IACOPONI c. ITALIE

IACOPONI c. ITALIE (CtEDO, 2004)

A TREIA SECȚIE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA RECEVABILITATE

a cereriii nr. 13454/02

prezentată de Enzo IACOPONI și alții

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședință din 18 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:

D-nii B.M. Zupančič, președinte,

J. Hedigan,

L. Caflisch,

Doamna M. Tsatsa-Nikolovska,

D-l V. Zagrebelsky,

Doamna A. Gyulumyan,

D-l David Thór Björgvinsson,

judecători,

și d-l V. Berger, grefier de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 26 martie 2002,

Având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în virtutea articolului 41 al Regulamentului Curții.

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanti,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

ASUPRA FAPTELOR

Reclamantii, d-l Enzo Iacoponi și Rita Marinai, sunt cetățeni italieni, născuți respectiv în 1953 și 1969 și locuind la Livorno. Sunt reprezentați în fața Curții de d-ra A. Mazzarri, avocat la Rosignano Solvay. În fața Curții acționează de asemenea în numele și pentru seama fiicei lor K. născută în 1998.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Din uniunea celor doi primi reclamanti s-a născut, la Livorno, o fiică, K., la 24 septembrie 1998. În cursul sarcinii, mama a fost urmărită de serviciul social al municipalității Livorno, deoarece suferea de patologii neuropsihiatrice. La 8 octombrie 1998, la cererea serviciului social, K. și mama sa au fost plasate într-o familie de plasament. Reclamanta a fost plasată cu copilul ei, deoarece suferea de oligofrenie de importanță medie, dar însoțită de alte afecțiuni psihiatrice. Plasarea avea scopul de a observa capacitățile maternale reale ale reclamantei și de a-i oferi protecția unei familii, deoarece aceasta din urmă demonstrase deja comportamente riscante față de fiică și soțul ei. În cursul acestei șederi, reclamanta și soțul ei, care uneori o ajuta cu grijile pentru K., au arătat lacune grave în capacitățile lor de a gestiona viața cotidiană cu fiica lor și, în anumite circumstanțe, au pus în pericol integritatea personală a acesteia. Familia de plasament, confruntată cu refuzul oricărui ajutor din partea reclamantilor, a propus, cu acordul serviciului social, un transfer în altă regiune al reclamantei și al minorei, cu scopul de a le veni în ajutor în relațiile lor mamă-fiică.

La 15 ianuarie 1999, reclamanta și copilul ei au fost plasate într-o nouă familie de plasament la Rimini. În ciuda acestei noi măsuri, aceeași atitudine îngrijorătoare a mamei a fost constatată.

La 3 martie 1999, ținând cont de această situație, președintele "asociației Papa Giovanni XXIII" a cerut serviciului social al municipalității Livorno să raporteze acest caz autorităților judiciare competente pentru a sugera o plasare a copilului fără mama.

La 4 martie 1999 și 14 mai 1999, serviciul social a informat tribunalul pentru copii din Florenț de situația periculoasă în care se afla minora.

Prin cerere din 14 martie 1999, procuratura a cerut aplicarea articolului 333 din codul civil.

La 26 mai 1999, tribunalul pentru copii din Florenț, constatând oligofrenia de care sufereau cei doi primi reclamanti și situația periculoasă în care se afla minora rămânând lângă mama sa care demonstrase în mai multe rânduri incapacitatea sa de a se ocupa de ea, a ordonat plasarea K. lângă serviciul social al municipalității Livorno.

Prin ordonanță din 26 iunie 1999, tribunalul pentru copii din Florenț a revocat plasarea și a atribuit custodia copilului cuplului M.

Prin decizie din 16 iulie 1999, tribunalul pentru copii din Florenț, constatând absența asistenței morale și materiale a celor doi primi reclamanti față de fiica lor (aceștia nu având niciodată o locuință stabilă) și lipsa lor de disponibilitate, a ordonat suspendarea relațiilor lor cu K. și a declarat adoptabilitatea (stato di adottabilità) a K. în temeiul articolului 8 din legea 184/1983, interzicând astfel întâlnirile între ei.

La 8 noiembrie 1999, tribunalul pentru copii din Florenț a decis să nu se pronunțe asupra cererii procuraturii de aplicare a articolului 333 din codul civil datorită faptului că minora a fost declarată adoptabilă la 16 iulie 1999 și că această decizie a devenit definitivă la 26 octombrie 1999.

Prin cerere din 22 decembrie 1999, reclamantii au cerut tribunalului pentru copii din Florenț să revoce decizia din 16 iulie 1999, deoarece, în intervalul respectiv, au închiriat un apartament și reclamantul, în posesia unui permis de conducere, a găsit un loc de muncă stabil, ceea ce le-ar fi permis să răspundă nevoilor economice ale K.

La 4 februarie 2000, tribunalul pentru copii din Florenț a respins cererea pe motiv că noua situație nu permitea considerarea că lipsa asistenței morale și materiale față de K. a încetat. El a estimat că problemele patologice grave ale părinților ei persistau.

La 22 iunie 2000, cei doi primi reclamanti și-au reiterat cererea, dar aceasta a fost respinsă de tribunalul pentru copii din Florenț la 4 iulie 2000.

La 28 iulie 2000, ei au apelat această decizie.

La 26 septembrie 2001, curtea de apel din Florenț, pe baza raportului unui expert desemnat din oficiu, a constatat limitări intelectuale importante la părinții naturali ai K. și o incapacitate absolută a cuplului de a considera viitorul în rolul lor de părinți ai fiicei lor, încă foarte tinere, și a respins recursul. Decizia a fost notificată la 24 octombrie 2001.

La 7 decembrie 2001, cei doi primi reclamanti au cerut tribunalului pentru copii din Florenț o copie a documentației cuprinse în dosarul referitor la K. Cererea a fost respinsă la 17 decembrie 2001 din lipsă de motivare expusă în mod corespunzător.

Această cerere a fost reînnoită la 8 martie 2002, în "scopul de a evalua posibilitatea de a introduce noi recursuri". Prin ordonanță din 26 martie 2002, tribunalul pentru copii din Florenț a ajuns la concluzia necesității de a obține informații suplimentare și a sarcinat grefele să determine ce tip de recursuri intenționa să introducă cei doi primi reclamanti.

Prin cerere din 23 aprilie 2002, cei doi primi reclamanti au precizat că numai consultarea dosarului le-ar fi permis să evalueze ce tipuri de recursuri ar mai fi fost posibile.

Prin ordonanță din 3 mai 2002, tribunalul pentru copii din Florenț, pe aviz al procuraturii, a autorizat consultarea și copierea documentelor cuprinse în dosar, cu excepția documentelor care ar permite identificarea locului de reședință al familiei adoptive.

La 6 iunie 2002, cei doi primi reclamanti, informați despre adoptarea fiicei lor la lectura ordonanței anterioare, au cerut tribunalului să le indice data exactă a adopției.

La 2 august 2002, tribunalul pentru copii din Florenț a indicat că K. a fost adoptată printr-o decizie din 29 aprilie 2002.

La 25 septembrie 2002, reprezentantul celor doi primi reclamanti s-a dus la tribunalul pentru copii pentru a consulta dosarul, dar, responsabilul consultațiilor fiind absent în acea zi, nu a avut acces la documente.

B.

Dreptul intern relevant

art. 333 din codul civil prevede că dacă comportamentul unuia sau al amândurora părinților nu este suficient de grav pentru a justifica destituirea autorității parentale, dar cu toate acestea le cauzează prejudicii copilului, judecătorul poate lua orice decizii relevante și chiar poate ordona îndepărtarea copilului din casa sa.

Mai mult, conform legii nr. 184 din 4 mai 1983, care reglementează plasarea și adopția minorilor, minorul lipsit temporar dintr-un mediu familial adecvat poate fi încredințat unei alte familii, unei comunități de tip familial sau, în absența unei plasări familiale adecvate, unui centru de îngrijire (art. 2). În sensul articolului 8 din această lege, pot fi declarați adoptabili de tribunalul pentru copii, chiar din oficiu, minorii în situație de abandon, deoarece sunt lipsiți de orice asistență morală sau materială din partea părinților sau ai familiei care sunt obligați să o furnizeze, cu excepția cazului în care lipsa asistenței se datorează unei cauze de forță majoră de caracter tranzitoriu. Situația de abandon persistent, chiar dacă minorii se află într-o instituție de îngrijire sau dacă au fost plasați la o familie. La finalizarea procedurii prevăzute de aceste articole, dacă starea de abandon în sensul articolului 8 persistă, tribunalul pentru copii declară minorul adoptabil dacă: a) părinții sau alți membri ai familiei nu s-au prezentat în cursul procedurii; b) audiția lor a demonstrat persistența lipsei de asistență morală și materială și indisponibilitatea de a o remedia. art. 15 prevede că adoptabilitatea este declarată de tribunalul pentru copii ședința în camera de consiliu printr-o decizie motivată. art. 17 dispune că interesații pot face opoziție în fața tribunalului care a emis măsura declarând minorul adoptabil, în termen de treizeci de zile de la notificare. Un recurs în casan în caz de violarea legii este admis împotriva deciziei curții de apel, în termen de treizeci de zile de la notificare. art. 20 prevede în sfârșit că adoptabilitatea încetează în momentul în care minorul este adoptat sau dacă acesta devine major. Mai mult, conform articolului 21, adoptabilitatea poate fi revocată, din oficiu sau la cerere a părinților sau a procuraturii, dacă condițiile prevăzute de art. 8 au dispărut între timp. Cu toate acestea, dacă minorul a fost plasat la o familie în vederea adopției, starea de adoptabilitate nu poate fi revocată.

PREȚURI

CU PRIVIRE LA DREPT

1.

Reclamantii se plâng de inechitatea procedurii, deoarece nu au avut cunoștință de anumite documente din dosar în termenul legal pentru a accesa Curtea de Casație. Invocă articolele 6 § 1 și 13 combinate din Convenție, redactate după cum urmează:

art. 6 § 1

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul constată mai întâi că decizia curții de apel din 26 septembrie 2001 s-a bazat pe o expertise tehnică ai cărei rezultate, nefavorabili reclamantilor, nu au fost contestați de aceștia. El estimează deci că absența contestării este o ipoteză de epuizare incompletă a căilor de atac interne, ceea ce face grievul inadmisibil.

Guvernul observă de asemenea că cererea reclamantilor de obținere a transmiterii documentelor referitoare la actele procedurii a fost depusă atunci când termenele pentru a introduce contestații au expirat. Într-adevăr, prima cerere de copie a documentelor a fost introdusă la 7 decembrie 2001, deci dincolo de data limită pentru a face opoziție la măsura de adoptabilitate (termen expirat cu mai bine de doi ani) și dincolo de termenul de treizeci de zile fixat de art. 17, alineatul 2, din legea nr. 184 din 1983 pentru a introduce recursul în casan (termen expirat cu mai bine de zece zile). Guvernul concluzionează că faptul că au lăsat să expire acești termeni și au renunțat la introducerea recursului constituie un alt aspect al epuizării incomplete a căilor de atac interne.

Guvernul precizează în final că prudența autorităților judiciare era justificată de caracterul deosebit de delicat al procedurii de adopție, atât din perspectiva protecției datelor personale, cât și din perspectiva respectării vieții private și familiale a K. și a părinților adoptivi ai săi. Mai mult, judecătorii erau perfect conștienți că examinarea documentelor nu mai avea probabil nicio utilitate din perspectiva procedurii, deja în momentul cererii, tocmai pentru că termenele expirasera acum. Este deci cu dreptate că judecătorii au cerut explicații cu privire la motivele cererii reclamantilor, pentru a se asigura că nu era vorba de un simplu pretext. Guvernul subliniază în fine că a fost pentru a respecta drepturile de informare ale reclamantilor că tribunalul a consimțit ulterior la o transmitere restricționată a documentelor.

Reclamantii consideră pentru partea lor că Guvernul a încredințat, apoi a făcut să adopte fiica lor fără a respecta regulile procesului echitabil și prin aplicarea eronată a legii interne în materia respectivă. Dreptul la apărare, recunoscut de art. 75 din codul de procedură civilă, autorizează apărătorul să examineze liber documentele din dosar. Cererea de a consulta dosarul a fost introdusă la 7 decembrie 2001 și grefele tribunalului pentru copii din Florenț a respins cererea la 17 decembrie 2001. Acest refuz a făcut imposibilă introducerea unui recurs în casan, care trebuia depus înainte de 24 decembrie 2001. Într-adevăr, termenul legal pentru depunerea recursului era de șaizeci de zile, deoarece, în cazul de față, nu era vorba de o procedură de opoziție la o decizie de adoptabilitate reglementată de art. 17 din legea nr. 184 din 4 mai 1983, ci de o revocare reglementată de art. 21 din această lege. Reclamantii contestează deci excepția de epuizare incompletă a căilor de atac interne.

Potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat jurisdicțiilor interne oportunitatea pe care această dispoziție are scopul de a o oferi în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea încălcărilor invocate împotriva lor (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Această dispoziție trebuie aplicată "cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv"; este suficient ca interesatul să fi ridicat în fața autorităților naționale "cel puțin în esență, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern", grievurile pe care intenționează să le formeze ulterior la Strasbourg (hotărârea Fressoz și Roire c. Franța din 21 ianuarie 1999, Colecția hotărârilor și deciziilor 1999-I, p. 61, § 37).

Curtea observă că prima cerere de consultare a dosarului a fost depusă la 7 decembrie 2001. Totuși, reclamantii nu s-au opus deciziei din 16 iulie 1999 a tribunalului pentru copii din Florenț care pronunța starea de adoptabilitate în termenul de treizeci de zile fixat de art. 17 din legea nr. 184 din 1983. Curtea subliniază de asemenea că art. 17 din această lege fixează și un termen de treizeci de zile de la notificare pentru a introduce un recurs în casan. În cazul de față, decizia curții de apel din Florenț fiind notificată la 24 octombrie 2001, reclamantii puteau sesiza Curtea de Casație până la 24 noiembrie 2001, ceea ce nu au făcut. Cererea din 7 decembrie 2001 apare deci tardivă.

Curtea concluzionează că reclamantii nu au sesizat jurisdicțiile italiene în termenul legal și nu au acordat acestora posibilitatea de a constata și de a corecta încălcările Convenției care ar fi putut fi comise împotriva lor.

De acum, reclamantii nu au epuizat conform articolului 35 § 1 din Convenție căile de atac interne și cererea trebuie respinsă, pe acest punct, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

2.

Reclamantii se plâng că au fost separați de fiica lor și susțin că deciziile tribunalului pentru copii din Florenț sunt lipsite de temei și nu constituie o măsură necesară. Invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale (...) familiale, (...)

Nicio autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această intervenție este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția drepturilor și libertăților altuia."

Presupunând că ar fi epuizat căile de atac interne, Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul săi, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale și că măsurile care i-ar împiedica constituie o intervenție în drepturile protejate de art. 8 (a se vedea, inter alia, hotărârea Bronda c. Italia din 9 iunie 1998, Colecția 1998-IV, § 51, W. F. c. Italia, decizie din 5 aprilie 2001, nr. 34803/97, Paglia c. Italia, decizie din 3 octombrie 2002, nr. 33481/96). Faptele acestei cauze constituie o intervenție în dreptul reclamantilor la respectul vieții lor familiale, așa cum este garantat de art. 8 § 1 din Convenție.

O asemenea intervenție încalcă acest articol cu excepția cazului în care este "prevăzută de lege", urmărește un sau mai multe scopuri legitime în sensul paragrafului 2 al articolului 8 și poate fi considerată o măsură "necesară" "într-o societate democratică".

În cazul de față, plasarea K. la o familie de plasament este rezultatul aplicării articolului 333 din codul civil, în temeiul căruia judecătorul poate, atunci când comportamentul părinților unui copil îi cauzează prejudicii, lua toate măsurile relevante. Curtea consideră că libera pronunțare a acestei dispoziții este destul de generală, ceea ce lasă autorităților naționale o amplă putere de apreciere, în special pentru determinarea măsurilor necesare pentru a proteja copilul (a se vedea Bronda citat mai sus, § 54). Măsura luată în cazul de față era deci prevăzută de lege în sensul articolului 8 § 2 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Olsson c. Suedia (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A nr. 130, pp. 30–31, §§ 60–63).

Curtea observă că autorități naționale au intervenit pentru a proteja copilul. De aceea, intervenția urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor și libertăților altuia, în conformitate cu §2 al articolului 8.

Rămâne să se examine dacă intervenția era necesară într-o societate democratică.

Pentru a face acest lucru, Curtea reamintește că este necesar să se examineze, în lumina ansamblului acestei cauze, dacă motivele invocate pentru a justifica măsurile litigioase erau relevante și suficiente în sensul paragrafului 2 al articolului 8 (hotărârea Olsson citat mai sus, § 68; hotărârea Scozzari și Giunta c. Italia [MC], nr. 39221/98 și 41963/98, Colecția hotărârilor și deciziilor 2000-VIII § 148). În acest context, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa îngrijirea copiilor de către administrația publică și drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia sub lupa Convenției deciziile pe care le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (hotărârea Bronda citat mai sus, § 59).

Curtea reamintește apoi că plasarea unui copil trebuie în general considerată o măsură temporară, care trebuie suspendată îndată ce situația o permite; și orice act de execuție trebuie să concorde cu un scop ultim: a reuni din nou părintele natural și copilul. În acest sens, trebuie ținut un echilibru just între interesele copilului de a rămâne plasat și cel al părintelui de a trăi cu el. În efectuarea acestui exercițiu, Curtea acordă o importanță deosebită interesului superior al copilului care, după natura și gravitatea sa, poate prevaleze asupra celui al părintelui. art. 8 nu poate autroriza părintele să ia măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului (hotărârea Johansen c. Norvegia din 7 august 1996, Colecția 1996-III, § 78).

Curtea observă mai întâi că în decizia sa din 26 mai 1999, care a ordonat plasarea copilului lângă serviciul social al municipalității Livorno, tribunalul pentru copii din Florenț a ținut cont de mai multe elemente, cum ar fi tulburări psihiatrice ale reclamantilor și incapacitatea lor de a se ocupa de fiica lor. Această decizie a rezultat dintr-o serie de fapte constatate în timpul plasmării reclamantei și a fiicei sale la "asociația Papa Giovanni XXIII" care evidențiază caracterul perturbat al mamei. De mai multe ori în cursul acestei șederi, reclamanta a arătat comportament riscant față de fiica sa, punând în pericol copilul.

Curtea subliniază de asemenea că, în ciuda acestei măsuri, reclamantii nu au demonstrat interes în menținerea relațiilor bune cu fiica lor, cu atât mai mult, la 16 iulie 1999, tribunalul pentru copii din Florenț a ordonat suspendarea relațiilor lor cu K. și a declarat pe aceasta adoptabilă. Tribunalul a remarcat în special că reclamantii nu aveau o locuință fixă și că încălcau îndatoria de asistență morală și materială și de disponibilitate față de fiica lor.

Curtea observă în final că la 22 decembrie 1999, reclamantii au cerut revocarea deciziei din 16 iulie 1999 pe motiv că situația lor personală evoluase și că, în special, aveau o locuință și un loc de muncă stabil. Tribunalul pentru copii din Florenț, după examinarea noii situații, a respins cererea indicând că lipsa de asistență morală și materială, precum și problemele patologice grave ale reclamantilor persistau. La apelul acestora, curtea de apel din Florenț a mandatat un expert. În raportul său, expertul a constatat limitări intelectuale importante ale reclamantilor și o incapacitate absolută a cuplului de a considera viitorul cu fiica lor, încă foarte tânără. Pe baza acestui raport, recursul a fost respins.

Ca concluzie, Curtea estimează că autoritățile italiene au luat toate măsurile care se puteau rezonabil cere și că deciziile luate se sprijineau pe motive relevante și suficiente și se justificau prin protecția intereselor K.

Ținând cont de toate aceste elemente, Curtea consideră că intervenția în dreptul reclamantilor era "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2 din Convenție.

Curtea estimează deci că acest grievul este manifestă fără temei și trebuie declarat inadmisibil în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Indiferent de chestiunea respectării epuizării căilor de atac interne, Curtea constată că, contrar pretenșiilor reclamantilor, jurisdicțiile naționale au atribuit custodia copilului lor unei familii de plasament, apoi au autorizat adopția după ce țineau cont de o serie de elemente obiective și relevante ale cazului de față, în special disponibilitatea părinților, cât și capacitățile lor morale și materiale. Ei au concluzionat că era în interesul copilului de a o încredința unei familii de plasament. Nicio aparență de încălcare a articolului 14 combinat cu art. 8 din Convenție nu poate fi constatată pe acest punct.

De acum, această parte a cererii este manifestă fără temei și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

13454/02

présentée par Enzo IACOPONI et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 18 novembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan,

M.

D

avid

T

hór

Björgvinsson,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mars 2002,

Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour.

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Enzo Iacoponi et Rita Marinai, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1953 et 1969 et résidant à Livourne. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

A. Mazzarri, avocate à Rosignano Solvay. Devant la Cour ils agissent également au nom et pour le compte de leur fille K. née en 1998.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

De l'union des deux premiers requérants naquit, à Livourne, une fille, K., le 24 septembre 1998. Au cours de la grossesse, la mère fut suivie par le service social de la commune de Livourne, car elle souffrait de pathologies neuropsychiatriques. Le 8 octobre 1998, sur requête du service social, K. et sa mère furent placées dans une famille d'accueil. La requérante fut placée avec son enfant, car elle souffrait d'oligophrénie de moyenne importance, mais accompagnée d'autres affections psychiatriques. Ce placement avait pour but d'observer les réelles capacités maternelles de la requérante et de lui offrir la protection d'une famille, car cette dernière avait déjà démontré des comportements à risque envers sa fille et envers son mari. Au cours de ce séjour, la requérante et son époux, qui parfois la secondait pour les soins de K., firent apparaître de graves lacunes dans leurs capacités à gérer le quotidien avec leur fille et, dans certaines circonstances, mirent en danger son intégrité personnelle. La famille d'accueil, face au refus d'une quelconque aide des requérants, proposa, avec l'accord du service social, un transfert dans une autre région de la requérante et de la mineure, dans le but de leur venir en aide dans leurs rapports mère-fille.

Le 15 janvier 1999, la requérante et son enfant furent placées dans une nouvelle famille d'accueil à Rimini. Malgré cette nouvelle mesure, la même attitude préoccupante de la mère fut constatée.

Le 3 mars 1999, compte tenu de cette situation, le président de «

l'association Papa Giovanni XXIII

» demanda au service social de la commune de Livourne de signaler ce cas aux autorités judiciaires compétentes afin de suggérer un placement de l'enfant sans sa mère.

Le 4 mars 1999 et le 14 mai 1999, le service social informa le tribunal pour enfants de Florence de la situation dangereuse dans laquelle se trouvait la mineure.

Par une requête du 14 mars 1999, le ministère public demanda l'application de l'article 333 du code civil.

Le 26 mai 1999, le tribunal pour enfants de Florence, constatant l'oligophrénie dont souffraient les deux premiers requérants et la situation dangereuse dans laquelle se trouvait la mineure en restant auprès de sa mère qui avait à plusieurs reprises démontré son incapacité à s'occuper d'elle, ordonna le placement de K. auprès du service social de la commune de Livourne.

Par une ordonnance du 26 juin 1999, le tribunal pour enfants de Florence révoqua le placement et attribua la garde de l'enfant au couple M.

Par une décision du 16 juillet 1999, le tribunal pour enfants de Florence, constatant l'absence d'assistance morale et matérielle des deux premiers requérants envers leur fille (ces derniers n'ayant notamment jamais eu d'habitation stable) ainsi que leur manque de disponibilité, ordonna la suspension de leurs rapports avec K. et déclara l'adoptabilité (

stato di adottabilità

) de K. aux termes de l'article 8 de la loi 184/1983, interdisant ainsi les rencontres entre eux.

Le 8 novembre 1999, le tribunal pour enfants de Florence décida de ne pas se prononcer sur la demande du ministère public d'application de l'article 333 du code civil du fait que la mineure avait été déclarée adoptable le 16

juillet 1999 et que cette décision était devenue définitive le 26

octobre

1999.

Par une requête du 22 décembre 1999, les requérants demandèrent au tribunal pour enfants de Florence de révoquer la décision du 16

juillet

1999, car, dans l'intervalle, ils avaient pris un appartement en location et le requérant, en possession d'un permis de conduire, avait trouvé un travail stable, ce qui leur aurait permis de pourvoir aux besoins économiques de K.

Le 4 février 2000, le tribunal pour enfants de Florence rejeta la requête au motif que la nouvelle situation ne permettait pas de considérer que le manque d'assistance morale et matérielle envers K. avait cessé. Il estima que les graves problèmes pathologiques de ses parents subsistaient.

Le 22 juin 2000, les deux premiers requérants réitérèrent leur demande, mais celle-ci fut rejetée par le tribunal pour enfants de Florence le 4

juillet

2000.

Le 28 juillet 2000, ils firent appel de cette décision.

Le 26 septembre 2001, la cour d'appel de Florence, sur la base du rapport d'un expert commis d'office, constata d'importantes limites intellectuelles chez les parents naturels de K. ainsi qu'une absolue incapacité du couple à envisager l'avenir dans leur rôle de parents de leur fille, encore très jeune, et rejeta le recours. La décision fut notifiée le 24 octobre 2001.

Le 7 décembre 2001, les deux premiers requérants demandèrent au tribunal pour enfants de Florence une copie de la documentation contenue dans le dossier relatif à K. La requête fut rejetée le 17

décembre

2001 faute de motivation dûment exposée.

Cette requête fut renouvelée le 8 mars 2002, dans «

le but d'évaluer la possibilité d'introduire de nouveaux recours

». Par une ordonnance du 26

mars 2002, le tribunal pour enfants de Florence conclut à la nécessité d'obtenir des informations complémentaires et chargea le greffe de demander quel type de recours les deux premiers requérants envisageaient d'introduire.

Par une requête du 23 avril 2002, les deux premiers requérants précisèrent que seule la consultation du dossier leur aurait permis d'évaluer quels types de recours seraient encore possibles.

Par une ordonnance du 3 mai 2002, le tribunal pour enfants de Florence, sur avis du ministère public, autorisa la consultation et la copie des documents contenus dans le dossier, à l'exception des documents permettant d'identifier le lieu de résidence de la famille adoptive.

Le 6 juin 2002, les deux premiers requérants, informés de l'adoption de leur fille à la lecture de la précédente ordonnance, demandèrent au tribunal de leur indiquer la date exacte de l'adoption.

Le 2 août 2002, le tribunal pour enfants de Florence indiqua que K. avait été adoptée par une décision du 29 avril 2002.

Le 25 septembre 2002, le représentant des deux premiers requérants se rendit auprès du tribunal pour enfants afin de consulter le dossier, mais, le responsable des consultations étant absent ce jour-là, il n'eut pas accès aux pièces.

B.

Le droit interne pertinent

L'article 333 du code civil prévoit que si le comportement de l'un ou des deux parents n'est pas suffisamment grave pour justifier la déchéance de l'autorité parentale, mais porte néanmoins préjudice à l'enfant, le juge peut prendre toutes décisions pertinentes et même ordonner l'éloignement de l'enfant de son foyer.

Par ailleurs, selon la loi n

o

184 du 4 mai 1983, régissant le placement et l'adoption de mineurs, le mineur privé temporairement d'un environnement familial adéquat peut être confié à une autre famille, à une communauté de type familial ou, à défaut d'un placement familial adéquat, à un foyer (article 2). Au sens de l'article 8 de cette loi, peuvent être déclarés adoptables par le tribunal pour enfants, même d'office, les mineurs en situation d'abandon car dépourvus de toute assistance morale ou matérielle de la part des parents ou de la famille tenus à y pourvoir, sauf si le manque d'assistance est dû à une cause de force majeure de caractère transitoire. La situation d'abandon subsiste, même si les mineurs se trouvent dans un institut d'assistance ou s'ils ont été placés auprès d'une famille. A l'issue de la procédure prévue par ces derniers articles, si l'état d'abandon au sens de l'article 8 persiste toujours, le tribunal pour enfants déclare le mineur adoptable si : a) les parents ou les autres membres de la famille ne se sont pas présentés au cours de la procédure ; b) leur audition a démontré la persistance du manque d'assistance morale et matérielle ainsi que la non-disponibilité à y remédier. L'article 15 prévoit que l'adoptabilité est déclarée par le tribunal pour enfants siégeant en chambre du conseil par une décision motivée. L'article 17 dispose que les intéressés peuvent faire opposition devant le tribunal qui a rendu la mesure déclarant le mineur adoptable, dans un délai de trente jours dès la notification. Un pourvoi en cassation pour violation de la loi est admis contre la décision de la cour d'appel, dans un délai de trente jours dès la notification. L'article 20 prévoit enfin que l'adoptabilité cesse au moment où le mineur est adopté ou si ce dernier devient majeur. Par ailleurs, aux termes de l'article 21, l'adoptabilité peut être révoquée, d'office ou sur demande des parents ou du ministère public, si les conditions prévues par l'article 8 ont entre-temps disparues. Cependant, si le mineur a été placé dans une famille en vue de l'adoption, l'état d'adoptabilité ne peut pas être révoqué.

GRIEFS

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de l'iniquité de la procédure, car ils n'ont pas eu connaissance de certaines pièces du dossier dans le délai légal pour accéder à la Cour de cassation. Ils invoquent les articles 6 § 1 et 13 combinés de la Convention, ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement constate d'abord que la décision de la cour d'appel du 26

septembre 2001 s'est basée sur une expertise technique dont les résultats, défavorables aux requérants, n'ont pas été contestés par ces derniers. Il estime donc que l'absence de contestation est une hypothèse de non-épuisement des voies de recours internes, ce qui rend le grief irrecevable.

Le Gouvernement note par ailleurs que la demande des requérants d'obtenir la transmission des documents relatifs aux actes de la procédure a été déposée quand les délais pour introduire les contestations étaient écoulés. En effet, la première demande de copie des documents a été introduite le 7

décembre 2001, donc au-delà de l'échéance du terme pour faire opposition à la mesure d'adoptabilité (terme échu depuis plus de deux ans) et au-delà du terme de trente jours fixé par l'article 17, alinéa 2, de la loi n

o

184 de

1983 pour introduire le pourvoi en cassation (terme échu depuis plus de dix jours). Le Gouvernement conclut que le fait d'avoir laissé expirer ces délais et d'avoir renoncé à introduire le pourvoi constitue un autre aspect du non-épuisement des voies de recours internes.

Le Gouvernement précise enfin que la prudence des autorités judiciaires était justifiée par le caractère spécialement délicat de la procédure d'adoption, tant du point de vue de la protection des coordonnées personnelles que du respect de la vie privée et familiale de K. et de ses parents adoptifs. Par ailleurs, les juges étaient parfaitement conscients que l'examen des pièces n'avait vraisemblablement plus aucune utilité du point de vue de la procédure, déjà au moment de la demande, précisément parce que les délais avaient désormais expiré. C'est donc à juste titre que les juges ont demandé des explications sur les raisons de la demande des requérants, afin de s'assurer qu'il ne s'agissait pas d'un simple prétexte. Le Gouvernement relève enfin que c'est pour respecter les droits d'information des requérants que le tribunal a par la suite consenti à une transmission restreinte des documents.

Les requérants estiment pour leur part que le Gouvernement a confié, puis fait adopter leur fille sans respecter les règles du procès équitable et en appliquant de façon erronée la loi interne en la matière. Le droit à la défense, reconnu par l'article 75 du code de procédure civile, autorise le défenseur à examiner librement les pièces du dossier. La demande de consulter le dossier fut introduite le 7

décembre

2001 et le greffe du tribunal pour enfants de Florence rejeta la requête le 17 décembre 2001. Ce refus rendit impossible l'introduction d'un pourvoi en cassation, qui devait être déposé avant le 24 décembre 2001. En effet, le délai légal pour le dépôt du pourvoi était de soixante jours, car, en l'espèce, il ne s'agissait pas d'une procédure en opposition à une décision d'adoptabilité régie par l'article 17 de la loi n

o

184 du 4 mai 1983, mais d'une révocation régie par l'article 21 de cette même loi. Les requérants contestent donc l'exception de non-épuisement des voies de recours internes.

Aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (arrêt

Cardot c. France

du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 19, § 36). Cette disposition doit s

'

appliquer «

avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif

»

; il suffit que l

'

intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «

au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne

», les griefs qu

'

il entend formuler par la suite à Strasbourg (arrêt

Fressoz et Roire c. France

du 21 janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, p. 61, § 37).

La Cour observe que la première demande de consultation du dossier a été déposée le 7 décembre 2001. Or, les requérants ne se sont pas opposés à la décision du 16 juillet 1999 du tribunal pour enfants de Florence prononçant l'état d'adoptabilité dans le délai de trente jours fixé par l'article 17 de la loi n

o

184 du 4 mai 1983. La Cour relève en outre que l'article 17 de cette même loi fixe également un délai de trente jours dès la notification de la décision de la cour d'appel pour introduire un pourvoi en cassation. En l'espèce, la décision de la cour d'appel de Florence ayant été notifiée le 24 octobre 2001, les requérants pouvaient saisir la Cour de cassation jusqu'au 24 novembre 2001, ce qu'ils n'ont pas fait. La demande du 7 décembre 2001 apparaît donc tardive.

La Cour conclut que les

requérants n'ont pas

saisi les juridictions italiennes dans le délai légal et n'ont pas donné la possibilité à ces dernières de constater et de redresser les violations de la Convention qui auraient été commises à leur égard.

Dès lors, les requérants n'ont pas épuisé conformément à l'article 35 § 1 de la Convention les voies de recours internes et la requête doit être rejetée, sur ce point, en application de l'article 35 § 4 de la Convention.

2.

Les requérants se plaignent d'avoir été séparés de leur fille et allèguent que les décisions du tribunal pour enfants de Florence sont dépourvues de fondement et ne constituent pas une mesure nécessaire. Ils invoquent l'article 8 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale, (...).

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

A supposer qu'il y ait épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale et que des mesures qui les en empêcheraient constituent une ingérence dans les droits protégés par l'article 8 (voir, entre autres, l'arrêt

Bronda c. Italie

du 9 juin 1998,

Recueil

1998-IV, § 51,

W. F. c. Italie

, déc. du 5

avril 2001, n

o

34803/97,

Paglia c.

Italie

, déc. du 3 octobre 2002, n

o

33481/96). Les faits de la cause constituent une ingérence dans le droit des requérants au respect de leur vie familiale, tel que garanti par l'article 8 § 1 de la Convention.

Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu'elle ne soit «

prévue par la loi

», ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et ne puisse passer pour une mesure «

nécessaire

» «

dans une société démocratique

».

En l'espèce, le placement de K. dans une famille d'accueil est le résultat de l'application de l'article 333 du code civil, aux termes duquel le juge peut, lorsque le comportement des parents d'un enfant porte préjudice à celui-ci, prendre toutes les mesures pertinentes. La Cour considère que le libellé de cette disposition est assez général, ce qui laisse aux autorités nationales un large pouvoir d'appréciation, en particulier pour la détermination des mesures nécessaires pour protéger l'enfant (voir

Bronda

précité, § 54). La mesure prise en l'espèce était donc prévue par la loi au sens de l'article 8 § 2 (voir,

mutatis mutandis

, l'arrêt

Olsson c. Suède

(n

o

1) du 24 mars 1988, série A n

o

130, pp. 30–31, §§ 60–63).

La Cour observe que les autorités nationales sont intervenues afin de protéger l'enfant. Par conséquent, l'ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits et libertés d'autrui, conformément au paragraphe 2 de l'article 8.

Reste à examiner la question de savoir si l'ingérence était nécessaire dans une société démocratique.

Pour ce faire, la Cour rappelle qu'il y a lieu d'examiner, à la lumière de l'ensemble de l'affaire, si les motifs invoqués pour justifier les mesures litigieuses étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l'article 8 (arrêt

Olsson

précité, § 68 ; arrêt

Scozzari et Giunta c. Italie

[GC], n

os

39221/98 et 41963/98, Recueil des arrêts et décisions 2000-VIII §

148). Dans ce contexte, la Cour n'a pas pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer la prise en charge d'enfants par l'administration publique et les droits des parents de ces enfants, mais d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions qu'elles ont rendues dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation (arrêt

Bronda

précité, § 59).

La Cour rappelle ensuite qu'il faut normalement considérer la prise en charge d'un enfant comme une mesure temporaire, à suspendre dès que la situation s'y prête

; et tout acte d'exécution doit concorder avec un but ultime

: unir à nouveau le parent naturel et l'enfant. A cet égard, un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l'enfant à demeurer placé et celui du parent à vivre avec lui. En procédant à cet exercice, la Cour attache une importance particulière à l'intérêt supérieur de l'enfant qui, selon sa nature et sa gravité, peut l'emporter sur celui du parent. L'article 8 ne saurait notamment autoriser le parent à voir prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l'enfant (arrêt

Johansen c.

Norvège

du 7 août 1996,

Recueil

1996-III, § 78).

La Cour observe d'abord que dans sa décision du 26 mai 1999, qui ordonna le placement de l'enfant auprès du service social de la commune de Livourne, le tribunal pour enfants de Florence a tenu compte de plusieurs éléments, tels que les troubles psychiatriques des requérants et leur incapacité à s'occuper de leur fille. Cette décision découlait d'une suite de faits constatés lors du placement de la requérante et de sa fille auprès de «

l'association Papa Giovanni XXIII

» qui mettaient en évidence le caractère perturbé de la mère. A plusieurs reprises au cours de ce séjour, la requérante fit preuve d'un comportement à risque envers sa fille, mettant en danger l'enfant.

La Cour relève également que, malgré cette mesure, les requérants n'ont pas démontré un intérêt à entretenir de bonnes relations avec leur fille si bien que, le 16 juillet 1999, le tribunal pour enfants de Florence ordonna la suspension de leurs rapports avec K. et déclara celle-ci adoptable. Le tribunal releva notamment que les requérants n'avaient pas de domicile fixe et qu'ils manquaient à leur devoir d'assistance morale et matérielle et de disponibilité envers leur fille.

La Cour note enfin que le 22 décembre 1999, les requérants demandèrent la révocation de la décision du 16 juillet 1999 au motif que leur situation personnelle avait évolué et que, en particulier, ils avaient un domicile et un travail stable. Le tribunal pour enfants de Florence, après avoir examiné la nouvelle situation, rejeta la requête en indiquant que le manque d'assistance morale et matérielle ainsi que les graves problèmes pathologiques des requérants subsistaient. Sur appel de ces derniers, la cour d'appel de Florence mandata un expert. Dans son rapport, l'expert constata d'importantes limites intellectuelles des requérants ainsi qu'une absolue incapacité du couple à envisager l'avenir avec leur fille, encore très jeune. Sur la base de ce rapport, le recours fut rejeté.

En conclusion, la Cour estime que les autorités italiennes ont pris toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles et que les décisions prises s'appuyaient sur des motifs pertinents et suffisants et se justifiaient par la protection des intérêts de K.

Compte tenu de tous ces éléments, la Cour considère que l'ingérence dans le droit des requérants était «

nécessaire dans une société démocratique

» au sens de l'article 8 § 2 de la Convention.

La Cour estime par conséquent que ce grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Indépendamment de la question du respect de l'épuisement des voies de recours internes, la Cour constate que, contrairement à ce que prétendent les requérants, les juridictions nationales ont attribué la garde de leur enfant à une famille d'accueil, puis ont autorisé son adoption après avoir tenu compte d'une série d'éléments objectifs et pertinents du cas d'espèce, notamment la disponibilité des parents ainsi que leurs capacités morales et matérielles. Elles ont conclu qu'il était dans l'intérêt de l'enfant de la confier à une famille d'accueil. Aucune apparence de violation de l'article 14 combiné avec l'article 8 de la Convention ne saurait dès lors être constatée sur ce point.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent B

erger

Boštjan M. Z

upančič

Greffier

Président