a plângerii nr. 13478/03
prezentată de Adalgisa LO PRESTI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședință din 25 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:
Domnii
B.M. Zupančič, președinte,
Doamna M. Tsatsa-Nikolovska,
Domnu V. Zagrebelsky,
Doamna A. Gyulumyan,
Domnu David Thór Björgvinsson, judecători,
și de Domnu V. Berger, grefier de secție,
Având în vedere plângerea sus-menționată introdusă la 9 aprilie 2003,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
Reclamanta, Doamna Adalgisa Lo Presti, este o cetățeană italiană născută în 1964 și locuind în Milazzo. Ea este reprezentată în fața Curții de către Domnu A. Sirotti Gaudenzi, avocat la Cesena.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În cursul anului 1997, reclamanta a avut o scurtă relație amoroasă cu Domnu F. Din această relație s-a născut un băiat, C., la 27 septembrie 1998. Deși s-a opus acestei sarcini, tatăl copilului, Domnu F., și-a recunoscut fiul puțin după nașterea acestuia.
Reclamanta, mamă a unui alt copil pe care îl are în custodie, a decis să-și crească singură al doilea fiu.
La 16 februarie 1999, Domnu F. a depus o cerere la tribunalul pentru copii din Messina pentru a obține custodia fiului său. În sprijinul cererii sale, invoca incompetența mamei de a se ocupa de copil din cauza lipsei unor repere familiale - aceasta având fost crescută de bunicii săi din vârsta de cinci ani, ca urmare a divorțului părinților ei - precum și obligațiile sale profesionale care o constrângeau să plaseze fiul la o terță persoană. Reclamanta a răspuns la 31 mai 1999 contestând cu fermitate alegerile Domnului F., inadmisibile și fără temei, după cum consideră ea.
La ședința din 1 iunie 1999, judecătorul tribunalului pentru copii din Messina a cerut serviciilor sociale ale comunei Milazzo o investigație socială. Un raport, datat 1 decembrie 1999 și realizat de asistenți sociali ai comunei Milazzo, a recunoscut, în imaginea maternă, referința necesară pentru dezvoltarea lui C., în ciuda lipsei reperelor familiale ale mamei.
Prin decizie din 15 decembrie 1999, care a intrat în vigoare cu efect imediat, tribunalul pentru copii din Messina a atribuit custodia lui C. reclamantei și a acordat tatălui un drept de vizită ale cărui modalități urmau să fie convenite între părinți, cu intervenția serviciului social al comunei Milazzo în caz de dezacord între ei.
Domnu F. a contestat această decizie la 24 februarie 2000 cerând tribunalului revocarea măsurii anterior emise pe motiv că reclamanta era incapabilă să aibă grijă de fiul său având în vedere „imaturitatea sa psihic-afectivă" precum și „personalitatea complexă" a sa.
La 10 iulie 2000, o asistentă socială a comunei Milazzo a redactat un raport în care sugera soluții alternative la continuarea relațiilor dintre părinții minorului din cauza animozității lor reciproce. Propunea de asemenea transferarea copilului la tatăl acestuia pentru a-i garanta „o dezvoltare fizică, afectivă și emoțională sănătoasă".
La 12 decembrie 2000, o altă asistentă socială a comunei Milazzo, însărcinată cu urmărirea dreptului de vizită al copilului, a redactat un nou raport în care constatase că comportamentul reclamantei, irațional și arbitrar, fusese întotdeauna puțin respectuos cu privire la decizia tribunalului de a acorda tatălui copilului timp pentru a se întâlni cu fiul său și a-l permite să facă parte din viața sa. Ea a deplorat de asemenea faptul că tânărul băiat trăise întotdeauna în incertitudine, fără ca mama sa să-i garanteze o stabilitate familială și afectivă necesară pentru a forma sentimente de încredere față de cei cu care trăia și față de lumea exterioară. Raportul denunța în final faptul că reclamanta administra viața copilului său „nu ca o persoană, ci ca un instrument de șantaj".
Prin decizie din 7 februarie 2001, tribunalul pentru copii din Messina, modificând decizia sa din 15 decembrie 1999, a atribuit custodia lui C. tatălui acestuia și a acordat reclamantei drept de vizită în fiecare joi timp de două ore în spațiile serviciului social al comunei Milazzo, în absența tatălui și în prezența unui asistent social.
La 22 februarie 2001, reclamanta a apelat această decizie.
La 19 aprilie 2001, președintele curții de apel din Messina a dat mandat la doi judecători ai curții de apel să instruiască dosarul pentru a cunoaște starea psihologică și mediul social al minorului și pentru a examina motivele părinților față de copil. Numeroase întâlniri au avut loc între părinți și tânărul băiat, separat și împreună, precum și cu asistenții sociali care se ocupau de caz și educatorii din creșa frecventată de copil, între 20 aprilie 2001 și 16 iunie 2001. Un raport detaliat a fost depus la grefia curții de apel la 20 iunie 2001. Raportul stabilea că contextul familial paternic era mai adecvat pentru o dezvoltare liniștitor a copilului și că minorul nu găsise la mama sa acea stabilitate familială, necesară pentru dezvoltarea personală a sa.
La 17 octombrie 2002, curtea de apel din Messina a confirmat decizia atacată, dar a acordat reclamantei drept de vizită mai larg, modificând modalitățile prevăzute în decizia primei instanțe. I-a permis reclamantei să-și vadă fiul la domiciliul acesteia în fiecare miercuri, de la 15 la 18 ore, și în fiecare duminică, de la 11 la 18 ore.
Această sentință nu a fost totuși decât parțial executată. De mai multe ori, reclamanta nu a putut vedea fiul său, așa cum era prevăzut de hotărârea curții de apel din Messina.
La 27 ianuarie 2003, reclamanta a depus o cerere la procurorul Republicii al tribunalului din Messina și la președintele tribunalului pentru copii din Messina pentru ca să fie reexaminat problema custoziei lui C., ținând seama de schimbarea situației și, în special, de faptul că tânărul băiat nu mai locuia cu tatăl și bunicii paterni ai săi, ci cu tatăl acestuia și noua sa parteneră, precum și cei doi copii ai acesteia. Ea denunța de asemenea faptul că nu cunoștea adresa fiului său, nici numărul de telefon la care putea să-l contacteze.
La 12 februarie 2003, reclamanta a depus o plângere penală împotriva Domnului F. la jandarmerie și împotriva unei asistente sociale a comunei Milazzo, deoarece modalitățile dreptului de vizită nu erau respectate de aceștia. De mai multe ori, Domnu F. nu prezentase tânărul băiat în zilele și orele convenite, iar asistenta socială nu dusese copilul la mama sa, așa cum era prevăzut.
La 18 martie 2003, tribunalul pentru copii din Messina, ținând seama de dificultatea exercitării dreptului de vizită, a adoptat o măsură temporară și urgentă, a acordat reclamantei drept de vizită săptămânal, de la sâmbătă la 16 ore la duminică la 20 ore, și a ordonat tatălui copilului să o însoțească la domiciliul mamei sale.
La 5 aprilie 2003, reclamanta a depus o nouă plângere penală împotriva Domnului F., deoarece acesta refuzase să-și prezinte fiul sâmbătă 29 martie 2003, încălcând astfel cea mai recentă decizie a tribunalului pentru copii din Messina.
La 10 mai 2003, reclamanta, în conformitate cu dreptul de vizită săptămânal stabilit prin decizia din 18 martie 2003, și-a primit fiul la domiciliul acesteia. A doua zi la 20 ore, a informat tatăl prin intermediul unui telegram de faptul că nu poate să-l întoarcă pe copil din cauza stării sale febril.
La 13 mai 2003 seara, reclamanta a avertizat tatăl prin telegramă că C. era vindecat și că putea să vină să-și ia fiul. A doua zi, tatăl s-a prezentat la domiciliul indicat de reclamantă pentru a-și recupera fiul, dar reclamanta era necunoscută la această adresă. După ce a încercat fără succes să contacteze reclamanta la telefon, tatăl a cerut ajutorul poliției care nu a reușit nici ea să găsească reclamanta la adresa sa.
La 19 mai 2003, reclamanta, prin intermediul unui facs transmis avocatului tatălui lui C., a indicat că a trebuit să-și hospitalizeze fiul din cauza unei grave probleme neuropsihiatrice, fără a preciza în care spital se afla copilul nici starea sa de sănătate.
La 20 mai 2003, după ce a determinat spitalul în care se afla C., tatăl a avertizat medicul curant al copilului să nu-l lase să plece înainte ca el să vină să-l ia. În aceeași zi, tatăl lui C. a fost informat de un medic al spitalului că reclamanta dusese copilul cu forța și contra avizului medicilor.
Ziua următoare, tatăl s-a prezentat la domiciliul declarat de reclamantă pentru a-și recupera copilul, dar fără succes.
La 25 mai 2003, tatăl lui C. a reușit să-și găsească copilul și să-l ia cu el.
La 8 iunie 2003, copilul a revenit în vizită la reclamantă, dar, la sfârșitul weekendului, aceasta nu a readus copilul la tatăl său și l-a păstrat la ea până la 9 martie 2004.
La 9 martie 2004, tribunalul pentru copii din Messina, hotărând asupra recursului reclamantei din 27 ianuarie 2003, a confirmat custodia lui C. la tatăl acestuia. Cu privire la argumentul conform căruia tatăl lui C. nu mai locuia cu părinții săi, ci cu noua sa parteneră și cei doi copii ai acesteia, tribunalul a considerat că C. s-a integrat bine în noul nucleu familial al acestuia și că tatăl rămânea pentru copil unica și validă figură parentală de referință. Cu privire la răpirea ilegală a copilului de către reclamantă, tribunalul a considerat că ea privase unilateral fiul de figura paternă și că, prin conduita sa superficială, nu acționase în interesul minorului. Tribunalul a hotărât să-i retragă autoritatea parentală reclamantei. Totuși, deoarece copilul manifestase de mai multe ori sentiment de afecțiune pentru mama sa, tribunalul a autorizat reclamanta să-și vadă fiul joi timp de două ore în spațiile serviciului social al comunei Messina. El a acordat acest drept de vizită pentru a nu cauza un traumatism suplimentar copilului și pentru a-i da reclamantei o posibilitate de a-și vedea fiul.
1.Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care deciziile luate în dezavantajul ei sunt rezultatul unor aprecieri arbitrare, bazate pe nici un element obiectiv și fără nici o valoare probantă.
2.Invocând art. 8 al Convenției, reclamanta se plânge de decizia autorităților interne de a încredința custodia fiului său tatălui copilului și de imposibilitatea de a-și exercita dreptul de vizită.
3.Invocând art. 13 al Convenției, reclamanta se plânge de faptul că nici o autoritate judiciară națională nu este în măsură să intervină în mod eficient pentru a-i permite să-și exercite dreptul de vizită.
4.În final, invocând art. 14 al Convenției, reclamanta se plânge că a fost victimă a discriminării de către autorități interne în decizia de a-i retrage custodia copilului, datorită faptului că aparține categoriei „mamelor singure".
1.
Reclamanta se plânge de inechitatea procedurilor, căci consideră că autorități interne au luat decizii arbitrare împotriva ei. Invocă art. 6 § 1 al Convenției care prevede:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"
Curtea constată că reclamanta contestă aprecierea faptelor și rezultatul procedurii duse în fața instanțelor interne. Curtea amintește că potrivit articolului 19 al Convenției, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine cunoașterea erorilor de fapt sau de drept pretins săvârșite de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ele ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardiate de Convenție. În plus, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care cade deci în primul rând în competența dreptului intern și a instanțelor naționale (vezi în special hotărârile
García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, și
Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, §§ 45-46).
La lumina acestor considerente, Curtea observă, pe lângă faptul că reclamanta nu a formulat această pretenție în fața autorităților interne, că aceasta a beneficiat de o procedură contradictorie. Ea a putut, la diferitele etape ale acesteia, prezenta argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale.
În concluzie, Curtea estimează că procedura litigioasă a purtat caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, că această parte a pretensiei este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie deci să fie respingă conform articolului 35 § 4 al Convenției.
2.
Reclamanta se plânge de separarea de fiul său și susține că deciziile tribunalului pentru copii din Messina nu sunt respectate, deoarece nu poate exercita dreptul de vizită. Invocă art. 8 al Convenției, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale (...).
Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atunci când această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția drepturilor și libertăților altora.
"
a) Excepția Guvernului
Guvernul estimează că art. 8 al Convenției nu privește adoptarea măsurilor care reglementează în interiorul familiei relații pe care persoanele interesate nu pot sau nu doresc să le reglementeze liber și în mod autonom. În cazul de față, sunt reclamanții care au cerut intervenția puterilor publice pentru a reglementa problema dreptului de custodie pe care nu erau în măsură să o organizeze, luând în considerare conflictele lor incessante. Guvernul este de părere că autorii Convenției nu au intenționat, în redactarea articolului 8, să includă puterea, și nici mai puțin datoria Statelor de a interveni, la cererea persoanelor interesate, pentru a remedia situații de stagnare create în absența unui acord între părinți.
Guvernul concluzionează că art. 8 nu este aplicabil în cazul de față și că pretenția este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.
Reclamanta consideră pentru partea sa că art. 8 este aplicabil cazului de față.
Curtea amintește că dispoziția cuprinsă în art. 8 are în esență pentru scop protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice în viața sa privată sau familială (vezi
Marckx c. Belgia, hotărâre din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, § 31). Ea estimează că art. 8 se aplică, indiferent cine cere intervenția puterilor publice.
De aceea, excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern nu poate fi reținută.
b) Fondul pretensiei
Guvernul estimează în primul rând că familia constituită de părinții lui C. nu are nici un caracter de unitate, deoarece, nu numai că nu a existat între părinți nici coabitare, nici nici o formă de acord sau cooperare, dar ei au fost evident animați, unul față de celălalt, de spirit puternic conflictual. În plus, copilul nu a fost separat de familia sa de origine; el pur și simplu a fost încredințat unuia dintre părinți mai degrabă decât altuia, între care era inevitabil de făcut o alegere, ținând seama de situația de fapt. Cum părinții nu ajunseseră la acord privind custodia lui C., autoritatea judiciară a fost constrânsă să intervină, să suprapună determinarea sa voii persoanelor interesate și să adopte o măsură care ar fi fost oricum, inevitabil, o ingerință în viața privată și familială a unuia dintre cei doi părinți. Această alegere a fost obiectul unei decizii judiciare care urma să fie respectate de ambele părți, deci a existat ingerință în dreptul lor la respectul vieții familiale lor, presupus că ar fi existat o viață familială la origine.
Guvernul este de părere că ingerința era necesară, ținând seama de faptul că Statul a fost invitat să intervină pentru a lua o măsură pentru a încredința custodia copilului unuia dintre cei doi părinți. Cu privire la echilibrul corect de respectat între nevoile de protecție a interesului preponderent al minorului și drepturile fiecăruia dintre părinți, Guvernul estimează că deciziile tribunalului pentru copii și curții de apel au fost luate în termene rezonabile, la încheiere unei investigații complete și exhaustive, în plin respect al contradictorului. Reclamanta a avut toată libertatea de a se apăra, de a formula cereri și de a-și face valabile, în fiecare fază a procedurii, propriile teze. Judecătorii au motivat de asemenea măsurile în mod convingător, cu reflecții punctuale asupra aspectelor importante ale situației de facto și asupra personalității diferiților protagoniști. Guvernul subliniază în final că curtea de apel nu a neglijat să evidențieze caracterul esențial temporar al deciziilor în materie de minori, explicând că drepturile atribuite reclamantei ar putea fi revizuite în orice moment într-un sens mai favorabil reclamantei, dacă și când ar părea oportun și conform interesului preponderent al minorului.
Reclamanta constată că decizia autorităților naționale de a atribui custodia copilului tatălui constituie o ingerință în dreptul ei la respectul vieții sale private, cu atât mai mult cu cât astazi, ea nu mai are nici un drept asupra fiului, deoarece chiar autoritatea parentală i-a fost retrasă în urma unei decizii a tribunalului pentru copii din Messina din 9 martie 2004. Ea consideră că conduita autorităților judiciare care i-au retras custodia lui C. pentru a o atribui tatălui, în timp ce copilul nu trăise niciodată cu acesta, pare nejustificată și illogică.
Cu privire la existența unei vieți familiale, Curtea amintește că noțiunea de familie pe care se bazează art. 8 al Convenției include, chiar în absența coabitării, legătura dintre un individ și copilul său, indiferent dacă acesta este legitim (vezi, mutatis mutandis, hotărârile
Berrehab c. Țări Basse din 21 iunie 1988, seria A nr. 138, p. 14, § 21, și
Gül c. Elveția din 19 februarie 1996,
Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, pp. 173-174, § 32) sau natural. Sigur, reclamanta și ex-partenerul ei nu mai locuiau împreună la nașterea lui C., dar tatăl a recunoscut copilul puțin după naștere și și-a văzut regulat fiul. Frecvența și regularitatea întâlnirilor lor dovedesc că ținea mult la ea. Nu se poate deci pretinde că legătura de „viață familială" dintre ei s-a rupt.
Curtea amintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale și că măsurile care i-ar fi împiedecat constituie o ingerință în drepturile protejate de art. 8 (vezi, printre altele, hotărârea
Bronda c. Italia din 9 iunie 1998,
Culegere 1998-IV, § 51, și decizia
Paglia c Italia, nr. 33481/96, 3 octombrie 2002). Faptele cauzei constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectul vieții sale familiale, așa cum este garantat de art. 8 § 1.
O asemenea ingerință încalcă articolul decât dacă nu este „prevăzută de lege", nu urmărește unu sau mai mulți scopuri legitime conform paragrafului 2 al articolului 8 și nu poate fi considerată o măsură „necesară" „într-o societate democratică".
În cazul de față, retragerea custoziei lui C. de la mamă pentru a fi atribuită tatălui este rezultatul aplicării articolului 317 bis al codului civil conform căruia judecătorul poate, dacă părinții nu locuiesc împreună, atribui custodia unuia sau altuia dintre părinți, respectând interesul exclusiv al copilului. Curtea consideră că redactarea acestei dispoziții este destul de generală, ceea ce lasă autorităților naționale o amplă putere de apreciere, în special pentru determinarea măsurilor necesare pentru protejarea copilului (vezi
Bronda menționată mai sus, § 54). Ea estimează deci că măsura luată în cazul de față era prevăzută de lege în sensul articolului 8 § 2 (vezi, mutatis mutandis,
Olsson c. Suedia (nr. 1), hotărâre din 24 martie 1988, seria A nr. 130, pp. 30–31, §§ 60–63).
Curtea observă că autorități naționale au intervenit pentru a proteja copilul. Prin urmare, ingerința urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor și libertăților altora, în conformitate cu §2 al articolului 8 al Convenției.
Rămâne de examinat întrebarea necesității ingerințe în dreptul reclamantei la respectul vieții familiale.
Pentru a face aceasta, Curtea amintește că trebuie examinat, la lumina întregii cauze, dacă motivele invocate pentru a justifica măsurile litigioase erau pertinente și suficiente în scopurile paragrafului 2 al articolului 8 (hotărârea
Olsson menționată mai sus, § 68, și hotărârea
Scozzari și Giunta c. Italia [MC], nr. 39221/98 și 41963/98,
Culegere de hotărâri și decizii 2000-VIII § 148). În acest context Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia din perspectiva Convenției deciziile pe care le-au dat în exercitarea puterii lor de apreciere (hotărârea
Bronda menționată mai sus, § 59).
Curtea amintește apoi că trebuie în general considerat plasamentul unui copil ca o măsură temporară care trebuie suspendată de îndată ce situația se pretează și orice act de executare trebuie să se coreleze cu un scop ultim: reunirea din nou a părintelui natural și copilului. În acest sens, un echilibru corect trebuie realizat între interesele copilului de a rămâne plasat și cel al părintelui de a trăi cu el. În executarea acestui exercițiu, Curtea acordă o importanță deosebită interesului superior al copilului care, după natura și gravitatea sa, poate prevaleza asupra celui al părintelui. În special, art. 8 nu poate autoriza părintele să ia măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului (vezi, mutatis mutandis,
Johansen c. Norvegia, hotărâre din 7 august 1996,
Culegere 1996-III, § 78).
Curtea observă mai întâi că în decizia sa din 7 februarie 2001, tribunalul pentru copii din Messina a decis transferul custoziei lui C., pe atunci atribuită reclamantei, la tatăl acestuia. Această decizie a urmat doi rapoarte stabilite de asistenți sociali care constataseră că mama nu era în măsură să aducă copilului o dezvoltare fizică, afectivă și emoțională sănătoasă. Un drept de vizită a fost totuși acordat reclamantei. La apelul acesteia, au fost mandatați experți. Ei au stabilit că contextul familial paternic era mai adecvat pentru o dezvoltare liniștitor a copilului și că C. nu găsise la mama sa acea stabilitate familială, necesară pentru dezvoltarea personală. La 17 octombrie 2002, curtea de apel a confirmat decizia de a atribui custodia tatălui, dar a extins dreptul de vizită al reclamantei la două după-amezi pe săptămână.
Curtea observă că la 18 martie 2003, tribunalul pentru copii din Messina, sensibil la faptul că reclamanta întâmpina dificultăți în exercitarea dreptului de vizită, a adoptat o măsură temporară și urgentă și a acordat drept de vizită săptămânal mai larg, și anume de la sâmbătă la 16 ore la duminică la 20 ore.
Curtea constată totuși că reclamanta nu a respectat aceste decizii judiciare. La 11 mai 2003, în timp ce-și primise fiul pentru weekend, l-a păstrat la ea, din cauza stării sale febril. Informat prin telegramă, tatăl a încercat să-l găsească pe C. a doua zi, dar reclamanta dăduse o adresă greșită, deci chiar poliția nu a fost în măsură să localizeze copilul. La 19 mai 2003, reclamanta a fost constrânsă să-și hospitalizeze fiul din cauza unei grave probleme neuropsihiatrice. Ziua următoare, ea și-a răpit fiul cu forța și contra avizului medicilor. Abia pe 25 mai 2003 tatăl a putut să-și recupereze copilul. Curtea observă că reclamanta a repetat acest episod de răpire pe 8 iunie 2003, dar de data aceasta pentru o durată mai lungă, deoarece-și păstrase copilul la ea timp de nouă luni. La 9 martie 2004, tribunalul pentru copii din Messina a adoptat o măsură excepțională și i-a retras autoritatea parentală reclamantei. El a considerat că reclamanta privase unilateral copilul de figura paternă și că, prin conduita sa superficială, nu acționase în interesul minorului. Totuși, ținând seama de sentimentul de afecțiune foarte puternic care lega copilul de reclamantă, tribunalul a acordat un drept de vizită supravegheat acesteia din urmă, pentru a nu cauza un traumatism suplimentar copilului.
În concluzie, Curtea estimează că autorităților italiene au luat toate măsurile pe care se putea rațional se-le ceară și că deciziile luate se sprijineau pe motive pertinente și suficiente și se justificau prin protecția intereselor lui C.
Ținând seama de toți acești factori, Curtea consideră că autorități naționale nu au depășit marja lor de apreciere și că nu a existat violare a articolului 8 al Convenției.
Curtea estimează prin urmare că această pretenție este manifest neîntemeiată și trebuie declarată inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
3.
Reclamanta se plânge de absența unui recurs efectiv la nivel intern pentru a asigura respectul dreptului de vizită. Invocă art. 13 al Convenției conform căruia:
„Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute din (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
În măsura în care reclamanta susține că nu beneficiază de un recurs efectiv în fața instanțelor italiene, Curtea amintește mai întâi că art. 13 al Convenției nu se aplică decât în cadrul unui drept garantat de un alt articol al Convenției și nu poate fi invocat izolat. Ea constată de asemenea că reclamanta a exercitat un recurs împotriva deciziei tribunalului pentru copii din Messina în fața curții de apel, apoi a adresat o cerere la procurorul Republicii al tribunalului din Messina, și ea a depus de asemenea mai multe plângeri penale în fața jandarmeriei. Nu a fost prin urmare privată de această facultate în nici un moment.
Rezultă că această parte a plângerii este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie să fie respingă conform articolului 35 § 4.
4.
Reclamanta se plânge în fine că a fost victimă a unui tratament discriminator atunci când autorități interne au hotărât să-i retragă custodia copilului. Invocă art. 14 al Convenției conform căruia:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute din (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."
Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 14 al Convenției completează alte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are existență independentă, deoarece se aplică numai „exercitării drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Sigur, poate interveni chiar fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, posedă o sferă de aplicare autonomă, dar nu poate aplica dacă faptele litigiului nu cad sub domeniu al cel puțin uneia dintre aceste clauze (vezi, printre multe altele, hotărârile
Karlheinz Schmidt c. Germania din 18 iulie 1994, seria A nr. 291-B, p. 32, § 22,
Van Raalte c. Țări Basse din 21 februarie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, p. 184, § 33, și
Petrovic c. Austria din 27 martie 1998,
Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 585, § 22).
În cazul de față, Curtea observă că reclamanta se plânge că a fost victimă a unei discriminări datorită faptului că estimează că autorități interne au hotărât să-i retragă custodia fiului datorită apartenenței sale la categoria „mamelor singure".
Reclamanta se plânge de o decizie arbitrară luată de autorități naționale care au luat în considerare situația sa de femeie singură care-și crește copilul pentru a-i impune un tratament discriminator, și anume în substanță art. 14 combinat cu art. 6 al Convenției. Curtea amintește, așa cum observase mai sus, că nu-i revine sa acționeze ca un patrulea nivel de instanță.
Rezultă că această pretenție trebuie respingă ca manifest neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Declară
plângerea inadmisibilă.
Vincent Berger
Boștjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
13478/03
présentée par Adalgisa LO PRESTI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 25 novembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 avril 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Adalgisa Lo Presti, est une ressortissante italienne née en 1964 et résidant à Milazzo. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Au cours de l'année 1997, la requérante entretint une brève relation amoureuse avec M. F. De cette relation naquit un garçon, C., le 27
septembre 1998. Bien qu'il fût opposé à cette grossesse, le père de l'enfant, M. F., reconnut son fils peu après sa naissance.
La requérante, mère d'un autre enfant dont elle a la garde, décida d'élever seule son deuxième fils.
Le 16 février 1999, M. F. déposa une requête auprès du tribunal pour enfants de Messine afin d'obtenir la garde de son fils. A l'appui de sa requête, il invoquait l'inaptitude de la mère à s'occuper de l'enfant en raison de son manque de repères familiaux cette dernière ayant été élevée par ses grands-parents depuis l'âge de cinq ans, suite au divorce de ses parents ainsi que ses obligations professionnelles la contraignant à placer son fils chez une tierce personne. La requérante répliqua le 31 mai 1999 en contestant fermement les allégations de M. F., inadmissibles et sans fondement, selon elle.
A l'audience du 1
er
juin 1999, le juge du tribunal pour enfants de Messine requit des services sociaux de la commune de Milazzo une enquête sociale. Un rapport, daté du 1
er
décembre 1999 et réalisé par des assistants sociaux de la commune de Milazzo, reconnut, dans l'image maternelle, la référence nécessaire à l'épanouissement de C. et ce, malgré le manque de repères familiaux de la mère.
Par une décision du 15 décembre 1999, entrée en vigueur avec effet immédiat, le tribunal pour enfants de Messine attribua la garde de C. à la requérante et octroya un droit de visite à son père dont les modalités seraient à convenir entre les parents, avec l'intervention du service social de la commune de Milazzo en cas de désaccord entre eux.
immaturité psycho-affective
» ainsi que de sa «
personnalité complexe
».
Le 10 juillet 2000, une assistante sociale de la commune de Milazzo rédigea un rapport dans lequel elle suggérait des solutions alternatives à la poursuite des rapports entre les parents du mineur en raison de leur animosité mutuelle. Elle proposait également le transfert de l'enfant auprès du père afin de lui garantir «
une saine croissance physique, affective et émotive
».
Le 12 décembre 2000, une autre assistante sociale de la commune de Milazzo, chargée de suivre le droit de visite de l'enfant, rédigea un nouveau rapport dans lequel elle constatait que le comportement de la requérante, irrationnel et arbitraire, avait toujours été peu respectueux de la décision du tribunal d'octroyer au père de l'enfant du temps pour rencontrer son fils et de lui permettre ainsi de faire partie de sa vie. Elle déplora également le fait que le jeune garçon avait toujours vécu dans l'incertitude, sans que sa mère ne lui garantisse une stabilité familiale et affective nécessaire pour qu'il se forme des sentiments de confiance envers ceux avec qui il vivait et envers le monde extérieur. Le rapport dénonçait enfin le fait que la requérante gérait le vie de son enfant «
non comme une personne, mais comme un instrument de chantage
».
Par une décision du 7 février 2001, le tribunal pour enfants de Messine, modifiant sa décision du 15 décembre 1999, attribua la garde de C. à son père et octroya un droit de visite à la requérante tous les jeudis durant deux heures dans les locaux du service social de la commune de Milazzo, en l'absence du père et en présence d'un assistant social.
Le 22 février 2001, la requérante interjeta appel de cette décision.
Le 19 avril 2001, le président de la cour d'appel de Messine donna le mandat à deux juges de la cour d'appel d'instruire le dossier afin de connaître l'état psychologique et l'environnement social du mineur et d'examiner les réactions des parents envers l'enfant. De nombreuses rencontres eurent lieu entre les parents et le jeune garçon, séparément et ensemble, ainsi qu'avec les assistants sociaux en charge de l'affaire et les éducatrices de la crèche fréquentée par l'enfant, entre le 20 avril 2001 et le 16 juin 2001. Un rapport circonstancié fut déposé au greffe de la cour d'appel le 20 juin 2001. Le rapport établit que le contexte familial paternel était plus adéquat pour une croissance sereine de l'enfant et que le mineur n'avait pas trouvé auprès de sa mère cette stabilité familiale, nécessaire à son épanouissement personnel.
Le 17 octobre 2002, la cour d'appel de Messine confirma la décision entreprise, mais accorda un droit de visite plus étendu à la requérante, modifiant les modalités prévues dans la décision de première instance. Elle permit à la requérante de voir son fils à son domicile tous les mercredis, de 15 à 18 heures, et tous les dimanches, de 11 à 18 heures.
Ce jugement ne fut toutefois que partiellement exécuté. A plusieurs reprises, la requérante ne put pas voir son fils, comme l'avait prévu l'arrêt de la cour d'appel de Messine.
Le 27 janvier 2003, la requérante déposa une requête auprès du procureur de la République du tribunal de Messine et auprès du président du tribunal pour enfants de Messine afin que soit réexaminé le problème de la garde de C., compte tenu du changement de situation et, notamment, du fait que le jeune garçon ne vivait plus avec son père et ses grands-parents paternels, mais avec son père et sa nouvelle compagne ainsi que les deux enfants de cette dernière. Elle dénonçait également le fait qu'elle ne connaissait pas l'adresse de son fils, ni le numéro de téléphone où elle pouvait l'atteindre.
Le 12 février 2003, la requérante déposa une plainte pénale contre M. F. à la gendarmerie et contre une assistante sociale de la commune de Milazzo, car les modalités du droit de visite n'étaient pas respectées par ces derniers. A plusieurs reprises, M. F. n'avait pas présenté le jeune garçon aux dates et aux heures convenues et l'assistante sociale n'avait pas emmené l'enfant chez sa mère, comme cela était prévu.
Le 18 mars 2003, le tribunal pour enfants de Messine, compte tenu de la difficulté de l'exercice du droit de visite, adopta une mesure temporaire et urgente, octroya à la requérante un droit de visite hebdomadaire, du samedi à 16 heures au dimanche à 20 heures, et ordonna au père de l'enfant de l'accompagner au domicile de sa mère.
Le 5 avril 2003, la requérante déposa une nouvelle plainte pénale contre M. F., car ce dernier avait refusé de présenter son fils le samedi 29
mars
2003, violant ainsi la dernière décision du tribunal pour enfants de Messine.
Le 10 mai 2003, la requérante, conformément à son droit de visite hebdomadaire établi par la décision du 18 mars 2003, accueillit son fils à son domicile. Le lendemain à 20 heures, elle informa le père au moyen d'un télégramme du fait qu'elle ne pouvait pas raccompagner l'enfant en raison de son état fébrile.
Le 13 mai 2003 au soir, la requérante avisa le père par télégramme que C. était guéri et qu'il pouvait venir chercher l'enfant. Le lendemain, le père se rendit au domicile indiqué par la requérante afin de récupérer son fils, mais cette dernière était inconnue à cette adresse. Après avoir tenté sans succès de contacter la requérante par téléphone, le père demanda l'aide de la police qui ne parvint pas non plus à trouver la requérante à son adresse.
Le 19 mai 2003, la requérante, par le biais d'une télécopie envoyée à l'avocat du père de C., indiqua qu'elle avait dû hospitaliser son fils en raison d'un grave problème neuropsychiatrique, sans préciser dans quel hôpital se trouvait l'enfant ni son état de santé.
Le 20 mai 2003, après avoir déterminé l'hôpital dans lequel séjournait C., le père avertit le médecin traitant de l'enfant de ne pas le laisser sortir avant que lui-même ne vienne le chercher. Le même jour, le père de C. fut informé par un médecin de l'hôpital que la requérante avait emmené l'enfant de force et contre l'avis des médecins.
Le jour suivant, le père se présenta au domicile déclaré par la requérante pour récupérer l'enfant, mais sans succès.
Le 25 mai 2003, le père de C. parvint à retrouver l'enfant et à l'emmener chez lui.
Le 8 juin 2003, l'enfant retourna en visite chez la requérante, mais, à la fin du week-end, cette dernière ne ramena pas l'enfant chez son père et le maintint chez elle jusqu'au 9 mars 2004.
Le 9 mars 2004, le tribunal pour enfants de Messine, statuant sur le recours de la requérante du 27 janvier 2003, confirma la garde de C. à son père. Concernant l'argument selon lequel le père de C. ne vivait plus avec ses parents, mais avec sa nouvelle compagne et ses deux enfants, le tribunal considéra que C. s'était bien intégré dans son nouveau noyau familial et que son père restait pour l'enfant l'unique et valide figure parentale de référence. S'agissant de l'enlèvement illégitime de l'enfant par la requérante, le tribunal considéra qu'elle avait unilatéralement privé son fils de la figure paternelle et que, par sa conduite superficielle, elle n'avait pas agi dans l'intérêt du mineur. Le tribunal décida de retirer l'autorité parentale de la requérante. Toutefois, comme l'enfant avait à plusieurs reprises manifesté un sentiment d'affection pour sa mère, le tribunal autorisa la requérante à rencontrer son fils le jeudi durant deux heures dans des locaux du service social de la commune de Messine. Il accorda ce droit de visite afin de ne pas causer un traumatisme supplémentaire à l'enfant et afin de donner à la requérante une possibilité de voir son fils.
1.Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable, dans la mesure où les décisions prises en sa défaveur sont le fruit d'appréciations arbitraires, fondées sur aucun élément objectif et sans aucune valeur probante.
2.Invoquant l'article 8 de la Convention, la requérante se plaint de la décision des autorités internes de confier la garde de son fils au père de l'enfant et de l'impossibilité d'user de son droit de visite.
3.Invoquant l'article 13 de la Convention, la requérante se plaint du fait qu'aucune autorité judiciaire nationale n'est en mesure d'intervenir de manière efficace afin de lui permettre d'exercer son droit de visite.
4.Enfin, invoquant l'article 14 de la Convention, la requérante se plaint d'avoir été victime de discrimination par les autorités internes dans la décision de lui retirer la garde de son enfant, du fait qu'elle appartient à la catégorie des «
filles-mères
».
1.
La requérante se plaint de l'iniquité de la procédure, car elle estime que les autorités internes ont pris des décisions arbitraires envers elle. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour constate que la requérante conteste l'appréciation des faits et le résultat de la procédure menée devant les juridictions internes. La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir notamment les arrêts
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I, et
Schenk c.
Suisse
du 12
juillet
1988, série A n
o
140, §§ 45-46).
A la lumière de ce qui précède, la Cour relève, outre le fait que la requérante n'a pas formulé le présent grief devant les autorités internes, que celle-ci a bénéficié d'une procédure contradictoire. Elle a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu'elle jugeait pertinents pour la défense de ses intérêts.
En conclusion, la Cour estime que la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, que c
ette partie du grief est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit
donc être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint d'avoir été séparée de son fils et allègue que les décisions du tribunal pour enfants de Messine ne sont pas respectées, car elle ne peut pas faire usage de son droit de visite. Elle invoque l'article 8 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
a)
Exception du Gouvernement
Le Gouvernement estime que l'article 8 de la Convention ne concerne pas l'adoption de mesures qui règlent à l'intérieur de la famille les relations que les intéressés ne savent pas ou ne peuvent pas régler de manière libre et autonome. En l'espèce, ce sont les requérants qui ont demandé l'intervention des pouvoirs publics pour régler le problème du droit de garde qu'ils n'étaient pas en mesure d'organiser, compte tenu de leurs conflits incessants. Le Gouvernement est d'avis que les auteurs de la Convention n'ont pas entendu, en rédigeant l'article 8, inclure le pouvoir, voire le devoir des Etats d'intervenir, à la demande des intéressés, pour parer à des situations de stagnation créées en l'absence d'un accord entre les parents.
Le Gouvernement en conclut que l'article 8 n'est pas applicable en l'espèce et que le grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention.
La requérante estime pour sa part que l'article 8 est applicable au cas d'espèce.
La Cour rappelle que la disposition contenue à l'article 8 a essentiellement pour objet de prémunir l'individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics dans sa vie privée ou familiale (voir
Marckx
c.
Belgique
, arrêt du 13
juin 1979, série
A n
o
31, §
31). Elle estime que l'article 8 s'applique, que soit celui qui demande l'intervention des pouvoirs publics.
Dès lors, l'exception d'incompatibilité
ratione materiae
soulevée par le Gouvernement ne peut pas être retenue.
b) Bien-fondé du grief
Le Gouvernement estime en premier lieu que la famille constituée par les parents de C. n'a aucun caractère d'unité, car, non seulement il n'y a eu entre les parents ni cohabitation, ni aucune forme d'accord ou de coopération, mais ils ont manifestement été animés, l'un envers l'autre, d'un esprit fortement conflictuel. En outre, l'enfant n'a pas été séparé de sa famille d'origine
; il a simplement été confié à l'un de ses parents plutôt qu'à l'autre, entre lesquels il était inévitable de faire un choix, compte tenu de la situation de fait. Comme les parents ne sont pas parvenus à un accord concernant la garde de C., l'autorité judiciaire a été contrainte d'intervenir, de superposer sa détermination à la volonté des intéressés et d'adopter une mesure qui aurait de toute façon, inévitablement, été une ingérence dans la vie privée et familiale de l'un des deux parents. Ce choix a fait l'objet d'une décision judiciaire devant être respectée par les deux parties, si bien qu'il y a eu ingérence dans leur droit au respect de leur vie familiale, à supposer qu'il y ait eu une vie familiale à l'origine.
Le Gouvernement est d'avis que l'ingérence était nécessaire, compte tenu du fait que l'Etat a été invité à intervenir pour prendre une mesure pour confier la garde de l'enfant à l'un de ses deux parents. Concernant le juste équilibre à respecter entre les besoins de protection de l'intérêt dominant du mineur et les droits de chacun de ses parents, le Gouvernement estime que les décisions du tribunal pour enfants et de la cour d'appel ont été prises dans des délais raisonnables, à l'issue d'une instruction complète et exhaustive, dans le plein respect du contradictoire. La requérante a eu toute latitude de se défendre, de formuler ses demandes et de faire valoir, en chaque phase de la procédure, ses propres thèses. Les juges ont par ailleurs motivé les mesures de manière convaincante, avec des réflexions ponctuelles sur les aspects importants de la situation
de facto
et sur la personnalité des différents protagonistes. Le Gouvernement souligne enfin que la cour d'appel n'a pas manqué de relever le caractère essentiellement temporaire des décisions en matière de mineurs, en expliquant que les droits attribués à la requérante pourraient à tout moment être revus en un sens plus favorable à la requérante, si et quand cela paraîtrait opportun et conforme à l'intérêt dominant du mineur.
La requérante constate que la décision des autorités nationales d'attribuer la garde de son enfant au père constitue une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée, d'autant plus, qu'aujourd'hui, elle n'a plus aucun droit sur son fils, car même l'autorité parentale lui a été retirée suite à une décision du tribunal pour enfants de Messine du 9
mars 2004. Elle estime que la conduite des autorités judiciaires qui lui ont retiré la garde de C. pour l'attribuer à son père, alors que l'enfant n'avait jamais vécu avec ce dernier, apparaît injustifiée et illogique.
En ce qui concerne l'existence d'une vie familiale, la Cour rappelle que la notion de famille sur laquelle repose l'article 8 de la Convention inclut, même en l'absence de cohabitation, le lien entre un individu et son enfant, que ce dernier soit légitime (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts
Berrehab c.
Pays-Bas
du 21 juin 1988, série A n
o
138, p. 14, § 21, et
Gül c. Suisse
du 19 février 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-I, pp. 173-174, § 32) ou naturel. Certes, la requérante et son ex-compagnon ne vivaient plus ensemble lors de la naissance de C., mais le père a reconnu l'enfant peu après sa naissance et a vu régulièrement son fils. La fréquence et la régularité de leurs rencontres prouvent qu'il y attachait beaucoup de prix. On ne saurait donc prétendre que le lien de «
vie familiale
» entre eux se soit brisé.
La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale et que des mesures qui les en empêcheraient constituent une ingérence dans les droits protégés par l'article 8 (voir, entre autres, l'arrêt
Bronda c. Italie
du 9 juin 1998,
Recueil
1998-IV, § 51, et la décision
Paglia c Italie
, n
o
33481/96
, 3
octobre
2002). Les faits de la cause constituent une ingérence dans le droit de la requérante au respect de sa vie familiale, tel que garanti par l'article 8 § 1.
Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu'elle ne soit «
prévue par la loi
», ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et ne puisse passer pour une mesure «
nécessaire
» «
dans une société démocratique
».
En l'espèce, le retrait de la garde de C. à la mère pour l'attribuer à son père est le résultat de l'application de l'article 317 bis du code civil aux termes duquel le juge peut, si les parents ne vivent pas ensemble, attribuer la garde à l'un ou l'autre des parents, en respectant l'intérêt exclusif de l'enfant. La Cour considère que le libellé de cette disposition est assez général, ce qui laisse aux autorités nationales un large pouvoir d'appréciation, en particulier pour la détermination des mesures nécessaires pour protéger l'enfant (voir
Bronda
précité, § 54). Elle estime donc que la mesure prise en l'espèce était prévue par la loi au sens de l'article 8 § 2 (voir,
mutatis mutandis
,
Olsson c. Suède
(n
o
1),
arrêt du 24 mars 1988, série A n
o
130, pp. 30–31, §§ 60–63).
La Cour observe que les autorités nationales sont intervenues afin de protéger l'enfant. Par conséquent, l'ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits et libertés d'autrui, conformément au paragraphe 2 de l'article 8 de la Convention.
Reste à examiner la question de la nécessité de l'ingérence dans le droit au respect de la vie familiale de la requérante.
Pour ce faire, la Cour rappelle qu'il y a lieu d'examiner, à la lumière de l'ensemble de l'affaire, si les motifs invoqués pour justifier les mesures litigieuses étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l'article 8 (arrêt
Olsson
précité, § 68, et arrêt
Scozzari et Giunta c. Italie
[GC], n
os
39221/98 et 41963/98,
Recueil des arrêts et décisions
148). Dans ce contexte la Cour n'a pas pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les droits des parents de ces enfants, mais d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions qu'elles ont rendues dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation (arrêt
Bronda
précité, § 59).
La Cour rappelle ensuite qu'il faut normalement considérer la prise en charge d'un enfant comme une mesure temporaire à suspendre dès que la situation s'y prête et tout acte d'exécution doit concorder avec un but ultime
: unir à nouveau le parent naturel et l'enfant. A cet égard, un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l'enfant à demeurer placé et celui du parent à vivre avec lui. En procédant à cet exercice, la Cour attache une importance particulière à l'intérêt supérieur de l'enfant qui, selon sa nature et sa gravité, peut l'emporter sur celui du parent. Notamment, l'article 8 ne saurait autoriser le parent à voir prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l'enfant (voir,
mutatis mutandis
,
Johansen c. Norvège,
arrêt du 7 août 1996,
Recueil
78).
La Cour observe d'abord que dans sa décision du 7 février 2001, le tribunal pour enfants de Messine décida de transférer la garde de C., alors attribué à la requérante, à son père. Cette décision faisait suite à deux rapports établis par des assistants sociaux qui avaient constaté que la mère n'était pas en mesure d'apporter à l'enfant une saine croissance physique, affective et émotive. Un droit de visite fut toutefois accordé à la requérante. Sur appel de cette dernière, des experts furent mandatés. Ils établirent que le contexte familial paternel était plus adéquat pour une croissance sereine de l'enfant et que C. n'avait pas trouvé auprès de sa mère cette stabilité familiale, nécessaire à son épanouissement personnel. Le 17
octobre
2002, la cour d'appel confirma la décision d'attribuer la garde au père, mais elle étendit le droit de visite de la requérante à deux après-midis par semaine.
La Cour relève que le 18 mars 2003, le tribunal pour enfants de Messine, sensible au fait que la requérante rencontrait des difficultés dans l'exercice de son droit de visite, adopta une mesure temporaire et urgente et octroya un droit de visite hebdomadaire plus étendu, soit du samedi à 16
heures au dimanche à 20 heures.
La Cour constate toutefois que la requérante n'a pas respecté ces décisions judiciaires. Le 11 mai 2003, alors qu'elle avait accueilli son fils pour le week-end, elle le garda chez elle, à cause de son état fébrile. Informé par télégramme, le père tenta de chercher C. le lendemain, mais la requérante avait donné une adresse erronée, si bien que même la police ne fut pas en mesure de localiser l'enfant. Le 19 mai 2003, la requérante fut contrainte de faire hospitaliser l'enfant en raison d'un grave problème neuropsychiatrique. Le lendemain, elle enleva son fils de force et contre l'avis des médecins. Ce n'est que le 25 mai 2003 que le père put récupérer l'enfant. La Cour relève que la requérante a répété cet épisode d'enlèvement le 8 juin 2003, mais cette fois pour une durée plus longue, puisqu'elle gardé son enfant chez elle durant neuf mois. Le 9 mars 2004, le tribunal pour enfants de Messine adopta une mesure exceptionnelle et retira l'autorité parentale à la requérante. Il considéra que la requérante avait unilatéralement privé l'enfant de la figure paternelle et que, par sa conduite superficielle, elle n'avait pas agi dans l'intérêt du mineur. Toutefois, compte tenu du sentiment d'affection très fort qui liait l'enfant à la requérante, le tribunal accorda un droit de visite surveillé à cette dernière, afin de ne pas causer un traumatisme supplémentaire à l'enfant.
En conclusion, la Cour estime que les autorités italiennes ont pris toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles et que les décisions prises s'appuyaient sur des motifs pertinents et suffisants et se justifiaient par la protection des intérêts de C.
Compte tenu de tous ces éléments, la Cour considère que les autorités nationales n'ont pas dépassé leur marge d'appréciation et qu'il n'y a pas eu violation de l'article 8 de la Convention.
La Cour estime par conséquent que ce grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint d'une absence de recours effectif au niveau interne afin de faire respecter son droit de visite. Elle invoque l'article 13 de la Convention aux termes duquel
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Dans la mesure où la requérante soutient ne pas bénéficier d'un recours effectif devant les juridictions italiennes, la Cour rappelle d'abord que l'article 13 de la Convention ne trouve à s'appliquer que dans le cadre d'un droit garanti par un autre article de la Convention et ne saurait être invoqué isolément. Elle constate en outre que la requérante a exercé un recours contre la décision du tribunal pour enfants de Messine devant la cour d'appel, puis a adressé une requête auprès du procureur de la République du tribunal de Messine, et elle a également déposé plusieurs plaintes pénales auprès de la gendarmerie. Elle n'a en conséquence été privée de cette faculté à aucun moment.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4.
4.
La requérante se plaint enfin d'avoir été victime d'un traitement discriminatoire lorsque les autorités internes ont décidé de lui retirer la garde de son enfant. Elle invoque l'article 14 de la Convention selon lequel
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
D'après la jurisprudence constante de la Cour, l'article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n'a pas d'existence indépendante, puisqu'il vaut uniquement pour «
la jouissance des droits et libertés
» qu'elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s'appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l'emprise de l'une au moins desdites clauses (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Karlheinz Schmidt c. Allemagne
du 18 juillet 1994, série A n
o
291-B, p. 32, § 22,
Van Raalte c. Pays-Bas
du 21 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I, p. 184, § 33, et
Petrovic c. Autriche
du 27
mars
1998,
Recueil
des arrêts et décisions
1998-II, p. 585, § 22).
En l'espèce, la Cour note que la requérante se plaint d'être victime d'une discrimination du fait qu'elle estime que les autorités internes ont décidé de lui retirer la garde de son fils en raison de son appartenance à la catégorie des «
filles-mères
».
La requérante se plaint d'une décision arbitraire prise par les autorités nationales qui ont tenu compte de sa situation de femme seule élevant son enfant pour lui imposer un traitement discriminatoire, soit en substance l'article 14 combiné avec l'article 6 de la Convention. La Cour rappelle, comme elle l'a relevé ci-dessus, qu'elle n'a pas pour tâche d'agir comme un quatrième degré d'instance.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent B
erger
Boštjan M. Z
upančič
Greffier
Président