MC DONALD and OTHERS v. SLOVAKIA

RESPONDENT

SVK

HOTĂRÂRE

16.11.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partly inadmissible

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

MC DONALD and OTHERS v. SLOVAKIA (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 72812/01 de către Michael Christopher MC DONALD și alții împotriva Slovaciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 16 noiembrie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović Šikuta, judecători și dl M. O'Boyle Section Grefier Având în vedere cererea depusă la 11 august 2001, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dl Michael Christopher Mc Donald, dl Declan John Rafferty și dl Fintan Paul O'Farrell, sunt resortisanți irlandezi, care s-au născut în 1957, 1960 și, respectiv, 1963. În mod normal, locuiesc în Co Louth, Eire (Irlanda) și sunt în prezent reținuți în închisoare în Belmarsh (Regatul Unit). În 5 iulie 2001, un tribunal de poliție din interiorul Londrei (Regatul Unit) a eliberat un mandat de arestare a reclamanților pentru acuzații de aderare la o organizație proscrisă contrar Secțiunii 11 din Legea privind terorismul din 2000, în scopul terorismului, contrar Secțiunii 15 din această lege, finanțarea terorismului contrar articolului 17 din respectiva lege și conspirația de a colecta fonduri pentru a sprijini terorismul contrar articolului 1 § 1 din Codul Penal din 1977. În aceeași zi, reclamanții au fost reținuți în Slovacia pe ordinul procurorului regional Trnava (Slovakia) (Krajský prokurátor ) care apoi au auzit reclamanții și au solicitat să fie a fost arestat provizoriu ( predbežná väzba La 6 iulie 2001, Curtea Regională de la Trnava ( Krajský súd ) a plasat reclamanții în arest provizoriu în temeiul articolului 380b § 1 din Codul de Procedură Penală. Acest lucru nu a făcut-o fără să le audă. Decizia a declarat că nu este disponibil niciun recurs. La 20 iulie 2001 a Avocatul desemnat de solicitanți a informat Curtea Regională și Procurorul Regional că dorește să participe la toate măsurile procedurale care vor fi luate de autoritățile și a solicitat să fie informat înainte cu privire la aceste măsuri. El a cerut, de asemenea, ca el să primească acces la dosarele respective. La 23 iulie 2001, avocatul a depus o Cererea cu Curtea Regională de eliberare a reclamantelor. El s-a bazat pe art. 380b § 2 din Codul de procedură penală și a susținut că nu s-au îndeplinit condițiile pentru recomandarea reclamanților în custodie în așteptarea extradiției ( vydávacia väzba). August 2001 Procurorul regional a pus la dispoziția reclamanților și avocatului acestora pentru a le citi cererea oficială a autorităților britanice pentru extrădarea reclamanților din data de 27 Iulie 2001. Potrivit acestora condițiile în care au fost în măsură să examineze cererea în centrul de detenție în care reclamanții au fost păstrați erau inadecvate. Prin urmare, au declarat că au rezervat dreptul de a-și prezenta observațiile cu privire la cerere mai târziu și au cerut ca o copie a cererii să fie dată lor. Mai târziu, la 6 august 2001, procurorul regional a refuzat să furnizeze o exemplarul cererii de extrădare adresate avocatului reclamantului care, ulterior, s-a plâns fără succes de refuzul la procurorul general și ministrul justiției. La 7 august 2001, avocatul reclamantului a făcut o prezentare scrisă la Curtea Regională cere, printre altele, ca Curtea Regională să organizeze o sesiune publică ( verejné zasadnutie ) în acest caz și să asculte reclamanții. August 2001 Curtea Regională a retras reclamanții în detenție în așteptarea extradiției în conformitate cu art. 380b § 2 din Codul de Procedință Penală și a stat în conformitate cu art. 380 § 1 din Codul că extrădarea lor este permisă, constatând că s-au îndeplinit condițiile de extrădare prevăzute în Convenția Europeană privind extradiția din 1957. Curtea Regională a hotărât în mod privat ( în scrisoarea din 9 august 2001 judecătorul judecător regional responsabil cu cazul nu a răspuns la cererea din 23 iulie 2001 de eliberare a reclamantului. El a exprimat opinia că nu toate normele juridice generale privind detenția în reținere nu exista nicio bază juridică pentru a decide asupra cererii de eliberare a reclamanților și pentru a organiza o sesiune publică în cazul lor, deoarece dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd că deciziile privind extrădarea au fost luate în privat. La 10 august 2001 avocatul reclamantului a făcut o Prezentarea scrisă la Curtea Regională. El se opune faptului că Curtea Regională nu a avut o sesiune publică în acest caz și că nu a auzit de fapt reclamanții. El a opus, de asemenea, că reclamanții nu au primit timp și facilități adecvate pentru pregătirea unei apărări eficiente. În aceeași zi, avocatul reclamanților a consultat, de asemenea, cazul Curții Regionale Dosarul. Cu toate acestea, el a fost refuzat din nou o copie a cererii de extrădare a reclamanților. La 23 august 2001, avocatul reclamantului a invitat Ministrul Justiției să își exercite competența discrețională în temeiul articolului 380 § 2 din Codul de Procedință Penală și să inițieze proceduri în fața Curții Supreme (Najvyší súd La 30 august 2001, ministrul a eliberat un decret pentru extrădarea reclamanților în Regatul Unit. Reclamanții au fost ulterior predați autorităților britanice. Potrivit acestora, acestea sunt acum reținute într-o unitate de securitate specială din categoria A din închisoarea Belmarsh. Februarie 2002 autoritățile britanice au solicitat extinderea domeniului de aplicare al infracțiunilor pentru care reclamanții au fost extraditați. La 18 martie 2002, Procurorul regional a depus cererea Curții Regionale care a aderat la aceasta la 19 Martie 2002. Hotărârea a fost luată în privat, nu fiind prezentă nici reclamanții, nici avocatul lor, care a declarat că nu există niciun recurs împotriva acestuia. Legea internă relevantă Constituția prevede art. 7 § 5: „Tratatele internaționale privind drepturile omului și libertățile fundamentale și tratatele internaționale descărcarea de gestiune (vykonanie ) din care nu solicită un act de parlament și tratate internaționale care conferă drepturi direct sau impun obligații persoanelor fizice sau juridice și care au fost ratificate și promulgate într-un mod prevăzut de un act de parlament are prioritate asupra legii.” Articolul Codul de procedură penală 36 stabilește norme generale în ceea ce privește reprezentarea juridică obligatorie în materie penală. În conformitate cu alineatul (4), o persoană acuzată în cazuri de extrădare trebuie să fie reprezentată de un avocat. În materie penală, instanțele hotărăsc în audieri ( hlavné pojednávanie ) care sunt reglementate de dispozițiile șefului 13, la sesiuni publice ( verejné zasadnutie ) care sunt reglementate de dispozițiile șefului 14 și în sesiunile private ( neverejné zasadnutie ) care sunt reglementate de dispozițiile șefului 15. art. 232 prevede că deciziile trebuie luate la o sesiune publică dacă legea prevede acest lucru. art. 240 prevede că deciziile trebuie luate în mod privat dacă legea nu prevede să fie luate la o audiere sau într-o sesiune publică. În temeiul art. 242 a Sesiunea privată necesită prezența permanentă a tuturor membrilor camerei instanței și a unui înregistrator de minute (punctul 1). În momentul relevant și până la eliminarea în temeiul Legii nr. 422/2002 Coll., cu efect de la 1 octombrie 2002, cu excepția cazului în care legea prevedea altfel, prezența procurorului public la o sesiune privată a fost posibilă, dar nu obligatorie (punctul 2). 24 din Codul reglementează relațiile juridice, inclusiv un element străin. Secțiunea 375 prevede că dispozițiile acestui șef se aplică numai în cazul în care o convenție internațională nu prevede o altă procedură. În conformitate cu art. 379 § 2 persoana la extraditat trebuie reprezentată de un avocat. În conformitate cu alineatul (5) din respectivul articol, în cazul în care persoana la extraditată este arestat provizoriu sau reținută în așteptarea extrădirii, contactul cu avocatul său și corespondența sa sunt supuse dispozițiilor generale privind detenția reținută. Hotărârea dacă o extradiție este permisă sau nu trebuie să fie luată de o Curte regională în districtul judiciar al căror persoană să În urma unei astfel de hotărâri, Curtea Regională este de a prezenta chestiunea ministrului Justiției (art. 380 1). Dacă ministrul are îndoieli cu privire la corectitatea acestei decizii, poate solicita o revizuire a chestiunii de către Curtea Supremă (art. 380 § 2). La cererea autorităților competente ale unui stat străin, procurorul public care efectuează un procuror care efectuează o reexaminare a chestiunii (art. 380 § 2). ancheta preliminară privind această chestiune poate ordona ca poliția să dețină persoana care urmează să fie extraditată (art. 380a). Această detenție nu se limitează exclusiv la scopurile pentru care o persoană poate fi reținută în reținere în conformitate cu art. 67. Dacă persoana care urmează să fie extraditată nu este eliberată de procuror în termen de 24 de ore, procurorul trebuie să caute un Ordinul judecător pentru arestarea provizorie a acestei persoane. Solicitarea sa în acest sens trebuie să fie determinată de către o instanță în termen de încă 24 de ore și, dacă este refuzată, persoana la extraditare este de a elibera (Secțiunea 380b § 1). Începând cu 1 august 2001, termenul respectiv de 24 de ore a fost prelungit până la 48 de ore în temeiul amendamentului nr. 253/2001 Col. la Codul de Procedură Penală. În temeiul articolului 380b § 1, dacă, în timpul arestării provizorii, statul care solicită extrădare depune o cerere oficială în acest sens, persoana la extradiție poate fi luată în detenție în așteptarea extradiției. art. 381 stabilește condițiile de impunere a detenției în așteptarea extradiției. În temeiul alin. (1) Președintele Camerei Curții Regionale care se ocupă de acest caz poate decide să dețină o detenție În conformitate cu alineatul (2) din respectivul articol, în cazul în care o extradiție a fost declarată permisă, Camera Curții Regionale trebuie să ia o decizie de a deține persoana de a extrada în așteptarea extradiției, cu condiția ca nici o astfel de de detenție nu a fost ordonată de către președintele acesteia. În cazul în care o instanță declară o extrădare permisă, decizia executivă care permite extrădarea este luată de Ministrul Justiției (art. 382). art. 383 se referă la situațiile în care statul solicitant persoana a fost extraditată ulterior solicită ca urmărirea penală sau pedeapsa acestei persoane să fie autorizată, de asemenea, pentru o infracțiune care nu este infracțiunii pentru care a fost extraditat original. Convenția europeană privind extradiția din 1957 art. 3 se referă la infracțiunile politice pentru care extrădarea nu este permisă și prevede următoarele: „1. Extradiția nu se acordă dacă infracția pentru care este solicitată este considerată de partea solicitată ca o infracțiune politică sau ca o infracțiune legată de o infracțiune politică. Aceeași regulă se aplică în cazul în care partea solicitată are motive substanțiale de a crede că a fost formulată o cerere de extrădare pentru o infracțiune penală obișnuită în scopul procesării sau pedepsirii unei persoane din cauza rasei, religiei, naționalității sau a opiniei politice sau că poziția acestei persoane poate fi prejudecată pentru oricare dintre aceste motive. Preluarea sau încercarea de a lua viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale nu este considerată o infracțiune politică în sensul prezentei convenții. Prezentul articol nu afectează obligațiile pe care părțile contractante le-ar fi putut lua sau să le întreprindă în temeiul oricărei alte convenții internaționale de caracter multilateral.” 12 stabilește condițiile în ceea ce privește cererile de extradiție și documentele justificative. În măsura în care este relevant prevede că: „2. Cererea este susținută de: ... o declarație a infracțiunilor pentru care este solicitată extradiția. Timpul și locul comisionului lor, descrierea lor juridică și o trimitere la dispozițiile juridice relevante sunt stabilite cât mai exact posibil; și o copie a promulgărilor relevante sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, o declarație a legii relevante și o descriere cât mai exactă posibilă a persoanei reclamate, împreună cu orice altă informație care va contribui la stabilirea identitatii și naționalității sale.” art. 14 stabilește regula de specialitate și partea relevantă a acesteia prevede: „1. O persoană care a fost extraditată nu poate fi condamnată, condamnată sau deținută în vederea executării unei condamnații sau a unei hotărâri de detenție pentru orice infracțiune comisă înainte de predarea sa, în afară de cea pentru care a fost extraditată, nici nu poate fi restricționată în libertatea sa personală, cu excepția următoarelor cazuri: O cerere de consimțământ se depune, însoțită de documentele menționate în art. 12 și de un dosar juridic al oricărei declarații formulate de persoana extraditată în legătură cu infracțiunea în cauză. Consimțământul se depune atunci când infracțiunea pentru care este solicitată este în sine supusă extraderii în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții; ...” art. 16 stabilește normele privind arestarea provizorie. Secțiunea 4 prevede următoarele: „Arestarea provizorie poate fi încheiată dacă, într-o perioadă de 18 zile de la arestarea, partea solicitată nu a primit cererea de extrădare și documentele menționate la art. 12 nu depășește în niciun caz 40 de zile de la data arestării. Poziția de eliberare provizorie nu este exclusă în orice moment, dar partea solicitată ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni evadarea persoanei solicitate.” COMPLAINTE Reclamanții se plâng de privarea libertății lor și de procedura aplicată și deciziile luate în ceea ce privește aceasta. În special, se plâng că nu au fost furnizate niciodată o copia cererilor de extrădare și de prelungire ulterioară a domeniului de aplicare al infracțiunilor pentru care au fost extraditate; că nu au fost ascultate de o instanță; că nu au fost auzite publice a cazului lor, că nu au putut obține examinarea martorilor în numele lor, că deciziile judiciare privind extradarea lor au fost luate în ședințe private fără prezența lor și a avocatului lor și într-o singură instanță și că nu au existat măsuri de remediere împotriva lor. Acestea se plâng, în continuare, că, în cadrul juridic actual, astfel cum s-a demonstrat în poziția adoptată de judecătorul Curții Regionale implicat în cazul lor în scrisoarea sa din 9 august 2001 nu a existat nicio bază juridică pentru determinarea cererii de eliberare a acestora din 23 iulie 2001. Acestea susțin, de asemenea, că extrădarea lor și procedurile în ceea ce privește aceasta nu au respectat cerințele Convenției Europene privind extradiția din 1957, în special secțiunile 3, 12 alineatul (2) literele (b) și (c), 14 alineatul (1) literele (a) și 16 (4). Reclamanții susțin în cele din urmă că, în temeiul Codului de procedură penală, reprezentarea juridică în cazurile de extrădare este obligatorie. În opinia lor, această previziune se referă la o apărare care nu este doar formală, ci mai presus de toate materialele și eficace. Modul în care autoritățile interne au tratat cazul lor a făcut totuși imposibilă și prioritară orice apărare semnificativă a drepturilor lor. Reclamanții se referă la o încălcare a articolului 5 § § § 1 (invocând literele (c) și (f)), 3 și 4, din art. 6 § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § , (a) § § § § și (d) și din art. 13 din Convenție. și (f), 3 și 4 din Convenție care prevede următoarele: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afara următoarelor cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; (f) arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a împiedica intrarea neautorizată în țară sau a unei persoane împotriva cărora se ia măsuri în vederea expulzării sau extradiției. Toată lumea arestată sau deținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) (c) din prezentul articol se aduce prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea în judecată. Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală. (a) În ceea ce privește plângerea unei încălcări a articolului 5 § 1 din Convenție, deși reclamanții au invocat atât alineatele (c) cât și (f) din această dispoziție, Curtea constată că reclamanții au fost reținuți în vederea extrădarii lor în Regatul Unit și nu în scopul de a le aduce în fața instanțelor slovace cu suspiciune că au comis o infracțiune. În acest sens, art. 5 alineatul (1) litera (c) nu are nicio relevanță în cazul în cauză, care trebuie examinat numai în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (f). Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (1) 2 lit. (b) din Regulamentul Curții, pentru a notifica această parte a cererii guvernului contestat. (b) În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, Curtea constată că această dispoziție se aplică numai persoanelor arestate sau reținute în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. (c) din acest articol. Având în vedere concluzia de mai sus privind aplicabilitatea articolului 5 § 1 alin. (c) din Convenția în acest caz, se menționează că art. 5 § 3 din Convenție nu are nici o cerere. În plus, se menționează că partea relevantă a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. (c) În ceea ce privește plângerea că, în cazul reclamanților, garanțiile art. 5 § § 4 din Convenția nu a fost respectată, Curtea consideră că nu poate, pe baza cazului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamanții se plâng în continuare că procedura privind extradarea lor nu a permis garanțiile articolului 6 § § § § § 1 și 3 literele (a), (b), (c) și (d) din Convenție care, în măsura în care este relevantă, prevede următoarele: „1. În ceea ce privește determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică ... Toată lumea acuzată de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: (a) să fie informată cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, cu privire la natura și cauza acuzației împotriva lui; (b) să aibă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale; (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistență juridică, să fie acordată liber atunci când interesele justiției o solicită; (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său, în aceleași condiții ca și martorii împotriva lui; ...” Curtea reiterează că hotărârile privind intrarea, șederea și deportarea extratereștrilor nu se referă la determinarea drepturilor sau obligațiilor civile ale unei reclamante sau la o acuzație penală împotriva acestuia, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Maaouia c. France [GC], nr. 39652/98, § 40, CEDH 2000-X). cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4. Reclamanții se plâng în cele din urmă că nu aveau la dispoziție un „recuperare efectivă” în ceea ce privește presupusele încălcări ale drepturilor Convenției, contrar art. 13 din Convenție, care prevede că: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” (a) În măsura în care reclamanții afirmă lipsa unui remediu eficace în ceea ce privește plângerile lor în temeiul articolului 5 §§§ 1 și 4 din Convenție, Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu art. 54 § 2 lit. (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. (b) Curtea a constatat mai sus că reclamațiile reclamanților în temeiul art. 5 § 3 și în conformitate cu art. 6 din Convenție sunt inadmisibile. În consecință, reclamanții nu au avut nici o „argumentare” de încălcare a acestor dispoziții ale Convenției și, prin urmare, art. 13 nu sunt aplicabile acestor părți ale cererii (a se vedea Boyle și Rice v. Regatul Unit, hotărârea din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, § 52). 13 din Convenția este întemeiat în mod evident bolnav și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamanților în temeiul articolului 5 § § § § 1 și 4 atât luate singure și coroborate cu art. 13 din Convenție; declara restul cererii inadmisibilă. Nicolas Bratza Președintele grefierului