SECȚIUNEA A PATRA CAUZA PROCACCINI c. ITALIA (solicitarea nr. 31631/96) [1]HREȘTE STRASBURG 30 martie 2000 În litigiul cu cauza Procaccini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Pellonpäägé președinte L. F errori Bravo Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Butkevych, Hedigan, judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 16 martie 2000, hotărârea a fost adoptată la această dată, în conformitate cu dispozițiile care se aplică înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( mai exact Convenția [2] , de către Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului (inclusiv de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului) [art. 5 alineatul (4) din Protocolul nr. 11 și fostele articole 47 și 48 din Convenție]. La originea cauzei se află o cerere (nr. 31631/96) îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Rina Procaccini a sesizat Comisia la 13 martie 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenție. Comisia a declarat cererea admisibilă la 4 martie 1997. În raportul său din 23 aprilie 1998 (fostul articol 31 din Convenție), Comisia formulează la aviz (cu douăzeci și două de voturi față de șase) că la art. 6 alineatul (1) nu se aplică în speță și că nu a încălcat, prin urmare, art. 6 din Convenție. [3] În fața Curții, recurenta este reprezentată de M. G. Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian ( 100 alin. (1) din Regulamentul de procedură. Președintele Curții a atribuit cauza celei de-a patra secțiuni [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Ferrari Bravo, judecătorul ales în temeiul San Marino, pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Recurenta și guvernul au depus fiecare două memorii. După consultarea agentului guvernului și a avocatului reclamantei, camera a decis că nu era necesar să se țină o ședință. La 2 martie 1990, recurenta a introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania și a prezentat faptul că, începând din 1977, a lucrat ca îngrijitor la o școală publică gestionată de municipalitatea Cautano (Benevent) sub regimul mai multor contracte de închiriere de lucrări ( Având în vedere condițiile, comparabile cu cele specifice unui raport de muncă obișnuit cu administrația, în care și-a exercitat funcțiile, recurenta a solicitat recunoașterea existenței unui raport de muncă pe durată nedeterminată, continuarea relației de muncă după data expirării contractului (definită la 30 iunie 1990), precum și plata diferențelor dintre retribuțiile percepute și cele la care se considera că au dreptul. La 13 martie 1990, reclamanta a prezentat o cerere de stabilire a datei ședinței. Prin ordonanța din 22 martie 1996, președintele Tribunalului a ordonat primăriei din Cautano să depună anumite documente în termen de 30 de zile. La 6 mai 1996, aceste documente au ajuns la grefa Tribunalului Administrativ. Curtea Administrativă Regională a respins cererea recurentei la 27 mai 1997 printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 24 noiembrie 1997, în măsura în care aceasta nu a demonstrat numărul de ore pe care le-a efectuat și că acest element era esențial pentru calificarea tipului de muncă furnizat. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra aplicabilității art. 6 alin. Potrivit recurentei, este clar că, în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții în materie de funcționare publică, art. 6 alin. Potrivit guvernului, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică procedurii în litigiu, deoarece, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă a recurentei, se încadrează în categoria de locuri de muncă care implică - având în vedere natura funcțiilor și a responsabilităților pe care le cuprind - o participare la exercitarea puterii publice și la funcțiile care vizează protejarea intereselor colectivității publice 13. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia, pentru a determina aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) funcționarilor publici, indiferent dacă aceștia sunt titulari sau contractuali, trebuie să se adopte un criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de subiectul în cauză și să se verifice dacă locul său de muncă implică o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și la funcțiile care vizează protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice (a se vedea Curtea. D.H., Hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999, care apare în Codul Oficial al Curții. În cazul de față, Curtea consideră că funcția exercitată de recurentă în calitate de portar nu include o participare la exercitarea autorității publice. 14. La art. 6 alineatul (1) se aplică, prin urmare,. Cu alte cuvinte, dacă a fost depășită perioada de timp rezonabilă, reclamanta răspunde prin la .16. În cazul în care această teză. 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 2 martie 1990 și s-a încheiat la 24 noiembrie 1997. 18. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și opt luni pentru o instanță. 19. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 20. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 23. Curtea consideră că este necesar să se acorde în mod echitabil recurentei 16 000 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 24. Recurenta solicită, de asemenea, 17 680 020 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 6 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 26. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 6 000 000 (șase milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată care vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 30 martie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Matti Pellonpäääst Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. Notele grefei [2] Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. [3] O copie a raportului Comisiei poate fi obținută de la grefă.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE PROCACCINI c. ITALIE
(Requête n°
31631/96)
[1]
ARRÊT
30 mars 2000
En l’affaire Procaccini c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
M.
Pellonpää
,
président
,
M.
errari Bravo
,
M.
A.
Pastor Ridruejo
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
J.
Makarczyk
,
M.
V.
Butkevych,
M.
J.
Hedigan,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 mars 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
L’affaire a été déférée à la Cour, conformément aux dispositions qui s’appliquaient avant l’entrée en vigueur du Protocole n°
11 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»)
[2]
, par la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») (article 5 § 4 du Protocole n° 11 et anciens articles
47 et
48 de la Convention).
2.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 31631/96) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Rina Procaccini (« la requérante »), avait saisi la Commission le 13 mars 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention.
3.
La Commission a déclaré la requête recevable le 4 mars 1997. Dans son rapport du 23 avril 1998 (ancien article 31 de la Convention), elle formule l’avis (par vingt-deux voix contre six) que l’article 6 § 1 ne s’applique pas en l’espèce et qu’il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 de la Convention.
[3]
4.
Devant la Cour, la requérante est représentée par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
5.
Le 14 janvier 1999, le collège de la Grande Chambre a décidé que l’affaire devait être examinée par une des sections de la Cour (article
100 § 1 du règlement). Le président de la Cour a attribué l’affaire à la quatrième section (article 52 § 1 du règlement). M.
L.
Ferrari Bravo, le juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
6.
La requérante et le Gouvernement ont chacun déposé deux mémoires.
7.
Après consultation de l’agent du Gouvernement et de l’avocat de la requérante, la chambre a décidé qu’il n’était pas nécessaire de tenir une audience.
7.
Le 2 mars 1990, la requérante introduisit un recours devant le tribunal administratif régional de Campanie. Elle exposait que depuis 1977, elle avait travaillé en tant que concierge dans une école publique gérée par la municipalité de Cautano (Bénévent) sous le régime de plusieurs contrats de louage d'ouvrage («
locatio operis
») à durée déterminée, périodiquement renouvelés. En considération des conditions, comparables à celles propres à un rapport d'emploi ordinaire avec l'administration, dans lesquelles elle avait exercé ses fonctions, la requérante demandait la reconnaissance de l'existence d'un rapport de travail à durée indéterminée, la continuation de la relation de travail après la date de l'expiration du contrat (fixée au 30 juin 1990), ainsi que le paiement des différences entre les rétributions perçues et celles auxquelles elle estimait avoir droit.
8.
Le 13 mars 1990, la requérante présenta une demande de fixation de la date de l'audience. Les 29 septembre 1995 et 1
er
mars 1996, elle demanda la fixation urgente de la date de l'audience. Par une ordonnance du 22 mars 1996, le président du tribunal ordonna à la municipalité de Cautano de déposer certains documents dans un délai de trente jours. Le 6 mai 1996, lesdits documents parvinrent au greffe du tribunal administratif.
9.
Une audience fut fixée au 27 mai 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 24 novembre 1997, le tribunal administratif régional rejeta la demande de la requérante dans la mesure où elle n’avait pas démontré le nombre d’heures qu’elle effectuait et que cet élément était déterminant pour qualifier le type de travail fourni.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
A.
Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1
11.
Selon la requérante, il est clair qu’à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour en matière de fonction publique, l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer puisque la requérante s’occupait du nettoyage et du gardiennage de l’école.
12.
Selon le Gouvernement, l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique pas à la procédure litigieuse car « l’emploi de la requérante rentre dans la catégorie des emplois qui impliquent - compte tenu de la nature des fonctions et des responsabilités qu’ils comportent - une participation à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à la sauvegarde des intérêts de la collectivité publique » concernée.
13.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, pour déterminer l'applicabilité de l'article 6 § 1 aux agents publics, qu'ils soient titulaires ou contractuels, il faut adopter un critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par le sujet concerné et vérifier si son emploi implique une participation directe ou indirecte à l'exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l'Etat ou des autres collectivités publiques (voir Cour eur. D.H., arrêt Pellegrin c.
France du 8 décembre 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour). Dans le cas d’espèce, la Cour estime que la fonction exercée par la requérante en qualité de concierge ne comporte pas une participation à l'exercice de la puissance publique.
14.
L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer.
B.
Sur l’observation de l’article 6 § 1
15.
Reste à savoir s’il y a eu dépassement du «
délai raisonnable
». La requérante répond par l’affirmative.
16.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
17.
La période à considérer a débuté le 2 mars 1990 et s'est terminée le 24 novembre 1997.
18.
Elle a donc duré plus de sept ans et huit mois, pour une instance.
19.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
20.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
21.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
La requérante réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
23.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer en équité à la requérante 16
000
B.
Frais et dépens
24.
La requérante demande également 17 680 020 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
25.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 6 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
26.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral et 6 000 000 (six millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 mars 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Matti
Pellonpää
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
Notes du greffe
[2]
Le Protocole n° 11 est entré en vigueur le 1
er
novembre 1998.
[3]
Une copie du rapport de la Commission peut être obtenue auprès du greffe.