AFFAIRE ÖZKAYA c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42119/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Zübeyir Özkaya ("reclamantul"), la 15 mai 1998 în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dl. Karalı, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

Printr-o hotărâre din 3 decembrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FAPTE I.

În discursul său, reclamantul s-a exprimat în următorii termeni: "Astazi este sărbătoarea noastră. Sărbătoarea noastră pentru libertate, pentru egalitate, pentru pace, democrație și frăție între popoare. (...) [colonizatorul] uzurpă bogățiile țării pe care a colonizat-o, nu recunoaște voința politică a poporului colonizat, se străduiește să exploateze munca sa, creierul și capitalurile sale, încearcă să-și asimileze istoria la a sa. Monopolizează toate valorile sale culturale, începând cu limba, folclorul, muzica. Dintre aceste elemente, limba este deosebit de importantă, deoarece este materia esențială a unei identități și aceasta nu se poate forma în absența libertăților lingvistice. Forțele colonizatoare care sunt conștiente de acest fapt vizează în primul rând componentele culturale și limba popoarelor pe care doresc să le extermine. Un popor care-și pierde valorile naționale este o masă deformă și slabă care va fi anihilată în procesul în cauză. Este în măsura în care obțin un asemenea rezultat că colonizatorii pot fi considerați ca având succes la scopul lor. În lumina acestor observații de natură generală, putem cu ușurință spune că Republica Turcia este unul dintre statele cele mai exterminatoare pe care istoria nu a cunoscut niciodată. Istoria sa de șaptezeci și trei de ani este o istorie de tiranie și genocid alb [traducere literală] unde culturile, limbile și sistemele de gândire ale popoarelor sunt alterate. Piatra de temelie a ideologiei oficiale este formată din negarea ființei și culturii poporului kurd, inclusiv limba sa maternă. Această ideologie este fruptul unei concepții și al unei politici de națiune unică, teritoriu unic (...). Fermul regimului este făcut din negare, exterminare, minciună, jaf și sânge. Această politică fundamentală este încă în vigoare. La trei ani de la secolul douăzeci și unu, o vătămare cinică este încă și întotdeauna exercitată asupra limbii și valorilor naționale ale poporului kurd. Guvernul coaliției RP-DYP (partidul prosperității - partidul căii drepte), care nu se deosebește de precedentele, aplică aceeași politică (...). (..) Dar trebuie să înțelegeți în sfârșit o realitate: limba, cultura și toate valorile naționale ale poporului kurd sunt protejate de veghetori nemuritori. Fiecare martiriu care a căzut și care va cădea pe pământurile noastre este o santinelă a acestor valori (...) Știți că, atâta timp cât vor exista martirii noștri, care, prin moarte, generează viață, atâta timp cât poporul nostru oprimat va întâmpina cu entuziasmul Newroz, în munți, cărări și pe piațe, ca un nou an plin de elan, și va atiza focurile Newroz, proiectele trădătoare vor fi anihilate. Suntem siguri de aceasta, și de aceea proclamăm: "biji Newroz!" (trăiască Newroz) ".

Printr-un act din 14 aprilie 1997, procurorul de pe lângă curtea de siguranță a statului din Istanbul l-a pus sub acuzare pe reclamant pentru incitare a poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, rasă și regiune, infracțiune prevăzută la art. 312 § 2 din codul penal. În actul său, procurorul a citat următoarele fraze din discursul litigios: "(...) Fermul regimului Republicii Turcia este făcut din negare, exterminare, minciună, jaf și sânge. Această politică fundamentală este cu siguranță încă în vigoare astazi. Aceasta este o vătămare cinică asupra limbii și valorilor naționale ale poporului kurd (...)"

În fața curții de siguranță a statului, reclamantul a contestat acuzațiile care-l priveau; a precizat că era membru al comitetului administrativ al asociației drepturilor omului din Çanakkale și că alocuțiunea sa nu conținea niciun scop criminal. A susținut că, în discursul său, s-a limitat la "comunicarea ceea ce era spus de presă, în diverse ziare și reviste".

Printr-o hotărâre din 17 septembrie 1997, curtea de siguranță a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de încălcări ale articolului 312 § 2 din codul penal și l-a condamnat la o pedeapsă cu amendă de 2 216 666 lire turce (TRL). Curtea a aplicat în favoarea reclamantului art. 59 din codul penal care prevede o reducere a pedepsei în caz de bună purtare la ședințele judecătorești. Curtea a hotărât în final să suspende execuția acestei pedepse, în virtutea articolului 6 din legea nr. 647, care prevede că judecătorul poate decide pentru o suspendare dacă consideră că aceasta va avea un efect de descurajare asupra persoanei în cauză. În motivele sale, curtea a relatat anumite pasaje din discursul litigios, așa cum a fost înregistrat de ofițerii de poliție: "(...) prin a declara că Republica Turcia ar fi unul dintre statele cele mai exterminatoare pe care istoria nu a cunoscut niciodată, că trecutul său de șaptezeci și trei de ani ar fi un trecut de tiranie și genocid alb (traducere literală), unde culturile, limbile și sistemele de gândire ale popoarelor erau alterate, că fermul regimului ar fi făcut din negare, exterminare, minciună, jaf și sânge, că o vătămare cinică ar fi exercitată împotriva limbii și valorilor naționale ale poporului kurd, că Republica Turcia ar avea caracter colonizator, că Kurdii ar fi veghetori nemuritori ai limbii, culturii și valorilor lor naționale, că fiecare martiriu căzut și care va cădea pe pământurile lor ar fi o gardă neclintită a acestor valori; în citând în acest sens teroriști precum Mazlum Doğan și Zekiye Alkan, care au murit în confruntări între forțele de ordine și organizația teroristă PKK, și în a afirma că atâta timp cât acești martirii vor trăi și poporul lor va atiza focurile Newroz în cărări și pe piațe, proiectele trădătoare vor fi anihilate (...)"

În aceeași zi, reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei hotărâri. În fața Curții de Casație, a invocat în esență libertatea de exprimare.

Printr-o hotărâre din 9 februarie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea dată de curtea de siguranță a statului.

După ce această cerere a fost declarată admisibilă de Curte, reclamantul a informat Curtea că fusese condamnat din nou, de această dată în virtutea articolului 169 din codul penal pentru a fi acordat ajutor PKK, interzis ca organizație teroristă în dreptul turc. În hotărârea sa datată 26 noiembrie 1999, curtea de siguranță a statului care l-a condamnat pe reclamant la trei ani și nouă luni de închisoare efectivă, a menționat printre dovezi condenarea sa anterioară care face obiectul acestei cereri. II.

Condamnarea unei persoane în aplicarea articolului 312 § 2 atrage alte consecințe, în special privind exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale. Astfel, de exemplu, persoanele condamnate în asemenea caz nu pot fi întemeietoare de asociații (legea nr. 2908, art. 4 § 2 b) sau de sindicații, nici membri ai organelor acestora (legea nr. 2929, art. 5). Le este de asemenea interzis să întemeieze partide politice sau să adereze la ele (legea nr. 2820, art. 11 § 5) sau să fie aleși parlamentari (legea nr. 2839, art. 11, lit. f 3).

Legislația care reglementează organizația judiciară a curților de siguranță a statului La epoca faptelor, adică înainte de reforma din 18 iunie 1999, art. 143 §§ 1-5 din Constituție era formulat după cum urmează: "Se instituie curți de siguranță a statului încarcinate să cunoască infracțiunile comise împotriva Republicii – ale căror caracteristici sunt enunțate în Constituție –, împotriva integrității teritoriale a statului sau a unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și infracțiuni care ating direct siguranța internă sau externă a statului. Curțile de siguranță a statului sunt compuse dintr-un președinte, din doi membri titulari, din doi membri supleanți, dintr-un procuror și dintr-un număr suficient de substituți. Președintele, un membru titular, un membru suplean și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite de legi speciale, dintre judecători și procurori ai republicii de prim rang, un titular și un suplean dintre judecători militari de prim rang, și substituții dintre procurorii republicii și judecătorii militari. Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai curților de siguranță a statului sunt numiți pentru o perioadă de patru ani renovabilă. Curtea de Casație cunoaște apelurile formulate împotriva hotărârilor date de curțile de siguranță a statului. (...) "

Pentru restul, dreptul intern privind regulile referitoare la compoziția și funcționarea curților de siguranță a statului aplicabil în perioada pertinentă este expus în Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, pp. 1557-1562, §§ 26-33.

Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind înființarea curților de siguranță a statului a modificat art. 143 din Constituție, care se cuvintează acum după cum urmează: "(...) Curțile de siguranță a statului sunt compuse dintr-un președinte, din doi membri titulari, dintr-un membru suplean, dintr-un procuror general al republicii și dintr-un număr suficient de procurori ai republicii. Președintele, doi membri titulari, un membru suplean și procurorul general al republicii sunt numiți dintre judecători și procurori de prim rang, procurorii republicii dintre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de Consilul Superior al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurilor definite în legea specială. Mandatul lor este renovabil (...)"

Modificările necesare privind numirea judecătorilor și procurorilor republicii au fost aduse la legea nr. 2845 privind curțile de siguranță a statului de legea nr. 4390 din 22 iunie 1999. Conform articolului provizoriu 1 din legea nr. 4390, mandatele judecătorilor militari și procurorilor militari în funcție în cadrul curților de siguranță a statului trebuiau să se termine la data publicării acestei legi (22 iunie 1999). Conform articolului 3 provizoriu al aceleiași legi, procedurile care aveau loc în fața curților de siguranță a statului la data publicării acestei legi trebuiau să se continue în starea în care se găseau la acea dată.

Prin legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în jurnalul oficial la 30 iunie 2004, curțile de siguranță a statului au fost în sfârșit abrogate. ÎN DREPT I.

Curtea observă că nu este controvers între părți că condamnarea litigioas constituia o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejată de art. 10 § 1. Nu este de asemenea contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția integrității teritoriale, în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie la această apreciere. În specie, disputa poartă asupra întrebării dacă ingerința era "necesară în-o societate democratică".

Curtea a tratat anterior cazuri care ridicau întrebări similare celor din cauza de față și a constatat violări ale articolului 10 din Convenție (a se vedea în special Ceylan c. Turcia [GC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, § 74, CEDO 1999-VI, İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Karkın c. Turcia, nr. 43928/98, § 39, 23 septembrie 2003, Kızılyaprak c. Turcia, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea a examinat această cauză la lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu a furnizat nicio faptă sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în discursul politic și contextului în care a fost pronunțat. În acest sens, a luat în considerare circumstanțele înconjurătoare cauzei supuse examinării sale, în special dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, mai sus citat, § 60, și Incal, mai sus citat, p. 1568, § 58).

Discursul litigios a constat într-o critică vehementă a politicii duse de guvern privind "limba și valorile naționale ale poporului kurd".

Curtea observă că curtea de siguranță a statului a considerat că discursul litigios conținea termeni care incită poporul la ură și ostilitate.

Curtea a examinat motivele care figurează în hotărârile instanțelor interne care nu pot fi considerate, ca atare, suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (nr. 4) [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Curtea observă în special că, deși anumite pasaje din discursul litigios compun un tablou dintre cele mai negative ale statului turc și dau astfel narațiunii o connotație ostilă, nu exhortează totuși la folosirea violenței, la rezistență armată, nici la răscoală, și nu este vorba de un discurs de ură, ceea ce este, în ochii Curții, elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV și Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

Curtea observă că natura și greutatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea ingerării. Ea observă în acest sens că reclamantul a fost inițial condamnat la o pedeapsă grea cu amendă de 2 216 666 TRL (§8 mai sus). Chiar dacă pedeapsa cu amendă a fost redusă și în final a fost suspendată, având în vedere diversele consecințe care decurg din aceasta (§13 mai sus), condamnarea penală a reclamantului se dovedește a fi disproporționată în raport cu scopurile urmărite și, prin urmare, nu este "necesară în-o societate democratică". Prin urmare, a fost o violație a articolului 10 din Convenție. II.

Curtea a tratat la numeroase rânduri cazuri care ridicau întrebări similare celor din cauza de față și a constatat violări ale articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel c. Turcia, nr. 42739/98, §§ 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00 §§ 35-36, 10 iulie 2001).

Curtea a examinat această cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nicio faptă sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ea observă că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei curți de siguranță a statului pentru infracțiuni prevăzute și pedepsite de codul penal, să se fi temut să se prezinte în fața unor judecători printre care se afla un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, ar putea în drept să se teamă că curtea de siguranță a statului să se lase nejustificat ghidată de considerații străine de natura cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile cucerite de reclamant privind independența și imparțialitatea acestei instanțe (Incal mai sus citat, p. 1573, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamantul, curtea de siguranță a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1. III.

Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material pe care l-a evaluat la 25 540 de euro (EUR). Această sumă ar fi compusă din cheltuielile de justiție și onorariile avocatului pe care reclamantul a trebuit să le plătească în cei doi procese penale care au fost obiectul său, din lipsa sa de câștiguri din cauză că, din cauza închisorii sale în executarea celei de-a doua condamnări, nu a putut exercita profesia sa.

El cere de asemenea repararea unui prejudiciu moral pe care l-a evaluat la 25 000 EUR. În acest sens, reclamantul reamintește în special că condamnarea sa în virtutea articolului 312 din codul penal a atras restricții considerabile asupra dreptului său la libertatea de asociere.

Guvernul nu se pronunță asupra pretențiilor reclamantului.

Privind pierderea de venituri susținută, Curtea observă că trebuie să existe o legătură de cauzalitate evidentă între prejudiciul susținut de reclamant și violarea Convenției, și că satisfacția echitabilă poate, după caz, include o indemnizație pentru pierderea veniturilor profesionale sau din alte surse de venituri (a se vedea, de exemplu, Çakıcı c. Turcia [GC], nr. 23657/94, § 127, CEDO 1999-IV). Curtea observă că prejudiciile materiale susținute de reclamant nu au o asemenea legătură de cauzalitate cu violarea articolului 10 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului privitor la aspectul sa de prejudiciu material.

Privind prejudiciul moral, Curtea consideră că persoana în cauză poate fi considerată a fi experimentat o oarecare confuzie datorită circumstanțelor cauzei. Statuând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă 3 000 EUR ca reparare a prejudiciului moral.

Când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de un tribunal care nu era independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, ea consideră că în principiu redresul cel mai corespunzător ar fi să se rejudece reclamantul, cu condiția ca acesta din urmă să-l solicite, în timp util, de un tribunal independent și imparțial (Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuieli și despăgubiri

Reclamantul solicită de asemenea suma totală de 3 100 EUR pentru cheltuielile și despăgubirile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ca justificativi, furnizează o scală de tarife minime de onorariu aplicabile, chitanțele privind onorariile facturate de avocat și chitanțe pentru cheltuieli de traducere.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materia (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II), Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Dobânzi mora

Curtea consideră oportun de a baza rata dobânzilor mora pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o violație a articolului 10 din Convenție; 2. Declară că a fost o violație a articolului 6 § 1 din Convenție datorită lipsei de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în decurs de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care vor fi convertite în lire turce la rata aplicabilă la data decontării: i. 3 000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 2 500 EUR (doi mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și despăgubiri; iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 30 noiembrie 2004 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 42119/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Zübeyir Özkaya (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 15 mai 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Karalı, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Par une décision du 3 décembre 2002, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Dans son discours, le requérant s'exprima en ces termes : « Aujourd'hui, c'est notre fête. Notre fête pour la liberté, pour l'égalité, pour la paix, la démocratie et la fraternité des peuples. (...) [le colonisateur] usurpe les richesses du pays qu'il a colonisé, ne reconnaît pas la volonté politique du peuple colonisé, il s'évertue à l'exploitation de son travail, de ses cerveaux et de ses capitaux, essaie d'assimiler son histoire à la sienne. Il accapare toutes ses valeurs culturelles, à commencer par la langue, le folklore, la musique. Parmi ces éléments, la langue est particulièrement importante, car il s'agit de la matière essentielle d'une identité et celle-ci ne peut se former en l'absence de libertés linguistiques. Les forces colonisatrices qui sont conscientes de ce fait visent en premier lieu les composants culturels et la langue des peuples qu'ils veulent exterminer. Un peuple qui perd ses valeurs nationales est une masse difforme et faible qui sera anéantie dans le processus en question. C'est dans la mesure où ils obtiennent un tel résultat que les colonisateurs peuvent se considérer parvenus à leur but. A la lumière de ces propos d'ordre général, nous pouvons aisément dire que la République de Turquie est l'un des Etats les plus exterminateurs que l'histoire n'ait jamais connu. Son histoire de soixante-treize ans est une histoire de tyrannie et de génocide blanc [traduction littérale] où les cultures, les langues et les systèmes de pensée des peuples sont altérés. La pierre angulaire de l'idéologie officielle est formée du déni de l'être et de la culture du peuple kurde, sa langue maternelle incluse. Cette idéologie est le fruit d'une conception et d'une politique de nation unique, territoire unique (...). Le ferment du régime est fait de déni, d'extermination, de mensonge, de pillage et de sang. Cette politique fondamentale est toujours en vigueur. A trois années du vingt-et-unième siècle, une atteinte cynique est encore et toujours exercée à l'endroit de la langue et des valeurs nationales du peuple kurde. Le gouvernement de la coalition RP-DYP (parti de la prospérité - parti de la juste voie), qui n'est pas différent des précédents, applique cette même politique (...). (..) Mais vous devez enfin saisir une réalité : la langue, la culture et toutes les valeurs nationales du peuple kurde sont protégées par des veilleurs immortels. Chaque martyr qui est tombé et qui tombera sur nos terres est une sentinelle de ces valeurs (...) Sachez que, tant qu'existeront nos martyrs, qui, à travers la mort, engendrent la vie, tant que notre peuple opprimé accueillera avec enthousiasme le Newroz , dans les montagnes, les plaines et sur les places, comme un nouvel an d'élan, et qu'il attisera les feux du Newroz , les projets traîtres seront anéantis. Nous en sommes certains, et c'est pourquoi nous proclamons : « biji Newroz ! » (vive le Newroz ) ».

Par un acte du 14 avril 1997, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul inculpa le requérant d'incitation du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race et à une région, infraction prévue à l'article 312 § 2 du code pénal. Dans son acte, le procureur cita les phrases suivantes du discours litigieux : « (...) Le ferment du régime de la République de Turquie est fait de déni, d'extermination, de mensonge, de pillage et de sang. Cette politique fondamentale est certes en vigueur encore de nos jours. Il s'agit là d'une atteinte cynique à la langue et aux valeurs nationales du peuple kurde (...) »

Devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant contesta les accusations pesant sur lui ; il précisa qu'il était membre du comité administratif de l'association des droits de l'Homme de Çanakkale et que son allocution ne comportait aucune intention criminelle. Il fit valoir que, dans son discours, il s'était borné à « communiquer ce qui était dit par la presse, dans divers journaux et magazines ».

Par un arrêt du 17 septembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable d'infractions à l'article 312 § 2 du code pénal et le condamna à une peine d'amende de 2 216 666 livres turques (TRL). La cour appliqua en faveur du requérant l'article 59 du code pénal qui prévoit une réduction de la peine en cas de bonne conduite lors des audiences. La cour décida enfin de surseoir à l'exécution de ladite peine, en vertu de l'article 6 de la loi n o 647, qui prévoit que le juge peut décider pour un sursis s'il estime que ceci aura un effet dissuasif sur l'intéressé. Dans ses attendus, la cour rapporta certains passages du discours litigieux, tel qu'enregistré par des policiers : « (...) en énonçant que la République de Turquie serait l'un des Etats les plus exterminateurs que l'histoire n'ait jamais connu, que son passé de soixante-treize ans serait un passé de tyrannie et de génocide blanc (traduction littérale), où les cultures, les langues et les systèmes de pensée des peuples étaient altérés, que le ferment du régime serait fait de déni, d'extermination, de mensonge, de pillage et de sang, qu'une atteinte cynique serait exercée à l'encontre de la langue et des valeurs nationales du peuple kurde, que la République de Turquie aurait un caractère colonisateur, que les Kurdes seraient des veilleurs immortels de leur langue, leur culture et leur valeurs nationales, que chaque martyr tombé et qui tombera sur leurs terres serait un garde inébranlable de ces valeurs ; en citant à cet égard des terroristes comme Mazlum Doğan et Zekiye Alkan, morts lors d'affrontements entre les forces de l'ordre et l'organisation terroriste PKK, et en affirmant que tant que ces martyrs vivraient et que leur peuple attiserait les feux du Newroz dans les plaines et sur les places, les projets traîtres seraient anéantis (...) »

Le même jour, le requérant se pourvut en cassation contre ledit arrêt. Devant la Cour de cassation, il invoqua en substance la liberté d'expression.

Par un arrêt du 9 février 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt rendu par la cour de sûreté de l'Etat.

Après que la présente requête ait été déclarée recevable par la Cour, le requérant informa celle-ci qu'il avait fait l'objet d'une autre condamnation, cette fois-ci en vertu de l'article 169 du code pénal pour avoir prêté assistance au PKK, interdit comme organisation terroriste en droit turc. Dans son arrêt daté du 26 novembre 1999, la cour de sûreté de l'Etat qui condamna le requérant à trois ans et neuf mois de prison ferme, mentionna parmi les preuves, sa précédente condamnation qui est l'objet de cette requête. II.

La condamnation d'une personne en application de l'article 312 § 2 entraîne d'autres conséquences, notamment quant à l'exercice de certaines activités régies par des lois spéciales. Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent être fondatrices d'associations (loi n o 2908, article 4 § 2 b) ou de syndicats, ni membres des bureaux de ces derniers (loi n o 2929, article 5). Il leur est également interdit de fonder des partis politiques ou d'y adhérer (loi n o 2820, article 11 § 5) ou d'être élus parlementaires (loi n o 2839, article 11, alinéa f 3).

La législation régissant l'organisation judiciaire des cours de sûreté de l'Etat A l'époque des faits, soit avant la réforme du 18 juin 1999, l'article 143 §§ 1-5 de la Constitution était ainsi libellé : « Il est institué des cours de sûreté de l'Etat chargées de connaître des infractions commises contre la République – dont les caractéristiques sont énoncées dans la Constitution –, contre l'intégrité territoriale de l'Etat ou l'unité indivisible de la nation et contre l'ordre libre et démocratique, ainsi que des infractions touchant directement à la sécurité intérieure ou extérieure de l'Etat. Les cours de sûreté de l'Etat se composent d'un président, de deux membres titulaires, de deux membres suppléants, d'un procureur et d'un nombre suffisant de substituts. Le président, un membre titulaire, un membre suppléant et le procureur sont choisis, selon des procédures définies par des lois spéciales, parmi les juges et les procureurs de la République de premier rang, un titulaire et un suppléant parmi les juges militaires de premier rang, et les substituts parmi les procureurs de la République et les juges militaires. Les présidents et les membres titulaires et suppléants (...) des cours de sûreté de l'Etat sont nommés pour une durée de quatre ans renouvelable. La Cour de cassation connaît des appels formés contre les arrêts rendus par les cours de sûreté de l'Etat. (...) »

Pour le reste, le droit interne relatif aux règles concernant la composition et le fonctionnement des cours de sûreté de l'Etat applicable à l'époque pertinente est exposé dans Incal c. Turquie, arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, pp. 1557-1562, §§ 26-33.

La loi n o 4388 du 18 juin 1999 relative à l'instauration des cours de sûreté de l'Etat a modifié l'article 143 de la Constitution, qui se lit désormais ainsi : « (...) Les cours de sûreté de l'Etat se composent d'un président, de deux membres titulaires, d'un membre suppléant, d'un procureur général de la République et d'un nombre suffisant de procureurs de la République. Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d'autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...) » 17 . Les modifications nécessaires quant à la nomination des juges et des procureurs de la République furent apportées à la loi n o 2845 sur les cours de sûreté de l'Etat par la loi n o 4390 du 22 juin 1999. Selon l'article provisoire 1 de la loi n o 4390, les mandats des juges militaires et des procureurs militaires en fonction au sein des cours de sûreté de l'Etat devaient prendre fin à la date de la publication de cette loi (le 22 juin 1999). Selon l'article 3 provisoire de la même loi, les procédures pendantes devant les cours de sûreté de l'Etat à la date de publication de cette loi devaient se poursuivre dans l'état où elles se trouvaient à cette date.

Par la loi n o 5190 du 16 juin 2004, publiée dans le journal officiel le 30 juin 2004, les cours de sûreté de l'Etat ont été définitivement abrogées. EN DROIT I.

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l'intégrité territoriale, au sens de l'article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l'occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 10 de la Convention (voir notamment Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 80, 10 octobre 2000, Karkın c. Turquie , n o 43928/98, § 39, 23 septembre 2003, Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans le discours politique et au contexte dans lequel il a été prononcé. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal, précité, p. 1568, § 58).

Le discours litigieux consistait en une critique virulente de la politique menée par le gouvernement en matière de « la langue et des valeurs nationales du peuple kurde ».

La Cour relève que la cour de sûreté de l'Etat a estimé que le discours litigieux contenait des termes incitant le peuple à la haine et à l'hostilité.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés, en tant que tels, comme suffisants pour justifier l'ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). La Cour observe notamment que si certains passages du discours litigieux dressent un tableau des plus négatifs de l'Etat turc, et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n'exhortent pas pour autant à l'usage de la violence, à la résistance armée, ni au soulèvement, et il ne s'agit pas d'un discours de haine, ce qui est, aux yeux de la Cour, l'élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence. Elle note à cet égard que le requérant a initialement été condamné à une lourde peine d'amende de 2 216 666 TRL (paragraphe 8 ci-dessus). Même si la peine d'amende a été réduite, et finalement a fait l'objet d'un sursis, étant donné les conséquences diverses qui en découlent (paragraphe 13 ci-dessus), la condamnation du requérant au pénal s'avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel c. Turquie , n o 42739/98, §§ 33-34, 7 novembre 2002 et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00 §§ 35-36, 10 juillet 2001).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction ( Incal précité, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. III.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu'il évalue à 25 540 euros (EUR). Cette somme se composerait des frais de justice et honoraires d'avocat que le requérant a dû débourser lors des deux procédures pénales dont il a fait l'objet, de son manque à gagner du fait qu'en raison de son emprisonnement en exécution de la deuxième condamnation, il n'a pas pu exercer sa profession.

Il réclame en outre la réparation d'un dommage moral qu'il évalue à 25 000 EUR. A cet égard, le requérant rappelle notamment que sa condamnation en vertu de l'article 312 du code pénal a entraîné des restrictions considérables sur son droit à la liberté d'association.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur les demandes du requérant.

S'agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour note qu'il doit y avoir un lien de causalité manifeste entre le préjudice allégué par le requérant et la violation de la Convention, et que la satisfaction équitable peut, le cas échéant, inclure une indemnité au titre de la perte de revenus professionnels ou d'autres sources de revenus (voir, par exemple, Çakıcı c. Turquie [GC], n o 23657/94, § 127, CEDH 1999-IV). La Cour observe que les préjudices matériels allégués par le requérant n'ont pas un tel lien de causalité avec la violation de l'article 10 de la Convention. Partant, la Cour rejette la demande du requérant en ce qui concerne son volet dommage matériel.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l'intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi en raison des circonstances de l'espèce. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 3 000 EUR à titre de réparation du dommage moral.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant, à condition que ce dernier le demande, en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003). B. Frais et dépens

Le requérant demande également la somme totale de 3 100 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. A titre de justificatifs, il fournit un tarif d'honoraires minimums applicables, les quittances relatives aux honoraires facturés par l'avocat, et des quittances portant sur des frais de traduction.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi d'autres, Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II), la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du défaut d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; ii. 2 500 EUR (deux mille cinq cent euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président