recurentele au indicat că nu se plâng de modul în care Curtea de Apel a evaluat întârzierile, ci de valoarea derizorie a daunelor acordate. 18. Guvernul se opune acestei teze. 19. Curtea amintește că, în decizia sa privind admisibilitatea din 22 ianuarie 2004, Curtea a considerat că prin acordarea sumei de 2 250 EUR, respectiv 1 125 EUR per reclamantă, cu titlu de reparație a prejudiciului nepatrimonial în temeiul Legii Pinto, Curtea de Apel nu a reparat în mod corespunzător și suficient presupusa încălcare de către recurente. 20. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 octombrie 1989 s-a încheiat la 31 octombrie 2002. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări ale cerinței de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 22. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. A. Reamintește criteriile urmate de Curte 1. Criterii generale 24. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât cu privire la convenție de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul În cazul în care este necesar, trebuie să se prezinte o declarație a membrului propoziției. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale. În plus, în cazul în care diversele elemente care constituie prejudiciul nu sunt adecvate pentru un calcul exact sau în cazul în care distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi nevoită să le examineze în ansamblu (a se vedea Comingersoll c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 2) Criterii speciale pentru prejudiciul moral 25. În ceea ce privește evaluarea echitabilă a prejudiciului moral suferit ca urmare a duratei unei proceduri, Curtea consideră că o sumă variind de la 1 000 la 1 500 EUR pe an de durată (și nu pe an de întârziere) a procedurii reprezintă o bază de plecare pentru calculul care urmează să fie efectuat. Rezultatul procedurii naționale (pe care reclamanta îl pierde, câștigă sau ajunge să îl încheie prin soluționare amiabilă) nu are nicio importanță ca atare asupra prejudiciului moral suferit ca urmare a duratei procedurii. Suma totală va fi mărită cu 2 000 EUR, în cazul în care problema litigiului este importantă, în special în ceea ce privește dreptul muncii, starea de sănătate și capacitatea persoanelor, pensiile, procedurile deosebit de grave legate de sănătatea sau de viața persoanelor. Suma de bază va fi redusă având în vedere numărul de instanțe care au trebuit să se pronunțe pe durata procedurii, la comportamentul părții solicitante. în special în ceea ce privește numărul de luni sau ani care au legătură cu trimiteri nefondate imputabile părții reclamante, de exemplu în cazul în care miza patrimonială este mică pentru partea reclamantă și în funcție de nivelul de trai al țării. Se poate lua în considerare, de asemenea, o reducere în cazul în care reclamantul a participat doar pe scurt la procedura pe care a continuat-o ca moștenitor, iar această sumă poate fi redusă și în cazul în care reclamantul a obținut deja la nivel național o constatare a încălcării și o sumă de bani în cadrul unei căi de atac interne. Pe lângă faptul că existența unei căi de atac pe plan intern este pe deplin conformă cu principiul subsidiarității, această cale de atac este mai apropiată și accesibilă decât acțiunea în fața Curții, este mai rapidă și se exercită în limba părții solicitante și, prin urmare, prezintă avantaje care trebuie luate în considerare. Aplicarea acestor criterii în cazul în speță Pagubă morală 26. Recurentele solicită fiecare 8 875 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 27. Guvernul consideră că constatarea încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 28. Curtea consideră că, pentru o procedură care a durat 13 ani pentru o instanță o sumă de 20 Cu toate acestea, Curtea constată că comportamentul tatălui recurentelor a contribuit un pic la întârzierea procedurii și că nu au participat la procedură încă de la început și, în plus, trebuie să se ia în considerare și miza redusă a litigiului. Prin urmare, Curtea consideră că ar trebui să se aloce fiecărei recurente suma de 10 000 EUR minus 30 % din cauza constatării încălcării de către instanța internă (a se vedea punctul 25 de mai sus), adică 7 000 EUR. 29. Din această sumă, este necesar, de asemenea, să se reducă cuantumul despăgubirii acordate recurentelor la nivel național sau 1 125 EUR fiecare. Prin urmare, fiecare reclamant are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral de 5 875 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă. Comisioane și cheltuieli de judecată 30. De asemenea, recurentele solicită în general 1 500 EUR, plus 10 % rambursare forfetară, plus 2 % CPA (contribuție la fondul de previzionare a avocaților) și 20 % TVA (taxa pe valoarea adăugată), pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 31. Guvernul nu a luat poziție în această privință. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa, de criteriile menționate anterior, de durata și complexitatea acestei proceduri în fața Curții, Comisia consideră că fiecare reclamantă trebuie să primească 750 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Respinge excepția preliminară a guvernului A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească fiecărei reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 875 EUR (cinci mii opt sute șaptezeci și cinci EUR) pentru daune morale ii. 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 10 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE Giuseppina et Orestina PROCACCINI c. ITALIE
(Requête n
o
65075/01)
ARRÊT
10 novembre 2004
LA GRANDE CHAMBRE, QUI A RENDU SON ARRÊT LE
29 mars 2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Giuseppina et Orestina Procaccini c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Rozakis
,
président
,
G
. Bonello,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
MM.
A.
Kovler,
M
me
E
. Steiner,
juges
M.
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
65075/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissantes de cet Etat, M
mes
Giuseppina Procaccini et Orestina Procaccini («
les requérantes
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 19 novembre 1997 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérantes sont représentées par M
e
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et ses coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M.
L.
Ferrari Bravo comme juge
ad hoc
pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
3.
Le 22 janvier 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.
4.
Les requérantes sont nées respectivement en 1932 et 1938 et résident à Bénévent.
1.La procédure principale
5.
Le 23 octobre 1989, M. G., père des requérantes, assigna la société E. devant le tribunal de Bénévent afin d'obtenir la résolution d'un contrat d'installation de fenêtres dans son appartement.
6.
La mise en état de l'affaire commença le 30 novembre 1989. Des dix-huit audiences fixées entre le 22 mars 1990 et le 18 mai 1998, trois furent reportées d'office, trois le furent en raison de l'absence de l'avocat de la société E., quatre furent consacrées à une expertise, cinq concernèrent l'audition de témoins, une audience fut reportée car le juge s'était abstenu, une en raison de l'absence de l'avocat de M. G. et une à sa demande. Les requérantes se constituèrent dans la procédure suite à la mort de M. G. le 27
mars 1995.
7.
A une date non précisée, l'affaire fut confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
).
Des six audiences fixées entre le 15 février 1999 et le 9 octobre 2001, deux furent reportées d'office, une par le juge, une fut consacrée à la demande de fixation de l'audience pour la présentation des conclusions et deux à la présentation des conclusions.
8.
Par un jugement du 30 mai 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 31 octobre 2002, le tribunal fit en partie droit aux demandes des requérantes et leur accorda 945,40 euros (EUR) à titre de réparation des dommages subis.
Pinto
»
9.
Le 10 octobre 2001, les requérantes saisirent la cour d'appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
» afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Les requérantes demandèrent à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices moraux subis. Les requérantes demandèrent chacune 25
000
000 lires italiennes [12
911,42 EUR] à titre de dommage moral.
10.
Par une décision du 25 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 avril 2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel au motif qu'il n'était pas prouvé, accorda globalement 2
250 EUR en équité comme réparation du dommage non patrimonial et 750 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit l'autorité de la chose jugée au plus tard le 8 juin 2003. Au 12 juillet 2004, l'administration n'avait pas encore exécuté la décision.
11.
Par une lettre du 7 janvier 2003, les requérantes informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et demandèrent que la Cour reprenne l'examen de leur requête.
Par la même lettre les requérantes informèrent aussi la Cour qu'elles n'avaient pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit.
I.
SUR L'EXCEPTION D'IRRECEVABILITÉ SOULEVÉE PAR LE GOUVERNEMENT
12.
Le Gouvernement soulève le non-épuisement des voies de recours internes puisque les requérantes ne se sont pas pourvues en cassation. Le succès d'autres requérants ayant tenté cette voie de recours démontre l'effectivité du recours. Il en veut pour preuve les quatre arrêts de la Cour de cassation en Assemblée Plénière.
13.
La Cour note que l'exception du Gouvernement concernant l'existence d'une voie de recours interne a déjà été rejetée dans sa décision sur la recevabilité du 22 janvier 2004. Elle relève ensuite que la jurisprudence de la Cour de cassation citée par le Gouvernement date du 26
janvier 2004, alors que la décision de la cour d'appel de Rome était devenue définitive au plus tard le 8 juin 2003.
14.
La Cour rappelle en outre qu'elle a jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence de la Cour de cassation, et notamment l'arrêt n
o
1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004 et que c'est à partir de cette date qu'il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention (
Di Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24 juin 2004).
Le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la Cour estime que dans ces circonstances les requérantes étaient dispensées de l'obligation d'épuiser les voies de recours.
15.
La Cour considère que le Gouvernement fonde son exception sur des arguments qui ne sont pas de nature à remettre en cause sa décision sur la recevabilité. Par conséquent, l'exception doit être rejetée.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
16.
Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
17.
Le 13 juillet 2004 les requérantes ont indiqué qu'elles ne se plaignaient pas de la façon dont la cour d'appel avait évalué les retards mais du montant dérisoire des dommages accordés.
18.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
19.
La Cour rappelle que dans sa décision sur la recevabilité du 22
janvier 2004, elle a estimé qu'en octroyant la somme de 2
250 EUR, soit 1
125 EUR par requérante, à titre de réparation du dommage non patrimonial en application de la loi Pinto, la cour d'appel n'avait pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par les requérantes.
20.
La période à considérer a débuté le 23 octobre 1989 s'est terminée le 31 octobre 2002. Elle a donc duré treize ans, pour une instance.
21.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
22.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
24.
La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences.
Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude
; l'adjectif «
équitable
» et le membre de phrase «
s'il y a lieu
» en témoignent.
Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels.
En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (voir
Comingersoll c.
Portugal
[GC], n
o
2) Critères particuliers au dommage moral
25.
En ce qui concerne l'évaluation en équité du dommage moral subi en raison de la durée d'une procédure, la Cour estime qu'une somme variant de 1
000 à 1
500 EUR par année de durée (et non par année de retard) de la procédure est une base de départ pour le calcul à effectuer. Le résultat de la procédure nationale (que la partie requérante perde, gagne ou finisse par conclure un règlement amiable) n'a pas d'importance en tant que tel sur le dommage moral subi du fait de la durée de la procédure.
Le montant global sera augmenté de 2 000 EUR si l'enjeu du litige est important notamment en matière de droit du travail, d'état et capacité des personnes, de pensions, de procédures particulièrement graves en relation à la santé ou à la vie de personnes.
Le montant de base sera réduit eu égard au nombre de juridictions qui eurent à statuer pendant la durée de la procédure, au comportement de la partie requérante –
notamment du nombre de mois ou d'années liés à des renvois non justifiés imputables à la partie requérante – à l'enjeu du litige – par exemple lorsque l'enjeu patrimonial est peu important pour la partie requérante – et en fonction du niveau de vie du pays. Une réduction peut aussi être envisagée lorsque le requérant n'a participé que brièvement à la procédure qu'il a continuée en tant qu'héritier.
Ce montant pourra être réduit également lorsque la partie requérante aura déjà obtenu au niveau national un constat de violation et une somme d'argent dans le cadre d'une voie de recours interne. Outre le fait que l'existence d'une voie de recours sur le plan interne s'accorde pleinement avec le principe de subsidiarité propre à la Convention, cette voie de recours est plus proche et accessible que le recours devant la Cour, est plus rapide, et s'exerce dans la langue de la partie requérante
; elle présente donc des avantages qu'il convient de prendre en considération.
B.
Application de ces critères au cas d'espèce
1.
Dommage moral
26.
Les requérantes réclament chacune 8
875 EUR au titre du préjudice moral qu'elles auraient subi.
27.
Le Gouvernement considère que le constat de violation constituerait en soi, le cas échéant, une satisfaction équitable suffisante.
28.
La Cour estime que pour une procédure ayant duré treize ans pour une instance une somme de 20
000 EUR par requérante pourrait être considérée comme équitable. Toutefois la Cour note que le comportement du père des requérantes a un peu contribué à retarder la procédure et qu'elles n'ont pas participé à la procédure depuis le début. De plus, le faible enjeu du litige doit être également pris en considération. Partant, la Cour estime qu'il y aurait lieu d'allouer à chaque requérante la somme de 10
000
EUR moins 30 % du fait du constat de violation de la part de la juridiction interne (voir § 25 ci-dessus), soit 7
29.
De cette somme, il convient en outre de soustraire le montant de l'indemnité accordée aux requérantes au niveau national, soit 1
125 EUR chacune. Partant, chaque requérante a droit à titre de réparation du dommage moral à 5
875 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.
2.
Frais et dépens
30.
Les requérantes demandent également globalement 1
500 EUR, plus 10 % de remboursement forfaitaire, plus 2 % de CPA (contribution à la caisse de prévoyance des avocats) et 20 % de TVA (taxe sur la valeur ajoutée), pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
31.
Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.
32.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés, de la durée et de la complexité de cette procédure devant la Cour, elle estime qu'il y a lieu d'accorder à chaque requérante 750 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.
3.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Rejette
l'exception préliminaire du Gouvernement
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
5
875 EUR (cinq mille huit cent soixante-quinze euros) pour dommage moral
;
ii.
750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens
;
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
10 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président