KOVALOVÁ c. REPUBLIQUE TCHEQUE

KOVALOVÁ c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

plângerii nr. 57319/00

înaintată de Dana KOVALOVÁ

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:

Dnn. J.-P. Costa,

președintele,

A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

Dnnele A. Mularoni,

D. Jočienė,

judecători,

și de Dnna S. Dollé,

grefier de secțiune,

Având în vedere plângerea sus-menționată înaintată pe 4 februarie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replică de reclamanta,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta, Dnna Dana Kovalová, este cetățeană cehă, născută în 1967 și rezidind la Zlín. Este reprezentată în fața Curții de dl. M. Holomek, avocat la barourile din Republica Cehă.

Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl. V. A. Schorm.

A.

Împrejurările cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 18 martie 1995, soțul reclamantei, care era asociat și reprezentant autorizat (jednatel) al societății R., o societate cu răspundere limitată, a decedat în accident de trafic.

Pe 31 martie 1995, oficiul fiscal (finanční úřad) din Zlín a decis din oficiu, în virtutea articolului 10 § 2 din legea nr. 337/1992 privind administrația fiscală și taxelor, să numească reclamanta pentru a reprezenta societatea R. în afacerile fiscale, și aceasta până la înscrierea în registrul comercial a unui nou reprezentant autorizat al acesteia. Reclamanta nu a atacat această decizie, comunicată pe 24 aprilie 1995.

Potrivit Guvernului, reclamanta s-a adresat pe 4 aprilie 1995 oficiului fiscal pentru a cere prelungirea termenului acordat pentru a prezenta declarația fiscală a societății R. Reclamanta nu-și amintește că ar fi procedat astfel, dar admite că o asemenea demers ar fi putut fi efectuat de avocata ei care o reprezenta în procedura de moștenire; ea subliniază de asemenea că la acea dată, decizia sus-menționată nu-i fusese încă comunicată.

Guvernul susține de asemenea că un alt asociat al societății, J.G., înscris în registrul comercial pe 22 iunie 1995, a cerut la acea dată reclamantei să regleze creanța pe care o avea asupra soțului ei. Interesata contesta aceasta.

Pe 29 iunie 1995, tribunalul de district (okresní soud) din Zlín a aprobat acordul privind lichidarea moștenirii soțului reclamantei, în virtutea căruia aceasta din urmă a dobândit întreaga moștenire, inclusiv o parte socială a societății R. (care a devenit C.). Prin urmare, reclamanta ar fi devenit creditoare a C.

Pe 26 august 1996, reclamanta a fost pentru prima dată invitată să prezinte o declarație fiscală în numele C. Pe 18 septembrie 1996, a declarat autoritățile fiscale că nu are nici o documentație relativă la activitatea C. A fost, printre altele, informată cu privire la posibilitatea de a fi sancționată cu o amendă (până la 2 milioane CZK) în caz de nerespectare a unei obligații morale prevăzute de legea nr. 337/1992.

Potrivit Guvernului, pe 11 septembrie 1996, asociatul J.G. a informat autoritatea fiscală că nu are nici o documentație relativă la societatea C. Pe 23 octombrie 1996, a fost chemat în fața oficiului fiscal și a declarat că după decesul primului asociat, a fost soția acestuia (reclamanta) care a gestionat societatea. Reclamanta declară că nu are cunoștință de aceste fapte și contestă ultima declarație a lui J.G.

Guvernul susține că pe 5 decembrie 1996, autoritatea fiscală l-a chemat pe un fost asociat al C., M.K., pentru a-l lămuri asupra gestionării societății.

Pe 4 iunie 1997, 8 iunie 1998 și 2 iunie 1999, reclamanta a fost invitată să prezinte declarații fiscale ale C.

Pe 9 iulie 1997, avocata reclamantei a comunicat autorității fiscale că reclamanta moștenise o parte socială a C., dar nu devenise asociată a acesteia.

Pe 24 iulie 1997, a propus ca reclamanta să fie exclusă din reprezentarea C. potrivit articolului 11 § 1 din legea nr. 337/1992, invocând un conflict de interese între reclamanta (creditoare) și C. (debitoare). A notat că reclamanta nu dispune de înscrisuri contabile și a estimat că J.G., asociatul rămas al C., ar fi mai apt să-și îndeplinească funcțiile de reprezentant fiscal al societății. În sfârșit, avocata reclamantei a cerut redeschiderea procedurii care s-a încheiat prin decizia din 31 martie 1995, susținând că clienta ei a devenit creditoare a C. doar la finalizarea procedurii de moștenire care s-a încheiat pe 17 august 1995, adică la data la care decizia din 29 iunie 1995 era deja irevocabilă.

Pe 5 decembrie 1997, oficiul fiscal a respins cererea de redeschidere a procedurii.

Pe 2 martie 1998, reclamanta a cerut din nou să fie exclusă din reprezentarea C. în fața autorităților fiscale, din cauza acelui conflict de interese.

Pe 6 aprilie 1998, oficiul fiscal a decis să nu accepte cererea reclamantei din 2 martie 1998, menționând că aceasta nu a atacat decizia din 31 martie 1995.

Pe 27 aprilie 1998, reclamanta a atacat decizia din 6 aprilie 1998, susținând că era forțată să reprezinte o societate cu care nu avea nici o legătură, cu excepția creanței sale sub forma părții sociale.

Guvernul susține că pe 18 mai 1998, asociatul J.G. a fost din nou chemat la oficiul fiscal, unde a declarat că nu dispune de înscrisuri contabile ale societății și că reglementarea financiară între el și reclamanta nu a avut loc.

Pe 15 ianuarie 1999, direcția fiscală (finanční ředitelství) din Brno a respins apelul reclamantei din 27 aprilie 1998, susținând că decizia de a exclude o persoană din reprezentarea fiscală este o prerogativă a administratorului fiscal și că motivele pentru numirea unui reprezentant în cazul de față rămân relevante. Ea a considerat, în final, că o colidare în relațiile comerciale între reclamanta și C. nu constituie un conflict de interese în procedura fiscală.

Pe 10 februarie 1999, reclamanta a atacat decizia din 15 ianuarie 1999 printr-o acțiune administrativă înaintată tribunalului regional (krajský soud) din Brno, susținând că era forțată să reprezinte C. împotriva voinței ei.

Pe 1 martie 1999 (precum și pe 5 noiembrie 2003), Ministerul Finanțelor a comunicat avocatei reclamantei că nici un act legislativ și nici o instrucțiune ministerială nu precizează condițiile și modalitatea numirii unui reprezentant în sensul articolului 10 § 2 din legea nr. 337/1992. Potrivit acestuia, administratorul fiscal dispune o discreție în această privință și ține seama de interesele subiectului fiscal și capacitățile reprezentantului numit (inclusiv cunoștințele sale de drept fiscal).

Pe 10 martie 1999, reclamanta a intentat un recurs constituțional împotriva deciziei pronunțate pe 15 ianuarie 1999, plângîndu-se că este supusă unui muncă forțată interzisă de art. 4 al Convenției. În special, sustinea că legea nr. 337/1992 nu conținea nici o limitare privind categoria de persoane care ar putea fi numite ca reprezentanți fiscali și lasă deci autorității fiscale o prea mare latitudine.

Pe 24 mai 1999, tribunalul regional a pronunțat încetarea procesului privind acțiunea administrativă a reclamantei. Admițând că anumite decizii ale administratorului fiscal ar putea afecta indirect drepturile materiale ale părților în procedura fiscală, tribunalul a considerat că decizia atacată în cazul de față era de caracter procedural și, prin urmare, exclusă din controlul judecătoresc, potrivit articolului 248 § 2 e) din codul de procedură civilă.

Pe 28 iulie 1999, reclamanta a intentat un al doilea recurs constituțional, direcționat împotriva deciziei tribunalului regional și plângîndu-se de încălcarea de către acesta a dreptului ei garantat de art. 6 al Convenției.

Pe 2 noiembrie 1999, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins ambele recursuri ale reclamantei pentru lipsa evidentă de temei. Ea a considerat că deciziile autorităților fiscale, pronunțate în virtutea articolului 11 al legii nr. 337/1992 privind eximarea din sarcina de reprezentare, nu erau susceptibile să lezeze drepturile invocate de reclamanta și că au fost suficient motivate. Ea a subscris de asemenea opiniei tribunalului regional potrivit căreia aceste decizii nu se refereau la poziția materială a reprezentantului fiscal și a subiectului reprezentat, referindu-se doar la drepturile și obligațiile lor de caracter procedural.

B.

Dreptul intern pertinent

Legea nr. 337/1992 privind administrația fiscală și taxelor

Potrivit articolului 10 § 2, administratorul fiscal desemnează pentru o persoană juridică un reprezentant pentru procedura fiscală, în cazul în care există îndoieli privind persoana autorizată să acționeze în numele ei. O asemenea decizie este susceptibilă de atac.

În plus, contribuabilul, reprezentantul său legal sau desemnat pot fi reprezentați de o altă persoană de alegerea lor. Faptul că contribuabilul este reprezentat nu împiedică autoritatea fiscală să se întâlnească direct cu contribuabilul sau să-l invite să îndeplinească anumite acte.

Potrivit articolului 11 § 1, administratorul fiscal poate să nu admită în procedura fiscală sau să excludă din procedura fiscală reprezentantul ale cărui interese intră în conflict cu interesele persoanei reprezentate sau dacă există un conflict de interese în afacerile fiscale privind contribuabilii reprezentați de același reprezentant.

Conform articolului 30 § 4, reprezentantul desemnat potrivit articolului 10 § 2 are dreptul la rambursarea cheltuielilor reale și a pierderii de câștig, rezultând din actele efectuate în cadrul activității sale.

art. 44 § 1 prevede că dacă declarația fiscală nu a fost prezentată sau dacă defectele constatate nu au fost eliminate în termenul acordat, în ciuda somației administratorului fiscal, acesta din urmă are dreptul să stabilească baza impozabilă și să calculeze suma impozitului folosind instrumentele disponibile, chiar și fără colaborare cu contribuabilul. Dacă contribuabilul nu prezintă declarația fiscală în ciuda somației administratorului, acesta din urmă poate presupune că impozitul declarat de acesta egal cu zero.

PLÂNGERILE

ÎN DREPT

În acest sens, interesata invocă art. 4 §§ 2 și 3 d) al Convenției, formuleaza după cum urmează:

"2. Nicio persoană nu poate fi obligată să efectueze muncă forțată sau obligatorie.

d) orice muncă sau serviciu formând parte din obligațiile civice normale."

1.1. Guvernul se excepționează în primul rând de neepuizarea căilor de atac interne, menționând că reclamanta a omis să atace decizia din 31 martie 1995 care i-a impus obligația litigioasă și că, prin urmare, recursurile sale constituționale nu se atacaseră decât deciziile prin care i s-a respins cererea de a fi eximată din această obligație. Prin urmare, interesata nu ar fi oferit autorităților naționale ocazia de a reevalua decizia în virtutea căreia fusese desemnată pentru a reprezenta societatea în fața autorității fiscale.

Privitor la fondul plângerii, Guvernul se referă în special la hotărârea Van der Mussele c. Belgia (hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70) pentru a susține că nu era vorba în cazul de față de o muncă obligatorie interzisă de art. 4 § 2 al Convenției.

Reamintește că procedura fiscală, caracterizată prin inegalitatea părților, aparține dreptului public și vizează să asigure că plăcile prevăzute de lege sunt virate în bugetul Statului. În acest domeniu, art. 10 § 2 al legii privind administrația fiscală și taxelor autorizează administratorul fiscal să desemneze pentru o persoană juridică un reprezentant pentru afacerile fiscale; dacă consimțământul acestuia nu este necesar, decizia este susceptibilă de atac. În alegerea unui asemenea reprezentant, autoritatea fiscală trebuie să țină seama de circumstanțele concrete ale procedurii, pentru a desemna persoana care are o cunoaștere, oricât de minimă, a activității persoanei juridice în cauză, sau cea care a putut primi documentația relevantă sau cea care are o relație cu persoana juridică. Prin urmare, potrivit Guvernului, nu se poate subscrie la susținerea reclamantei că categoria de persoane care ar putea i se asigna această sarcină nu este restricționată, deoarece nu trebuie confundată discreția conferită aici autorității administrative cu arbitrarul.

În plus, reprezentantul astfel desemnat poate fi reprezentat el însuși de o altă persoană de alegerea lui și are dreptul la rambursarea cheltuielilor suportate, inclusiv pierderii de câștig; în caz de conflict de interese care-l opune persoanei pe care o reprezintă, poate cere să fie exisat din obligație.

În cazul de față, oficiul fiscal a putut raționabil presupune că reclamanta, ca soție a unicului asociat al societății R. la acea vreme și moștenitoare a părții sale sociale, avea o cunoaștere a gestionării societății și putea deci asuma sarcina reprezentării; această presupunere nu a fost de altfel refutată în cursul discuțiilor cu J.G., devenit asociat pe 22 iunie 1995, și K., fost asociat al soțului reclamantei. Privitor la riscul de a fi sancționată cu o amendă pe care o risca reclamanta în caz de nerespectare a obligației de a prezenta o declarație fiscală, Guvernul susține că această amenință era doar teoretică și avea caracter de avertisment, în măsura în care reclamanta nu dispune de înscrisuri contabile ale societății. Într-adevăr, deși reclamanta nu a prezentat niciodată declarația fiscală, nu i-a fost infligă nici o sancțiune; în acest sens, Guvernul observă că potrivit articolului 44 al legii nr. 337/1992, administratorul fiscal este autorizat să considere că dacă nici o declarație fiscală nu a fost prezentată în ciuda somației adresate contribuabilului, suma impozitului declarat de acesta egal cu zero. Din aceasta rezultă că nu a existat nici o constrângere, că exercitarea de către reclamanta a funcției de reprezentant fiscal a fost doar teoretică și că interesata nu i-a fost impusă o povară disproporționată. În acest context, Guvernul observă că reclamanta nu a demonstrat existența unui prejudiciu vreun asupra ei și că comportamentul autorităților a fost dictat de interes general care vizează respectarea obligațiilor fiscale.

La titlu subsidiare, Guvernul susține că sarcina impusă reclamantei în interesul societății face parte din "obligațiile civice normale".

1.2. La rândul ei, reclamanta se opune excepției neepuizării căilor de atac interne, susținând că a folosit toate mijloacele care ar fi putut conduce la eximarea ei din obligația litigioasă. Admițând că nu a atacat decizia inițială din 31 martie 1995, interesata susține că se afla la acea vreme într-o situație personală dificilă și că abia mai târziu a moștenit partea socială a soțului ei, devenind deci creditoare a societății în cauză. În plus, deciziile prin care i s-a respins cererea de a fi eximată din reprezentare nu ar fi fost suficient motivate și ar leza drepturile sale materiale, contrar afirmațiilor autorităților sezisate.

Reclamanta consideră în continuare că cazul de față se deosebește de cauza Van der Mussele c. Belgia citată de Guvern, deoarece obligația care i-a fost impusă nu era atașată exercitării unei profesii pe care ar fi ales-o anterior și nu era deci previzibilă. Ea insistă asupra argumentului ei că alegerea de către autoritatea fiscală a unui reprezentant în sensul articolului 10 § 2 al legii pertinente nu este delimitată de nici un text legislativ sau ministerial, și adaugă că dacă se poate admite că decizia inițială de a-i impune această obligație a fost luată în cadrul discreției recunoscute autorității fiscale, la fel nu a fost cazul deciziei de a nu o exima din această sarcină (în ciuda faptului că J.G. figura atunci în registru ca asociat) care trebuie calificată drept arbitrară.

Interesata estimează de asemenea că amenința unei pedepse este prezentă în cazul de față, deoarece se expune riscului real de a fi sancționată cu o amendă, care poate ajunge la 2 milioane CZK, pentru neexecutarea unei declarații fiscale. Potrivit ei, opinia Guvernului conform căreia această amendă nu poate fi infligă deoarece nu dispune de documentația necesară, nu are sprijin în lege; faptul că nu a fost sancționată cu nici o amendă până în prezent ar ține mai degrabă de bunăvoință a oficiului fiscal și ar putea fi doar o chestiune de timp. În sfârșit, ea consideră că s-a opus clar obligației de a continua să reprezinte societatea C. în afacerile sale fiscale; aceasta constituie potrivit ei o povară excesivă și nu poate fi calificată drept obligație civică normală.

1.3. Curtea observă mai întâi că reclamanta a omis să atace decizia din 31 martie 1995, prin care i s-a impus obligația de a reprezenta în fața autorității fiscale societatea defunctului ei soț, și că a încercat să o anuleze prin intermediul unei cereri bazată pe art. 11 § 1 din legea nr. 337/1992, care are scopul de a o exima din această obligație din motiv de presupus conflict de interese.

Cu toate acestea, Curtea nu estimează necesară examinarea chestiunii dacă reclamanta a îndeplinit în cazul de față condiția relativă la epuizarea căilor de atac interne, deoarece chiar și presupunând că a făcut-o, plângerea este inadmisibilă din alt motiv indicat mai jos.

Ținând seama că ideea unei constrângeri, fizice sau morale, lipsește în cazul de față, revine Curții să decidă, la lumina ansamblului împrejurărilor cauzei, dacă reclamanta a fost supusă unei munci "obligatorii" în sensul articolului 4 § 2 al Convenției. Aceasta vizează o obligație juridică exigibilă sub amenința unei pedepse vreun și căreia interesata nu s-a oferit în mod liber. Pe acest punct, echilibrul între scopul urmărit și obligațiile asumate intră de asemenea în considerare (Van der Mussele c. Belgia, precitat, §§ 34, 38 și s.).

În cazul de față, nu se susține că reclamanta risca o sancțiune de caracter penal. Ea se expunea în schimb riscului de a fi sancționată cu o amendă, care ar putea ajunge la 2 milioane CZK, pentru nerespectare a unei obligații morale prevăzute de legea nr. 337/1992, și anume aceea de a prezenta o declarație fiscală în numele societății defunctului ei soț. Guvernul susține totuși că această amenință există doar în teorie, deoarece reclamanta nu poate fi sancționată cu această amendă dacă nu dispune de înscrisurile contabile necesare. Deși reclamanta obiectează că acest argument nu are sprijin în lege, Curtea trebuie să constate că până în prezent, interesata nu a fost sancționată cu nici o amendă, în ciuda mai multor somații din partea autorității fiscale care o invitau să prezinte o declarație fiscală. În aceste condiții, este probabil că administratorul fiscal se bazează pe art. 44 al legii sus-menționate pentru a considera că impozitul de plată al societății în cauză egal cu zero.

Cu toate acestea, admițând că perspectiva unei asemenea amenzi poate fi înspăimântătoare pentru reclamanta și că aceasta a manifestat în fața autorităților naționale lipsa voinței sale de a acționa ca reprezentant fiscal, Curtea va acum cerceta dacă sarcinile cerute interesatei erau disproportionate cu scopul urmărit.

În acest sens, Curtea observă că obligația căreia se opune reclamanta constituia un mijloc de asigurare a bunei desfășurări a procedurii fiscale și, prin urmare, a plății impozitelor; în această măsură, se fundamenta pe o idee de interes general care nu poate fi considerată derezonabilă. Prin aceasta, intra în cadrul comparabil cu domeniul "obligațiilor civice normale" în sensul articolului 4 § 3 d) al Convenției. Privitor la sarcina de muncă pe care a reprezentat-o această obligație pentru reclamanta, se constată că aceasta nu a prezentat până în prezent nici o declarație fiscală a societății C., activitatea ei limitîndu-se la informarea autorităților fiscale că nu dispune de documentația relevantă. Privitor la argumentul interesatei că nu are capacitățile și cunoștințele necesare pentru a acționa în afacerile fiscale, Curtea observă că legea îi permite să fie reprezentată de o persoană de alegerea sa. Mai mult, art. 30 § 4 al legii sus-menționate îi dă dreptul la rambursarea cheltuielilor direct cauzate de activitatea în cauză. În sfârșit, Curtea estimează că în măsura în care reclamanta deține o parte socială în societatea în cauză, este de asemenea în interesul ei ca afacerile financiare ale acesteia să fie reglate. De aceea, inconvenientele rezultând pentru reclamanta din sarcina reprezentării nu par a fi disproporționate.

În aceste condiții, Curtea consideră că elementele dosarului nu lasă să se zărească un dezechilibru considerabil și derezonabil între scopul urmărit și obligația asumată de reclamanta; nu se poate deci justifica concluzia că munca exigită interesatei avea un caracter obligatoriu. Această concluzie eximă Curtea de la a cerceta dacă munca în cauză găsea în orice caz o justificare în art. 4 § 3 d) al Convenției.

Din aceasta rezultă că această plângere trebuie respingă pentru lipsa evidentă de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)."

Curtea observă că plângerile reclamantei au legătură cu dreptul de acces la un tribunal având plenitudine de jurisdicție și lipsa completă de reevaluare judiciară a deciziilor administrative pronunțate în cazul de față.

2.1. Guvernul observă că acțiunea administrativă și recursurile constituționale ale reclamantei se atacaseră decizia direcției fiscale care a respins-o în cererea ei, bazată pe art. 11 § 1 din legea nr. 337/1992, de a fi exclusă din obligația de reprezentare din motiv de presupus conflict de interese. Reamintind că toată procedura litigioasă aparținea dreptului public și menționând că decizia atacată, referitor doar la chestiunea dacă exista un conflict de interese în sensul dispoziției legale pertinente, nu impunea reclamantei nici o obligație și nu se referea la drepturile ei patrimoniale, Guvernul estimează că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

2.2. Reclamanta remarcă că procedura litigioasă nu se referea la un prelevare fiscalăși că nu participa la ea în calitate de contribuabil. Decizia administrativă care a fost obiectul recursului ei în fața instanțelor naționale mărturisește faptul că autoritățile fiscale insistau ca ea să reprezinte societatea C. împotriva voinței ei și sub amenința amendei și, ca atare, constituie o ingerință în viața sa privată și familială și se referă la drepturile sale materiale. În consecință, nu exista, potrivit ei, nici un motiv de a exclude această decizie din reevaluare de către un tribunal care ar trebui, în plus, să aibă plenitudine de jurisdicție, ceea ce nu a fost cazul tribunalului regional acționând în cazul de față ca jurisdicție administrativă.

2.3. Curtea reamintește că art. 6 § 1 are valabilitate doar pentru "contestații" referitoare la "drepturi și obligații" - de caracter civil - care se pot spune, cel puțin în mod defensabil, recunoscute în dreptul intern, și că nu asigură prin el însuși aceste drepturi și obligații de caracter civil) nici un conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante (a se vedea, printre altele, Z și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 29392/95, § 87, CEDO 2001-V). Apoi, aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenției lipsește atunci când o persoană se vede implicată în relațiile sale cu administrația ca atare, folosind prerogative discreționare (a se vedea, a contrario, Salesi c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, § 19).

În cazul de față, reclamanta căuta să fie eximată din obligația de a reprezenta societatea C. în afacerile fiscale, susținând că un conflict de interese o opunea acestei societăți de când moștenise parte socială a soțului ei. Hotărârea fiscală a respins-o din cererea ei, susținând, printre altele, că decizia de a exclude o persoană din reprezentarea fiscală era o prerogativă a administratorului fiscal și considerând că o colidare în relațiile comerciale nu constituia un conflict de interese în procedura fiscală.

Prin urmare, contestând în fața instanțelor o decizie pronunțată în conformitate cu art. 11 § 1 din legea nr. 337/1992, reclamanta nu făcea decât să se opună opiniei direcției fiscale potrivit căreia nu exista motiv, ținând seama de absența conflictului de interese în sensul menționatei dispoziții, de a reveni asupra deciziei de a-i impune să reprezinte societatea C. în fața autorității fiscale. Or, Curtea observă că posibilitatea de a exclude din procedura fiscală reprezentantul desemnat unei persoane juridice, chiar dacă prevăzută de dreptul intern, depinde de aprecierea discreționară a autorității competente; dreptul revendicat de reclamanta nu poate deci fi considerat ca un "drept civil" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

art. 6 § 1 al Convenției nu poate deci găsi aplicare în cazul de față.

Din aceasta rezultă că plângerea este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

plângerea inadmisibilă.

S. Dollé

J.-P. Costa

Grefier

Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

57319/00

présentée par Dana KOVALOVÁ

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le

30 novembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

A.

Mularoni

,

D.

Jočienė,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduites le 4 février 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Dana Kovalová, est une ressortissante tchèque, née en 1967 et résidant à Zlín. Elle est représentée devant la Cour par M

e

M.

Holomek, avocat au barreau tchèque.

Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M.

V.

A.

Schorm.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 18 mars 1995, le mari de la requérante, qui était associé et représentant autorisé

(jednatel)

de R., société à responsabilité limitée, est mort lors d'un accident de la route.

Le 31 mars 1995, l'office fiscal

(finanční úřad)

de Zlín décida d'office, en vertu de l'article 10 § 2 de la loi n

o

337/1992 sur l'administration des impôts et des taxes, de désigner la requérante pour représenter la société R. dans les affaires fiscales, et ce jusqu'à l'inscription au registre du commerce d'un nouveau représentant autorisé de celle-ci. La requérante ne fit pas appel de cette décision, notifiée le 24 avril 1995.

Selon le Gouvernement, la requérante s'adressa, le 4 avril 1995, à

l'office fiscal pour demander la prolongation du délai imparti pour présenter la déclaration d'impôts de la société R. La requérante ne se souvient pas d'avoir procédé ainsi mais admet que cette démarche avait pu être effectuée par son avocate qui la représentait dans la procédure de succession

; elle souligne également qu'à cette date, la décision susmentionnée ne lui avait pas encore été notifiée.

Le Gouvernement allègue également qu'un autre associé de la société, J.G., inscrit dans le registre du commerce le 22 juin 1995, demanda à cette date à la requérante de régler la créance qu'il avait auprès de son époux. L'intéressée le conteste.

Le 29 juin 1995, le tribunal de district

(okresní soud)

de Zlín approuva l'accord portant sur la liquidation de l'héritage de l'époux de la requérante, en vertu duquel cette dernière acquit la totalité de cet héritage, dont une part sociale

dans la société R. (devenue C.). Ainsi, la requérante serait devenue créancière de C.

Le 26 août 1996, la requérante fut pour la première fois invitée à

présenter une déclaration d'impôts au nom de C. Le 18 septembre 1996, elle déclara auprès du fisc qu'elle ne possédait aucune documentation relative à l'activité de C. Elle fut entre autres informée sur la possibilité de se voir infliger une amende (allant jusqu'à 2 millions de CZK) en cas de non-respect d'une obligation non-pécuniaire prévue par la loi n

o

337/1992.

Selon le Gouvernement, en date du 11 septembre 1996, l'associé J.G. informa le fisc qu'il ne possédait aucune documentation relative à la société C. Le 23 octobre 1996, il comparut devant l'office fiscal et déclara qu'après le décès du premier associé, c'était l'épouse de ce dernier (la requérante) qui avait géré la société. La requérante déclare ignorer ces faits et conteste la dernière déclaration de J.G.

Le Gouvernement allègue que, le 5 décembre 1996, le fisc convoqua un ancien associé de C., M.K., pour l'éclairer sur la gestion de la société.

Les 4 juin 1997, 8 juin 1998 et 2 juin 1999, la requérante fut invitée à

soumettre des déclarations d'impôts de C.

Le 9 juillet 1997, l'avocat de la requérante porta à la connaissance du fisc que la requérante avait hérité d'une part sociale de C. mais n'était pas devenue son associée.

Le 24 juillet 1997, il proposa que la requérante soit exclue de la représentation de C. en vertu de l'article 11 § 1 de la loi n

o

337/1992, invoquant un conflit d'intérêts entre la requérante (créancière) et C. (débitrice). Il nota que la requérante ne disposait pas de pièces

comptables et estima que J.G., associé restant de C., serait plus apte à remplir les fonctions de représentant fiscal de la société. En dernier lieu, l'avocat de la requérante demanda la réouverture de la procédure ayant pris fin par la décision du 31 mars 1995, faisant valoir que sa cliente n'était devenue créancière de C. qu'à l'issue de la procédure de succession terminée le 17

août 1995, c'est-à-dire à la date à laquelle la décision du 29 juin 1995 était déjà revêtue de la force de chose jugée.

Le 5 décembre 1997, l'office fiscal rejeta la demande de réouverture de la procédure.

Le 2 mars 1998, la requérante demanda une nouvelle fois d'être exclue de la représentation de C. devant les autorités fiscales, en raison dudit conflit d'intérêts.

Le 6 avril 1998, l'office fiscal décida de ne pas accueillir la demande de la requérante du 2 mars 1998, relevant que cette dernière n'avait pas interjeté appel de la décision du 31 mars 1995.

Le 27 avril 1998, la requérante fit appel de la décision du 6 avril 1998, alléguant qu'elle était forcée à représenter une société avec laquelle elle n'avait aucun lien, à l'exception de sa créance sous la forme de la part sociale.

Le Gouvernement affirme que le 18 mai 1998, l'associé J.G. fut de nouveau convoqué à l'office fiscal où il déclara qu'il ne disposait pas de pièces comptables de la société et que le règlement financier entre lui et la requérante n'avait pas eu lieu.

Le 15 janvier 1999, la direction fiscale

(finanční ředitelství)

de Brno débouta la requérante de son appel du 27 avril 1998, faisant valoir que la décision d'exclure une personne de la représentation fiscale relevait du pouvoir discrétionnaire de l'administrateur des impôts et que les motifs pour la désignation d'un tel représentant dans le cas d'espèce étaient toujours pertinents. Elle considéra enfin qu'une collision dans les relations commerciales entre la requérante et C. ne constituait pas un conflit d'intérêts dans la procédure fiscale.

Le 10 février 1999, la requérante attaqua la décision du 15 janvier 1999 par une action administrative introduite auprès du tribunal régional

(krajský soud)

de Brno, soutenant qu'elle était forcée à représenter C. contre sa volonté.

Le 1

er

mars 1999 (ainsi que le 5 novembre 2003), le ministère des Finances fit savoir à l'avocat de la requérante qu'aucun acte législatif ni instruction ministérielle ne précisaient les conditions et la manière de la désignation d'un représentant au sens de l'article 10 § 2 de la loi n

o

337/1992. Selon lui, l'administrateur des impôts dispose sur ce point d'une marge d'appréciation et tient compte des intérêts du sujet fiscal représenté et des capacités du représentant désigné (dont ses connaissances en matière fiscale).

Le 10 mars 1999, la requérante forma un recours constitutionnel

à

l'encontre de la décision rendue du 15 janvier 1999, se plaignant d'être assujettie à un travail forcé prohibé par l'article 4 de la Convention. En particulier, elle faisait valoir que la loi n

o

337/1992 ne contenait aucune limitation quant au cercle de personnes susceptibles d'être désignées comme représentants fiscaux et laissait donc au fisc une trop grande latitude.

Le 24 mai 1999, le tribunal régional prononça l'extinction de l'instance portant sur l'action administrative de la requérante. Tout en admettant que certaines décisions de l'administrateur des impôts pouvaient indirectement toucher aux droits matériels des parties à la procédure fiscale, le tribunal considéra que la décision attaquée en l'espèce était de caractère procédural et, dès lors, exclue du réexamen judiciaire, en vertu de l'article 248 § 2 e) du code de procédure civile.

Le 28 juillet 1999, la requérante introduisit un second recours constitutionnel, dirigé contre la décision du tribunal régional et se plaignant de la violation par celui-ci de son droit garanti par l'article 6 de la Convention.

Le 2 novembre 1999, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta les deux recours de la requérante pour défaut manifeste de fondement. Elle considéra que les décisions des autorités fiscales, rendues en vertu de l'article 11 de la loi n

o

337/1992 relatif à l'exemption de la tâche de représentation, n'étaient pas susceptibles de porter atteinte aux droits invoqués par la requérante, et qu'elles étaient suffisamment motivées. Elle souscrivit également à l'avis du tribunal régional selon lequel ces décisions ne concernaient pas la position matérielle du représentant fiscal et du sujet représenté, se rapportant uniquement à leurs droits et obligations de caractère procédural.

B.

Le droit interne pertinent

Loi n

o

337/1992 sur l'administration des impôts et des taxes

En vertu de l'article 10 § 2, l'administrateur des impôts désigne à la personne morale un représentant pour la procédure fiscale, au cas où il y a des doutes sur la personne autorisée à agir en son nom. Une telle décision est susceptible d'appel.

Par ailleurs, le contribuable, son représentant légal ou désigné peuvent se faire représenter par une autre personne de leur choix. Le fait que le contribuable est représenté n'empêche pas le fisc de s'entretenir directement avec le contribuable ou de l'inviter à accomplir certains actes.

Selon l'article 11 § 1, l'administrateur des impôts peut ne pas admettre dans la procédure fiscale ou d'en exclure le représentant dont les intérêts entrent en conflit avec les intérêts de la personne représentée ou s'il y a un conflit d'intérêts dans les affaires fiscales concernant les contribuables représentés par le même représentant.

Aux termes de l'article 30 § 4, le représentant désigné en vertu de l'article 10 § 2 a le droit au remboursement des frais réels et de son manque à gagner, résultant des actes effectués dans le cadre de son activité.

L'article 44 § 1 dispose que si la déclaration d'impôts n'a pas été soumise ou si les vices constatés n'ont pas été éliminés dans le délai imparti, nonobstant la sommation de l'administrateur des impôts, celui-ci est en droit d'établir l'assiette de l'impôt et de calculer le montant de l'impôt à l'aide des instruments disponibles, même sans coopération avec le contribuable. Si celui-ci ne présente pas sa déclaration d'impôts malgré la sommation de l'administrateur, ce dernier peut supposer que l'impôt déclaré s'élève à zéro.

GRIEFS

un procès équitable.

EN DROIT

ladite société. Dans la mesure où cette obligation lui a été imposée en vertu de l'article 10

o

337/1992, elle dénonce une trop grande marge de discrétion que celui-ci laisse aux autorités fiscales, vu l'absence d'acte législatif ou d'instruction permettant de restreindre le cercle de personnes qui peuvent être désignées pour représenter une personne morale dans ses affaires fiscales.

A cet égard, l'intéressée invoque l'article 4 §§ 2 et 3 d) de la Convention, libellé comme suit

:

«

2.

Nul ne peut être astreint à accomplir un travail forcé ou obligatoire.

3.

N'est pas considéré comme «travail forcé ou obligatoire» au sens du présent article

:

d)

tout travail ou service formant partie des obligations civiques normales.

»

1.1. Le Gouvernement excipe d'abord du non-épuisement des voies de recours internes, relevant que la requérante a manqué de faire appel contre la décision du 31 mars 1995 lui enjoignant l'obligation litigieuse et que, partant, ses recours constitutionnels ne s'attaquaient qu'aux décisions par lesquelles elle a été déboutée de sa demande d'être exemptée de cette obligation. Ainsi, l'intéressée n'aurait pas fourni aux autorités nationales l'occasion de réexaminer la décision en vertu de laquelle elle avait été désignée pour représenter la société devant le fisc.

Quant au fond du grief, le Gouvernement se réfère notamment à l'arrêt

Van der Mussele c.

Belgique

(arrêt du 23

novembre 1983, série

A n

o

70) pour soutenir qu'il ne s'agissait pas en l'espèce d'un travail obligatoire interdit par l'article 4 § 2 de la Convention.

Il rappelle que la procédure fiscale, caractérisée par l'inégalité des parties, relève du droit public et vise à assurer que les prélèvements définis par la loi soient versés dans le budget de l'Etat. Dans ce domaine, l'article 10 § 2 de la loi sur l'administration des impôts et des taxes autorise l'administrateur des impôts à désigner pour la personne morale un représentant pour les affaires fiscales

; si le consentement de ce dernier n'est pas nécessaire, la décision est susceptible d'appel. En choisissant un tel

représentant, l'autorité fiscale doit tenir compte des circonstances concrètes de la procédure, afin de désigner la personne ayant une connaissance, fût-elle minime, de l'activité de la personne morale concernée, ou celle qui a pu se faire transmettre la documentation pertinente ou encore celle qui est en rapport avec la personne morale. Dès lors, l'on ne saurait selon le Gouvernement souscrire à l'allégation de la requérante suivant laquelle le cercle de personnes susceptibles de se voir assigner cette tâche n'est pas restreint, car il ne faut pas confondre la marge d'appréciation conférée ici à

l'autorité administrative avec l'arbitraire.

Par ailleurs, le représentant ainsi désigné peut se faire représenter lui-même par une autre personne de son choix et a droit au remboursement des frais encourus, incluant son manque à gagner

; en cas de conflit d'intérêts l'opposant à la personne qu'il représente, il peut demander à être dispensé de son obligation.

Dans le cas d'espèce, l'office fiscal a logiquement pu supposer que la requérante, en tant qu'épouse de l'unique associé de la société R. à l'époque et héritière de sa part sociale, avait une connaissance de la gestion de la société et pouvait donc assumer la tâche de la représentation

; cette supposition n'a d'ailleurs pas été réfutée lors des entretiens avec J.G., devenu associé le 22 juin 1995, et K., ancien associé du mari de la requérante. En ce qui concerne le risque de se voir infliger une amende qu'encourait la requérante en cas de non-respect de l'obligation de soumettre une déclaration d'impôts, le Gouvernement affirme que cette menace n'était que théorique et avait un caractère d'avertissement, dans la mesure où la requérante ne disposait pas des pièces comptables de la société. En effet, bien que la requérante n'ait jamais présenté la déclaration d'impôts, aucune sanction ne lui a été infligée

; à cet égard, le Gouvernement observe qu'en vertu de l'article 44 de la loi n

o

337/1992, l'administrateur des impôts est autorisé à considérer que si aucune déclaration d'impôts n'a été soumise malgré la sommation adressée au contribuable, le montant de l'impôt déclaré par celui-ci égale zéro. Il s'ensuit qu'il n'y a eu en l'occurrence aucune contrainte, que l'exercice par la requérante de sa fonction de représentant fiscal n'a été que théorique et que l'intéressée ne s'est pas vu imposer une fardeau disproportionné. Dans ce contexte, le Gouvernement note que la requérante n'a pas démontré l'existence dans son chef d'un préjudice quelconque et que la conduite des autorités a été commandée par l'intérêt général visant au respect des obligations fiscales.

A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que la tâche imposée à la requérante dans l'intérêt de la société fait partie des «

obligations civiques normales

».

1.2. Pour sa part, la requérante s'oppose à l'exception du non-épuisement des voies de recours internes, alléguant avoir usé de tous les moyens qui auraient pu mener à son exemption de l'obligation litigieuse. Tout en admettant qu'elle n'a pas interjeté appel de la décision initiale du 31

mars

1995, l'intéressée fait valoir qu'elle se trouvait à l'époque dans une situation personnelle difficile et que ce n'est qu'ultérieurement qu'elle a

hérité de la part sociale de son mari, devenant ainsi créancière de la société en question. Par ailleurs, les décisions par lesquelles elle a été déboutée de sa demande d'être dispensée de la représentation n'auraient pas été suffisamment motivées et porteraient atteinte à ses droits matériels, contrairement à ce qu'ont affirmé les autorités saisies.

La requérante considère ensuite que la présente espèce diffère de l'affaire

Van der Mussele c.

Belgique

citée par le Gouvernement car l'obligation qui lui a été imposée n'était pas attachée à l'exercice d'une profession qu'elle aurait choisie auparavant et n'était donc pas prévisible. Elle insiste sur son argument selon lequel le choix par l'autorité fiscale d'un représentant au sens de l'article 10 § 2 de la loi pertinente n'est délimité par aucun texte législatif ou ministériel, et ajoute que si l'on peut concéder que la décision initiale de lui enjoindre cette obligation a été prise dans le cadre de la marge d'appréciation reconnue au fisc, tel n'a pas été le cas de la décision de ne pas l'exempter de cette tâche (nonobstant le fait que J.G. figurait alors dans le registre en tant qu'associé) qui doit être qualifiée d'arbitraire.

L'intéressée estime également que la menace d'une peine est présente en l'espèce car elle encourt un risque réel de se voir infliger une amende, pouvant s'élever jusqu'à 2 millions de CZK, pour ne pas avoir présenté de déclaration d'impôts. Selon elle, l'avis du Gouvernement consistant à dire que cette amende ne peut pas lui être infligée dans la mesure où elle ne dispose pas de la documentation nécessaire, n'a pas d'appui dans la loi

; le fait qu'elle n'a été jusqu'à ce jour frappée d'aucune amende relèverait plutôt de la bonne volonté de l'office fiscal et pourrait n'être qu'une question de temps. Enfin, elle estime s'être clairement opposée à l'obligation de continuer à représenter la société C. dans ses affaires fiscales

; celle-ci constitue selon elle un fardeau excessif et ne saurait être qualifiée d'obligation civique normale.

1.3. La Cour observe d'abord que la requérante a omis de faire appel de la décision du 31 mars 1995, par laquelle elle s'est vu imposer l'obligation de représenter devant le fisc la société de son défunt mari, et qu'elle a essayé de la renverser par le biais d'une demande fondée sur l'article 11 § 1 de la loi n

o

337/1992, tendant à être dispensée de cette obligation en raison d'un prétendu conflit d'intérêts.

Cependant, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question de savoir si la requérante a satisfait en l'espèce à la condition relative à

l'épuisement des voies de recours internes puisqu'à supposer même qu'elle l'ait fait, le grief est irrecevable pour un autre motif indiqué ci-dessous.

Etant donné que l'idée d'une contrainte, physique ou morale, fait défaut en l'espèce, il incombe à la Cour de décider, à la lumière de l'ensemble des circonstances de la cause, si la requérante a été assujettie à un travail «

obligatoire

» au sens de l'article 4 § 2 de la Convention. Celui-ci vise une obligation juridique exigée sous la menace d'une peine quelconque et à

laquelle l'intéressé ne s'est pas offert de son plein gré. Sur ce point, l'équilibre entre le but poursuivi et les obligations assumées entre également en ligne de compte (

Van der Mussele c.

Belgique

, précité, §§ 34, 38 et s.).

Dans le cas d'espèce, il n'est pas soutenu que la requérante encourait une sanction de caractère pénal. Elle risquerait en revanche de se voir infliger une amende, pouvant s'élever jusqu'à 2 millions de CZK, pour non-respect d'une obligation non-pécuniare prévue par la loi n

o

337/1992, en l'occurrence celle de présenter une déclaration d'impôts au nom de la société de son défunt mari. Le Gouvernement soutient toutefois que cette menace n'existe qu'en théorie car la requérante ne peut pas être frappée de cette amende si elle ne dispose pas des pièces comptables nécessaires. Bien que la requérante objecte que cet argument ne trouve pas d'appui dans la loi, la Cour se doit de constater que jusqu'à ce jour, l'intéressée ne s'est pas vu infliger d'amende, malgré plusieurs sommations du fisc l'invitant à

soumettre une déclaration d'impôts. Dans ces conditions, il est probable que l'administrateur des impôts se fonde sur l'article 44 de ladite loi pour considérer que l'impôt à payer par la société en question égale zéro.

Cependant, tout en admettant que la perspective d'une telle amende peut être redoutable pour la requérante et que celle-ci a manifesté devant les autorités nationales le manque de sa volonté d'agir en tant que représentant fiscal, la Cour va maintenant rechercher si les tâches exigées de l'intéressée étaient disproportionnées au but poursuivi.

A cet égard, la Cour note que l'obligation à laquelle la requérante s'oppose constituait un moyen d'assurer le bon déroulement de la procédure fiscale et, partant, le paiement des impôts

; dans cette mesure, elle se fondait sur une idée d'intérêt général qui ne saurait passer pour déraisonnable. Par la même, elle entrait dans le cadre comparable au domaine des «

obligations civiques normales

» au sens de l'article 4 § 3 d) de la Convention. Quant à

la charge de travail qu'a représentée cette obligation pour la requérante, force est de constater que celle-ci n'a jusqu'à présent soumis aucune déclaration d'impôts de la société C., son activité s'étant bornée à informer les autorités fiscales qu'elle ne disposait pas de la documentation pertinente. En ce qui concerne l'argument de l'intéressée qu'elle n'a pas les capacités et connaissances requises pour agir dans les affaires fiscales, la Cour note que la loi lui permet de se faire représenter par une personne de son choix. De surcroît, l'article 30 § 4 de la loi susmentionnée lui donne droit au remboursement des frais directement causés par l'activité en question. En dernier lieu, la Cour estime que dans la mesure où la requérante possède une part sociale dans la société en question, il est aussi dans son intérêt que les affaires financières de celle-ci soient réglées. Dès lors, les inconvénients résultant pour la requérante de la tâche de représentation ne semblent pas démesurés.

Dans ces conditions, la Cour considère que les éléments du dossier ne laissent pas apparaître un déséquilibre considérable et déraisonnable entre le but poursuivi et l'obligation assumée par la requérante

; ne saurait donc se justifier la conclusion que le travail exigé de l'intéressée revêtait un caractère obligatoire. Cette conclusion dispense la Cour de rechercher si le travail en question puisait de toute manière une justification dans l'article 4

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

La Cour observe que les griefs de la requérante ont trait au droit d'accès à un tribunal doté de la plénitude de juridiction et à l'absence complète de réexamen judiciaire des décisions administratives rendues en l'espèce.

2.1. Le Gouvernement note que l'action administrative ainsi que les recours constitutionnels de la requérante s'attaquaient à la décision de la direction fiscale qui l'a déboutée de sa demande, fondée sur l'article 11 § 1 de la loi n

o

337/1992, d'être exclue de l'obligation de représentation en raison d'un prétendu conflit d'intérêts. Rappelant que toute la procédure litigieuse relevait du droit public et relevant que la décision attaquée, concernant uniquement la question de savoir s'il y avait un conflit d'intérêts au sens de la disposition légale pertinente, n'imposait à la requérante aucune obligation et ne portait pas sur ses droits patrimoniaux, le Gouvernement estime que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

2.2. La requérante relève que la procédure litigieuse ne portait pas sur un prélèvement fiscal et qu'elle n'y participait pas en qualité de contribuable. La décision administrative qui a fait l'objet de son recours auprès des juridictions nationales témoigne du fait que les autorités fiscales tenaient à

ce qu'elle représente la société C. contre sa volonté et sous peine d'amende et, en tant que telle, constitue une ingérence dans sa vie privée et familiale et touche à ses droits matériels. En conséquence, il n'y avait, selon elle, aucune raison d'exclure cette décision du réexamen par un tribunal qui devrait, de surcroît, être doté de la pleine juridiction, ce qui n'a pas été le cas du tribunal régional agissant en l'espèce en tant que juridiction administrative.

2.3. La Cour rappelle que l'article 6 § 1 ne vaut que pour les «

contestations » relatives à des « droits et obligations » – de caractère civil – que l'on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne, et qu'il n'assure par lui-même à ces droits et obligations de caractère civil) aucun contenu matériel déterminé dans l'ordre juridique des Etats contractants (voir, entre autres,

Z et autres c.

Royaume

‑

Uni

[GC], n

o

29392/95, §

87, CEDH 2001

‑

V). Puis, l'applicabilité de l'article 6

a contrario,

Salesi c. Italie

, arrêt du 26 février 1993, série A n

o

257-E, § 19).

En l'espèce, la requérante cherchait à être exemptée de l'obligation de représenter la société C. dans les affaires fiscales, alléguant qu'un conflit d'intérêts l'opposait à ladite société depuis qu'elle a hérité de la part sociale de son époux. La direction fiscale l'a déboutée de cette demande, faisant valoir, entre autres, que la décision d'exclure une personne de la représentation fiscale relevait du pouvoir discrétionnaire de l'administrateur des impôts et considérant qu'une collision dans les relations commerciales ne constituait pas un conflit d'intérêts dans la procédure fiscale.

Ainsi, contestant devant les tribunaux une décision rendue conformément à l'article 11 § 1 de la loi n

o

337/1992, la requérante ne faisait que s'opposer à l'avis de la direction fiscale selon lequel il n'y avait pas lieu, vu l'absence de conflit d'intérêts au sens de ladite disposition, de revenir sur la décision de lui enjoindre de représenter la société C. devant le fisc. Or, la Cour note que la possibilité d'exclure de la procédure fiscale le représentant assigné à

une personne morale, fût-elle prévue par le droit interne, dépend de l'appréciation

discrétionnaire de l'autorité compétente

; le droit revendiqué par la requérante ne saurait donc être considéré comme un «

droit civil

» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

L'article 6 § 1 de la Convention ne saurait donc trouver son application dans le cas d'espèce.

Il s'ensuit que le grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président