CASE OF KARHUVAARA AND ILTALEHTI v. FINLAND

Primul reclamant s-a născut în 1954 și trăiește în Helsinki, Finlanda. Al doilea reclamant („societatea reclamantă”) este o societate de răspundere limitată, care se află în Helsinki. Societatea reclamantă publică un ziar numit Iltalehti, care are o circulație de aproximativ 120.000. La 31 octombrie 1996, a publicat un articol privind un proces penal privind comportamentul beat și dezordonat, inclusiv un atac împotriva unui ofițer de poliție, al dlui A., un avocat practicant la Seinäjoki. Articolul purta titlul „Soția sa [este] președintele Comitetului Parlamentar pentru Educație și Cultură – Avocatul din Seinäjoki lovește polițist în restaurant” („Vaimo eduskunnan sivisticisvaliokunnan puheenjohtaja – Seinäjokelaien asianaja iski poliisia ravintolassa”). La 21 noiembrie și 10 decembrie 1996 au fost publicate articole de urmărire cu privire la verdictul prin care acuzatul a fost condamnat și condamnat la șase luni de închisoare suspendată. A fost raportat că inculpatul a fost soțul doamnei A., membru al parlamentului finlandez și președintele Comitetului său pentru educație și cultură. Titlul din 21 noiembrie a citit „... Soțul deputatului parlamentar lovește polițist în restaurant” (“... Kansanedustajan aviomies löi poliisia ravintolassa”). Titlul de la 10 decembrie 1996 citiți „... Soțul deputatului parlamentar primește o condamnare grea pentru violență în restaurant” (“... Kansanedustajan miehelle kova tuomio ravintolassa riehumista”). Procesul dlui A. au fost publicizate și discutate la nivel local și rolul dnei A. – care nu a fost în niciun fel implicat în procedura penală – a devenit subiectul, printre altele, satira politică într-un program („Iltalypsy”) transmis pe canalul național principal de televiziune. 10. În aprilie 1997, doamna A., care nu a contestat faptele prezentate de Iltalehti, a înființat proceduri împotriva reclamanților și a două dintre jurnaliștii implicați din cauza faptului că raportarea lui Iltalehti a fost libelous și a invadat intimitatea ei. Ea a solicitat ca respondenții să fie pedepsiți pentru invazia vieții private și a difamării și a solicitat compensații pentru daunele nepecuniare cauzate de articole. În plus, ea s-a bazat pe art. 15 din Legea Parlamentului în vigoare (valtiopäiväjärjestys, riksdagsordningen), care prevedea că membrii parlamentului, precum și funcționarii parlamentari să beneficieze de o protecție specială în îndeplinirea sarcinilor lor și pentru durata sesiunilor parlamentare. Crimele penale, sub formă de cuvinte sau de acte fizice, care au încălcat drepturile membrilor parlamentului sau a funcționarilor în timpul sesiunii sau a violenței fizice ulterioare, au fost considerate ca fiind comise în circumstanțe deosebit de agravante. Potrivit dnei A., această dispoziție era aplicabilă atât în ceea ce privește acuzațiile penale, cât și în determinarea cantității de daune în cazul ei. Ea a susținut că articolele i-au cauzat suferința particulară, deoarece era asociată public cu un act penal care nu era în nici un fel legat de persoana sau functionarea ei ca membru al parlamentului. 11. În calitate de redactor-șef al lui Iltalehti, primul reclamant, dl Karhuvaara, a recunoscut să fie superficial conștient de tipul de material publicat, dar a refuzat orice cunoștință prealabilă detaliată a materialului specific în cauză. În conformitate cu art. 32 din Legea privind libertatea de presă, apoi în vigoare (painovapauslaki, tryckfrihetslag; 1/1919, înlocuit de Legea nr. 460/2003 în 2004), un redactor-șef a fost în cele din urmă responsabil pentru orice material original publicat în ziarul său sau periodic, indiferent dacă el a fost de fapt conștient de conținutul acestuia. Acuzații au susținut, de asemenea, că au menționat doar în articolele lor că dna A. este căsătorită cu dl A., un fapt care nu a fost negat de dna A. Ea nu a fost menționată altfel în articole. În plus, cazul a fost deja raportat la nivel local și articolul lor nu conține informații noi ca atare. Ei au susținut, de asemenea, că un membru al parlamentului, ca figura politică publică, trebuie să tolereze mai mult de la mass-media decât un „cetățean mediu” și că este deosebit de de deranjant faptul că un membru al parlamentului încearcă să limiteze libertatea de exprimare a inculpatului. 12. La 27 martie 1998, Tribunalul de district Vantaa (käräjäoikeus, tingsrätten) a condamnat primul reclamant și celelalte două jurnaliști pe un număr de invazie a vieții private în condiții deosebit de agravante în sensul articolului 15 din Legea Parlamentului. Primul reclamant a fost ordonat să plătească optzeci de luni de zi, în valoare de 47.360 markkas finlandezi (FIM) (aproximativ 7.965 euro (EUR)). Ceilalți doi jurnaliști au fost ordonați să plătească amenzi de aproximativ 840 EUR. În plus, toate acuzatele, inclusiv ambele reclamante, au fost ordonate să plătească daune astfel cum a solicitat reclamantul (în comun și în mai multe rânduri cu un co-apărător, FIM 75000 cu interes începând cu 31 octombrie 1996, și în comun și în mai multe rânduri cu un alt co-apărător, FIM 100.000 cu dobânzi pentru FIM 50.000 începând cu 21 noiembrie 1996 și cu interes pentru FIM 50.000 începând cu 10 decembrie 1996), și anume, cu un total de 175.000 FIM (aproximativ 29,400 EUR), toate acuzatele au fost ordonate să ramburseze doamna A. împreună și mai multe în ceea ce privește cheltuielile sale legale de 72.109 FIM (12 128 EUR) cu dobândă începând cu 27 aprilie 1998. Acuzațiile de difamare au fost retrase. 13. Curtea de District a constatat că, în ansamblu, titlurile de bandă, paginile din față și articolele însuși au fost publicate cu scopul de a atrage atenția cititorilor în principal către relația conjugală a domnului A. cu dna A. și nu cu scopul de a descrie evenimentele ca atare. De asemenea, s-a constatat că publicarea subliniată a numelui, imaginea și statutul profesional al dnei A. nu era în nici un fel necesară pentru a raporta despre procesul penal al dlui A. Acesta a recunoscut că protecția vieții private a dnei A., în calitate de membru al parlamentului, este mai restrânsă decât a altor persoane, dar numai în măsura în care chestiunile în cauză sunt legate de funcțiile sale publice și există un interes public care justifică publicitatea lor. Faptul că condamnarea soțului unui politician ar putea afecta intențiile de vot ale oamenilor nu a constituit în sine o chestiune de interes public, cum ar fi justificarea publicității. Curtea de District a susținut că faptul că acțiunile soțului reclamantului și procedurile penale împotriva acestuia au fost bine cunoscute în districtul lor de origine și faptul că ziarele locale au raportat chestiunea nu a avut nicio influență asupra răspunderii acuzaților. Potrivit hotărârii, publicitatea națională acordată de Iltalehti și încălcarea rezultatului domeniului privat protejat al reclamantului constituie în esență infracțiunile penale în cauză. Acesta a susținut, de asemenea, că, deși motivele de bază ale articolului 15 din Legea Parlamentului ar putea fi considerate ca fiind depășite, aceasta a fost o dispoziție obligatorie, care a condus la condamnarea pentru o infracțiune clasificată ca agravată. În ceea ce privește determinarea cantității de compensare pentru suferință, Curtea de District a remarcat că reclamantul însuși, mai ales ca fiind de asemenea un medic și, prin urmare, un expert, a fost cel mai bine plasat pentru a evalua propria situație și daunele pe care le-a suferit. 14. La 3 decembrie 1998, Curtea de Apel din Helsinki (Hovioikeus, hovrätten) a respins recursul comun al inculpaților și a susținut hotărârea Curții de District fără observații cu privire la fondurile cauzei, cu excepția unei corectări minore a declarației instanței de judecată în ceea ce privește presupusul avantaj ilegal care a fost acordat publicului. Curtea de Apel a adăugat că, indiferent de această corecție, daunele acordate reclamantului nu ar trebui considerate excesive. 15. La 25 mai 1999, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen) a refuzat acuzații să permită recursul. 16. Secțiunea 8 alineatul (1) (969/1995) din Constituția din 1919 (Suomen halitusmuoto, regeringsformen för Finlanda), astfel cum este în vigoare la momentul relevant, prevedea că viața privată, onoare și domiciliu a fiecărei persoane trebuiau protejate. Această dispoziție corespunde articolului 10 din Constituția din 2000 (perustuslaki, grundlagen; Act nr. 731/1999), care a intrat în vigoare la 1 martie 2000. 17. Secțiunea 10 alineatul (1) (969/1995) din Constituția din 1919, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, a oferit tuturor dreptul la libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare implică dreptul de a exprima, disemina și primi informații, avize și alte comunicații fără prevenirea prealabilă de către nimeni. Această dispoziție corespunde articolului 12 din Constituția 2000. 18. Secțiunea 15 alineatul (1) din Legea Parlamentului (valtiopäiväjärjestys, riksdagsordningen), cum este în vigoare la momentul respectiv, citiți după cum urmează: „Dacă o persoană, fie în cursul unei sesiuni parlamentare, fie în timp ce un membru al parlamentului călătorește la sau de la Parlament, abuzează respectivul membru al parlamentului cu orice cuvânt sau act, cu conștientizare că persoana așa abuzată este un membru al parlamentului, sau dacă o persoană agresează un membru al parlamentului după o sesiune parlamentară din cauza modului în care el sau ea a îndeplinit sarcinile sale, faptul că victima infracțiunii a fost un membru al parlamentului se consideră o circumstanță gravă”. Această dispoziție a fost abrogată ulterior de Constituția 2000 (secțiunea 131). 19. Capitolul 27 (908/1974), secțiunea 3a, din Codul Penal (rikoslaki, strafflagen), astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, se citește după cum urmează: „O persoană care, prin utilizarea mass-media sau într-o altă manieră similară, răspândește public informații, o insinuare sau o imagine care prezintă viața privată a altor persoane, cum ar fi să-i provoace daune sau suferințe, este condamnată pentru invazie a vieții private și condamnată la un termen maxim de încarcerare de doi ani sau la o amendă. O publicație care abordează comportamentul unei persoane într-un birou public sau într-o funcție, în viața profesională, într-o activitate politică sau într-o altă activitate comparabilă nu este considerată o invazie a vieții private dacă raportarea a fost necesară în scopul de a aborda o chestiune de importanță pentru societate.” 20. Potrivit Guvernului, persoanele pentru care protecția vieții private este mai restrânsă în domeniul de aplicare includ funcționarii publici, politicieni și persoanele cu poziții importante în lumea afacerilor (proiectul de lege al guvernului, HE 239/1997, p. 32). 21. Capitolul 27, secțiunea 3a, din Codul Penal, a fost abrogată în 2000 prin art. 8 din capitolul 24 (531/2000), care se menționează după cum urmează: „Difuzarea informațiilor care violează viața privată: persoana care, în mod ilegal (1) prin utilizarea mass-media, sau (2) în alt mod, răspândește public informațiile, o insinuare sau o imagine a vieții private a altor persoane, astfel încât actul să poată provoca leziuni sau suferirea persoanei respective, sau suferită de dispreț, este condamnat pentru a datorna reputația personală și condamnat la o amendă sau la un termen maxim de doi ani de închisoare. Răspândirea informațiilor, a insinuării sau a imaginii vieții private a unei persoane în politică, afaceri, birouri publice sau în poziție publică, sau într-o poziție comparabilă, nu constituie un prejudiciu pentru reputația personală, dacă aceasta poate afecta evaluarea activităților acestei persoane în poziția în cauză și dacă este necesară pentru a face față unei chestiuni de importanță pentru societate.” 22. Potrivit unui raport al Comitetului legislativ al parlamentului (lakivaliokunta, lagutskottet), funcțiile pentru care protecția vieții private este, în conformitate cu alineatul (2), mai restrânsă în domeniul de aplicare, includ funcții politice, funcții de afaceri și funcții sau datorii publice. Informațiile privind viața privată a persoanelor care au astfel de funcții pot fi divulgate în cazul în care informațiile pot afecta evaluarea îndeplinirii sarcinilor lor. În plus, consimțământul persoanei la divulgarea informațiilor este relevant pentru evaluarea licității interferenței. Fără consimțământ explicit, de obicei nu există motive de a crede că persoana în cauză ar fi acceptat publicarea informațiilor referitoare la viața lor privată (a se vedea raportul Comitetului de Lege, p. 4-6). 23. În conformitate cu art. 39 (909/1974) din Legea privind libertatea de presă din 1919 (ca în vigoare la momentul respectiv), Legea privind răspunderea Tort a fost aplicată la plata compensației pentru daune care rezultă din conținutul lucrărilor tipărite. 24. În conformitate cu capitolul 5, secțiunea 6, din Legea privind răspunderea Tort (avanyonkorvauslaki, skadeståndslagen; 412/1974), se pot acorda, de asemenea, daune pentru suferința care rezultă dintr-o infracțiune împotriva libertății, onoarei sau a păcii interne sau a unei alte infracțiuni comparabile. Potrivit proiectului de lege al guvernului de modificare a Legii privind răspunderea la Tort (HE 116/1998), valoarea maximă a compensației pentru durere și suferințe, printre altele, a fost de aproximativ 100.000 FIM (16,819). În proiectul de lege al guvernului de modificare a Legii privind răspunderea la Tort (HE 167/2003, p. 60), se afirmă că nu se propun modificări la nivelul de compensare pentru suferință. 25. Capitolul 17, secțiunea 6 (571/1948), din Codul de Procedură Judicială (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) prevede că, în cazul în care problema se referă la cuantitatea daunelor și nu există dovezi disponibile, sau dacă dovezile pot fi prezentate numai cu dificultăți, instanța are competența de a evalua cuantul ținând seama de ceea ce este rezonabil. 26. La 11 iunie 1997, Curtea Supremă a pronunțat două hotărâri privind articolele care au furnizat informații cu privire la cazurile de incendiu. Prima hotărâre (KKO 1997:80) se referă la un articol de ziar (sumariu din Anuarul Curții Supreme): „Un ziar a publicat un articol privind cazurile de incendiu, în care s-a declarat că suspectul este soția șefului unui departament local de incendiu. Deoarece nici măcar nu s-a afirmat că șeful departamentului de pompieri a avut un rol în evenimente, nu exista niciun motiv justificabil pentru publicarea informațiilor despre căsătoria dintre el și suspect. Editorul, editorul-șef și jurnalistul care a scris articolul au fost ordonați să plătească compensații pentru suferința cauzată de încălcarea dreptului de a respecta viața privată.” 27. Cealaltă hotărâre (KKO 1997:81) se referă la un articol publicat într-un periodic, care se bazează pe articolul de ziar menționat mai sus (a se vedea punctul 26 de mai sus) și pe înregistrările anchetei anterioare la judecată și la procedurile judiciare, dar nu a indicat că articolul de ziar a fost utilizat ca sursă (summar de la Anuar): „S-a ordonat să se plătească compensarea din motivul că articolul a încălcat dreptul de a respecta viața privată. O altă chestiune în joc a fost relevanța pentru răspunderea pentru daune și cantitatea de compensare a faptului că informațiile au fost raportate într-o altă publicație într-o altă etapă anterioară.” Articolul publicat în revistă a menționat, de asemenea, numele și profesia șefului departamentului de incendiu, deși infracțiunile nu erau legate de îndeplinirea sarcinilor sale. Astfel, nu a fost necesar să se facă referire la poziția sa de șef al departamentului de pompieri sau la căsătoria sa față de suspect pentru a da un cont al infracțiunii. Curtea Supremă a considerat că faptul că informațiile au fost publicate anterior în tipărire nu a eliberat acuzații de responsabilitatea lor de a asigura, înainte de a publica din nou informațiile, că articolul nu conține informații insultante persoanelor menționate în el. Singurul fapt că interviul cu șeful departamentului de pompieri a fost publicat în ziar nu justifică concluzia că el a fost de asemenea de acord cu publicarea sa în periodic. Curtea Supremă a constatat în continuare că repetarea unei încălcări nu cauzează neapărat aceleași daune și suferințe ca încălcarea inițială. Cititorii ziarului și periodicul au fost parțial diferite, iar circulația ziarului aparent nu a coexistet în întregime cu cea din periodic. Prin urmare, și având în vedere diferențele în conținutul și tonul articolelor, Curtea Supremă a constatat că articolul publicat în revistă a fost propice pentru a provoca șeful departamentului de incendiu suferință mentală suplimentară. Editorul și partenerii săi au fost ordonați să plătească în comun 100.000 de FIM (16,819), plus dobândă pentru suferința mentală cauzată șefului departamentului de pompieri. Potrivit Curții Supreme, evenimentele raportate în articolul nu se referă la comportamentul reclamantului în îndeplinirea sarcinilor sale în calitate de șef al departamentului de pompieri și nu a fost necesar să menționeze numele și profesiile reclamantului în scopul de a discuta o chestiune care implică un interes public semnificativ. Nu a fost necesar să se refere la profesia reclamantului pentru a raporta asupra infracțiunilor. Prin asociarea numelui și profesiei reclamantului cu infracțiunile în cauză, articolul a diseminat ilegal informații și insinuări referitoare la viața sa privată, care ar putea să-i provoace leziuni și suferințe. Divulgarea numelui reclamantului și accentul pe ocuparea sa au constituit o insultă. Prin raportarea din nou cu privire la această chestiune la două luni după evenimente, periodicul s-a constatat că a provocat suferința suplimentară a reclamantului pentru care a fost plătită compensația separată. 28. În altă hotărâre (KKO 1980 II 123), Curtea Supremă a hotărât după cum urmează (summar din Anuar): „Acuzatul a luat o fotografie a reclamantului din arhivele unui ziar și a publicat-o în contextul unei campanii electorale fără acordul reclamantului. El a fost condamnat pentru încălcarea vieții private și a ordonat, împreună cu organizațiile politice care au acționat ca editori, să plătească daune pentru suferința mentală.”