SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 621/02 prezentată de Stanislav HLUBUČEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mes Mularoni Jočienė, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 ianuarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, dl Stanislav Hlubuček, este un resortisant ceh, născut în 1967 și rezident la Praga. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 13 mai 1999, reclamantul a fost arestat și acuzat de încălcarea obligațiilor fiscale. Prin decizia Tribunalului raional (obvodní soud) din Praga 2 din 14 mai 1999, acesta a fost pus în detenție provizorie; în conformitate cu art. 67 alineatul (1) litera (a) și (b) din Codul de procedură penală, această decizie a fost motivată de riscurile de scurgere și de presiune asupra martorilor. Acțiunea reclamantului, în care acesta denunța nerespectarea termenului acordat procurorului pentru a solicita arestarea, susținând în același timp că faptele reprobabile nu puteau fi considerate infracțiuni, a fost respinsă ca fiind nejustificată de tribunalul municipal (městský soud) din Praga la 8 iunie 1999. Ulterior, detenția reclamantului a fost prelungită de mai multe ori. (a) La 19 octombrie 1999, judecătorul Tribunalului raional a primit cererea procurorului și a decis să prelungească detenția reclamantului până la 12 februarie 2000. S-a constatat că, la 8 iunie 1999, persoana în cauză a fost acuzată de fals în scris public, ceea ce a dus la o extindere a anchetei și că era necesar să se adune numeroase dovezi. În opinia judecătorului, motivele detenției rămân relevante; recursul reclamantului a fost respins la 19 noiembrie 1999, instanța municipală care a identificat complexitatea cauzei și a considerat că motivele detenției câștigau în intensitate cu noi acuzații pronunțate în acest caz. (b) La 2 februarie 2000, s-a decis prelungirea detenției reclamantului până la 12 mai 2000, în măsura în care motivele prevăzute în art. 67 alin. (1) lit. (a) și (b) erau încă relevante. Instanța a constatat că ancheta continua fără întârzieri și că, la 8 noiembrie, reclamantul a fost acuzat de 14 încălcări suplimentare în privința cărora martorii nu au putut fi încă audiați. La 28 februarie 2000, instanța municipală a respins recursul reclamantului, pretinzând în special complexitatea anchetei și gravitatea faptelor în litigiu. (c) La 2 mai 2000, detenția reclamantului a fost prelungită, prin decizia camerei tribunalului districtual, până la 12 Septembrie 2000 s-a constatat că ancheta se extindea deja la mai multe persoane și că erau probabile noi acuzații; multe acte de cercetare erau, de asemenea, prevăzute, iar anchetatorul era în așteptarea rapoartelor de expertiză. În ceea ce privește riscurile de scurgere și de presiune asupra martorilor, Tribunalul a reamintit că reclamantul a fost acuzat de încălcări deosebit de periculoase pentru societate și că a fost condamnat la închisoare importantă, că a avut multe contacte comerciale în străinătate și că a cooperat cu multe persoane pe care ar putea avea un interes să le influențeze. La 15 iunie 2000, reclamantul a fost desființat din acțiunea sa. Tribunalul municipal a considerat că toate faptele menționate în decizia atacată erau relevante și a adăugat că reclamantul era presupus a fi autorul principal și organizatorul faptelor în litigiu; între altele, din dosarul voluminos reiese că clarificarea cazului se continua. d) La 5 septembrie 2000, Tribunalul raional a primit cererea procurorului și a prelungit detenția reclamantului până la 12 În ianuarie 2001 el a remarcat că cazul era foarte complex și că avea nevoie de timp deoarece trebuiau să se întreprindă noi acțiuni, până atunci neprevăzute, și, în plus, activitatea reproșată reclamantului îi raportase probabil, potrivit instanței, profituri mari care ar putea facilita evadarea sa în străinătate. La 12 octombrie 2000, tribunalul municipal a refuzat accesul la acțiunea reclamantului care contesta motivele prelungirii detenției. (e) La 5 ianuarie 2001, detenția reclamantului a fost prelungită până la 12 aprilie 2001. În cererea sa, procurorul a indicat că, deși au fost deja colectate numeroase dovezi, au fost necesare alte acte (inclusiv un raport în psihiatrie) și alte acuzații. În timp ce admitea că durata detenției speciei depășea termenul obișnuit, instanța a subliniat că gravitatea și amploarea presupuselor infracțiuni erau la fel de excepționale, dar a considerat că motivul prevăzut la art. 67 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală nu mai era relevant, deoarece martorii cheie fuseseră deja interogați. La 2 februarie 2001, recursul reclamantului a fost respins de tribunalul municipal care a considerat că instanța inferioară a examinat în mod corespunzător cazul și că acesta și-a motivat în mod exhaustiv decizia. În acest caz, durata detenției nu poate fi considerată inadecvată complexității excepționale a cauzei. Cu toate acestea, Tribunalul a remarcat că cauza merita o atenție maximă și un tratament prioritar. f) Prin decizia din 27 martie 2001, tribunalul districtual a prelungit detenția până la 13 mai 2001. El a observat că reclamantului i s-au aplicat alte opt acuzații, că alții dintre suspecții săi fuseseră descoperiți și că investigatorul prezentase un plan de acțiune la Având în vedere că faptele reproșate reclamantului se bazau pe cooperarea sa cu reprezentanți ai diferitelor societăți comerciale, în opinia instanței exista o teamă justificată că, în cazul în care persoana în cauză ar fi fost pusă în libertate, ar putea încerca să se potrivească depozițiilor sale cu cele ale altor coincinerați și să exercite presiuni asupra martorilor Prin urmare, motivul prevăzut la art. 67 alineatul (1) litera (b) ar fi din nou relevant. Riscul de scurgere s-a bazat, de asemenea, pe o implicare probabilă a reclamantului în gestionarea societăților cu sediul în străinătate. La 11 mai 2001, reclamantul a fost revocat de la acțiunea sa, Tribunalul municipal a constatat că faptele concrete care justifică această măsură se referă la comportamentul persoanei acuzate înainte de a fi arestată și la caracterul deosebit de grav al activității care face obiectul anchetei. El a adăugat că o sumă de 17 milioane de coroane cehe (CZK) [1] , reprezentând profitul rezultat din presupusele încălcări, nu a putut fi găsită încă și că eventualul transfer în străinătate nu a fost exclus. g) La 2 mai 2001, Curtea Supremă (vrchní soud) din Praga a primit cererea procurorului și a prelungit detenția reclamantului până la 13 noiembrie 2001, în conformitate cu art. 71 alineatul (3) din Codul de procedură penală, a arătat că reclamantul a fost acuzat de o activitate de mare amploare care a cauzat un prejudiciu considerabil și că, probabil, a participat la activitatea societăților comerciale care își desfășoară activitatea în străinătate. Pe de altă parte, poliția ar fi reținut o sumă de 7 milioane și jumătate de CZK pentru a fi convertită în franci elvețieni și exportată din țară; s-a observat, de asemenea, că, în cadrul prezentei anchete, oficiile fiscale verificau activitatea a aproximativ 180 de societăți și că numeroase acte asupra comisiei de recurs s-au dovedit indispensabile. Curtea a constatat în cele din urmă că urmărirea penală nu a putut fi încheiată în termen de doi ani, din cauza complexității specifice a cazului și a amplorii cazului. La 31 mai 2001, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a respins acțiunea ca fiind nejustificată. Comisia a fost de acord cu concluzia Curții Supreme, motivată în mod corespunzător, potrivit căreia urmărirea penală a reclamantului nu a putut fi încheiată în termen de doi ani, din cauza complexității excepționale a cauzei. Având în vedere că circumstanțele cazului justificau recurgerea la art. 71 alineatul (3) din Codul de procedură penală, Curtea a subliniat totuși că etapa preliminară a procedurii trebuia să se încheie înainte de încheierea detenției astfel prelungită. August 2001, reclamantul a formulat o acțiune constituțională împotriva deciziilor din 2 și 31 mai 2001. La 11 septembrie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru lipsa evidentă a temeiului juridic și a considerat că existența condițiilor impuse de Codul de procedură penală pentru prelungirea detenției fusese examinată în mod corespunzător și că autoritățile penale nu încălcaseră dispozițiile legale. La 23 octombrie 2001, procurorul municipal a decis să-l elibereze pe solicitant, considerând că motivele de detenție nu mai erau relevante, cu toate că ancheta nu se încheiase încă. Într-adevăr, s-a observat că coincinerarea și martorii asupra cărora reclamantul ar fi putut face presiuni fuseseră deja audiați și că următoarea activitate a investigatorului depindea în mod semnificativ de cooperarea cu alte autorități publice; în cele din urmă, prin deținerea sa, reclamantul a ispășit deja o mare parte din pedeapsa suportată (care era cuprinsă între 5 și 12 ani). Dreptul intern relevant Codul de procedură penală (versiunea în vigoare în momentul faptelor) În temeiul articolului 67 alineatul (1), un inculpat poate fi pus în detenție provizorie în cazul în care există fapte concrete care justifică teama : (a) să fugă sau să se ascundă pentru a evita urmărirea penală sau pedeapsa, în special dacă nu poate fi identificat imediat, dacă nu are un domiciliu fix sau dacă riscă să i se impună o pedeapsă pe termen lung; (b) să influențeze martorii care nu au fost încă audiați sau coincriminații săi sau să facă altfel să eșueze investigația; (c) să continue activitatea delicventă pentru care este urmărit, să efectueze infracțiunea pe care a încercat să o comită sau să comită infracțiunea pe care o pregătise sau care era obiectul amenințărilor sale. art. 71 alineatul (2) prevede că detenția nu trebuie să depășească perioada necesară. Dacă există riscul de depășire a termenului de șase luni și dacă eliberarea acuzatului eșuează sau complică scopul procedurii, procurorul poate cere judecătorului să prelungească detenția până la un an sau camera să o prelungească până la doi ani. În conformitate cu art. 71 alineatul (3), reținerea în timpul procedurii în fața instanței, calculată cu reținerea în fază pregătitoare, nu poate depăși doi ani. În cazul în care procedura nu poate fi finalizată în acest termen, din cauza complexității cauzei sau din alte motive serioase și dacă eliberarea persoanei acuzate poate duce la eșec sau complica scopul procedurii penale, Curtea Supremă decide cu privire la prelungirea detenției pentru o perioadă necesară. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de prelungirea detenției sale după doi ani, considerând că nu există motive concrete care să justifice această măsură și să demască întârzierile anchetei. În acest sens, el invocă art. 5 alineatul (3) din Convenție, formulat după cum urmează Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. Reclamantul consideră că nu au existat motive serioase, susținute de fapte concrete, care să justifice prelungirea detenției sale de mai multe ori, în special după doi ani. Acesta susține că, în cazul în care procedurile penale împotriva sa nu au putut fi finalizate în acest termen, vina revine autorităților penale care ar fi organizat în mod greșit ancheta și nu ar fi făcut dovadă de diligență. Prin urmare, în prezenta cauză, este necesar să se verifice dacă reclamantul a fost judecat într-un termen rezonabil În acest caz, perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 mai 1999, data arestării reclamantului, pentru a se încheia la 23 octombrie 2001, data eliberării sale în libertate; prin urmare, a durat doi ani, cinci luni și zece zile. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții nu este gata pentru o evaluare abstractă și că legitimitatea menținerii în detenție a unui inculpat trebuie apreciată în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 110, CEDO 2000-XI). În primul rând, este responsabilitatea autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un anumit caz, reținerea provizorie nu depășește o perioadă rezonabilă de timp. În acest scop, ținând seama în mod corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, aceștia trebuie să examineze toate circumstanțele care pot manifesta sau exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută la art. 5 și să prezinte un raport cu privire la aceasta în deciziile lor privind cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) (Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 70, 28 noiembrie 2002 Muller c. Franța, Hotărârea din 17 martie 1997, Rec., 1997-II, punctul 35). Curtea amintește, de asemenea, că persistența unor motive plauzibile de suspiciune a persoanei arestate de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive reținute de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul de față, Curtea consideră că nu se poate contesta faptul că plasarea în detenție a fost justificată prin existența unor suspiciuni care îl împovărează pe solicitant, suspiciuni care au rămas nesoluționate în cursul anchetei. Ulterior, problema menținerii persoanei în detenție a fost discutată de mai multe ori, iar pentru a refuza extinderea acesteia, autoritățile naționale au invocat, cu excepția amplorii presupuselor încălcări și a complexității cazului, riscul de scurgere și de presiune asupra martorilor. S-a constatat, printre altele, că reclamantul a fost expus riscului de a fi supus unei pedepse severe, că activitatea pentru care a fost continuată se baza, printre altele, pe cooperarea cu societățile cu sediul în străinătate și că, probabil, a adus beneficii mari, dintre care o parte nu a putut fi descoperită, în timp ce a fost reținută o altă sumă destinată a fi convertită în franci elvețieni și exportată. Având în vedere comportamentul persoanei în cauză înainte de a fi reținută, autoritățile au considerat, de asemenea, că acesta ar putea încerca să influențeze martorii, al căror număr crește cu noi acuzații, și să coordoneze declarația sa cu cea a suspecților săi. Curtea consideră că aceste argumente nu pot fi considerate ilogice sau iraționale și ia act de faptul că, în evaluarea pericolului de subacțiune, instanțele naționale s-au angajat într-o examinare concretă a situației și a personalității reclamantului. În ceea ce privește desfășurarea procedurii, Curtea amintește că celeritatea specială la care un deținut are dreptul în examinarea cazului său nu trebuie să aducă atingere eforturilor depuse de autoritățile penale pentru a-și îndeplini sarcinile cu grija cuvenită. În cazul de față, Curtea acordă o importanță importantă complexității dovedite a cauzei și multiplicității persoanelor implicate, la care instanțele naționale s-au referit în mod constant. În ceea ce privește desfășurarea anchetei, din deciziile pronunțate în cauză reiese că aceasta a fost efectuată fără întrerupere și că ritmul avansării sale a avut loc. a fost adecvată amplorii cauzei și necesității de a analiza dosarul deosebit de voluminos. ar fi fost de dorit, durata totală a detenției provizorii în cazul de față - doi ani, cinci luni și zece zile - nu pare să fie contrară cerințelor articolului 5 alineatul (3) din convenție, având în vedere gravitatea faptelor care au stat la baza cauzei și complexitatea acesteia (a se vedea mutatis mutandis Tomek c. Republica Cehă (dec.), 73579/01, 4 mai 2004, în care Curtea a considerat că nu este excesivă o detenție provizorie care a durat aproximativ doi ani, trei luni și șase zile. În consecință, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefiere Președintele [1] Aproximativ 550 1000 EUR.
de la requête n
o
6211/02
présentée par Stanislav HLUBUČEK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 30 novembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 janvier 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Stanislav Hlubuček, est un ressortissant tchèque, né en 1967 et résidant à Prague.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 mai 1999, le requérant fut arrêté et inculpé d'atteinte aux obligations fiscales. Par décision du tribunal d'arrondissement
(obvodní soud)
de Prague 2 datée du 14 mai 1999, il fut placé en détention provisoire
; conformément à l'article 67 § 1 a) et b) du code de procédure pénale, cette décision fut motivée par les risques de fuite et de pression sur les témoins.
Le recours du requérant, dans lequel celui-ci dénonçait le non-respect du délai imparti au procureur pour demander la mise en détention, tout en
alléguant que les faits reprochés ne pouvaient pas être qualifiés d'infraction, fut rejeté comme injustifié par le tribunal municipal
(městský soud)
de Prague le 8 juin 1999.
Par la suite, la détention du requérant fut prolongée à plusieurs reprises
:
a) Le 19 octobre 1999, le juge du tribunal d'arrondissement accueillit la demande du procureur et décida de prolonger la détention du requérant jusqu'au 12 février 2000. Il fut relevé que le 8 juin 1999, l'intéressé se vit inculper de faux en écritures publiques, ce qui avait entraîné une extension de l'enquête, et qu'il était nécessaire de rassembler de nombreuses preuves. De l'avis du juge, les motifs de détention restaient pertinents.
Le recours du requérant fut rejeté le 19 novembre 1999, le tribunal municipal ayant relevé la complexité de l'affaire et considéré que les motifs de détention gagnaient en intensité avec de nouvelles inculpations prononcées en l'affaire.
b) Le 2 février 2000, il fut décidé de prolonger la détention du requérant jusqu'au 12 mai 2000, dans la mesure où les motifs prévus à l'article 67 § 1 a) et b) étaient toujours pertinents. En même temps, une demande d'élargissement introduite par l'intéressé fut rejetée. Le tribunal constata que l'enquête avançait de façon continue sans souffrir de retards et qu'en date du 8 novembre, le requérant avait été inculpé de quatorze infractions supplémentaires au sujet desquelles les témoins n'avaient pas encore pu être entendus.
Le 28 février 2000, le tribunal municipal repoussa le recours du requérant, avançant notamment la complexité de l'enquête et la gravité des faits litigieux.
c) Le 2 mai 2000, la détention du requérant fut prolongée, par décision de la chambre du tribunal d'arrondissement, jusqu'au 12
septembre 2000. Il fut relevé que l'enquête s'étendait déjà à plusieurs personnes et que de nouvelles inculpations étaient probables
; de nombreux actes d'instruction étaient également prévus et l'enquêteur était dans l'attente des rapports d'expertise. Quant aux risques de fuite et de pression sur les témoins, le tribunal rappela que le requérant était poursuivi pour des infractions particulièrement dangereuses pour la société et encourait une peine d'emprisonnement importante, qu'il avait beaucoup de contacts commerciaux à l'étranger et qu'il avait coopéré avec de nombreuses personnes qu'il pourrait avoir de l'intérêt à influencer.
Le 15 juin 2000, le requérant fut débouté de son recours. Le tribunal municipal considéra que tous les faits mentionnés dans la décision attaquée étaient pertinents et ajouta que le requérant était présumé être l'auteur principal et l'organisateur des faits litigieux
; il ressortait entre autre du dossier volumineux que l'éclaircissement de affaire se poursuivait.
d) Le 5 septembre 2000, le tribunal d'arrondissement accueillit la demande du procureur et prolongea la détention du requérant jusqu'au 12
janvier 2001. Il nota que l'affaire était très complexe et demandait du temps car de nouveaux actes, jusqu'alors imprévus, devaient être effectués. Par ailleurs, l'activité reprochée au requérant lui avait probablement, selon le tribunal, rapporté de gros bénéfices qui pourraient faciliter sa fuite à
l'étranger.
Le 12 octobre 2000, le tribunal municipal refusa d'accéder au recours du requérant qui contestaient les motifs de prolongation de la détention.
e) Le 5 janvier 2001, la détention du requérant fut prolongée jusqu'au 12
avril 2001. Dans sa demande, le procureur indiqua que, bien que de nombreuses preuves eussent déjà été rassemblées, d'autres actes (dont un rapport en psychiatrie) étaient nécessaires et que d'autres inculpations allaient suivre. Tout en admettant que la durée de la détention de l'espèce dépassait le délai habituel, le tribunal souligna que la gravité et l'ampleur des infractions présumées étaient elles aussi exceptionnelles. Elle estima toutefois que le motif prévu à l'article 67
1.b) du code de procédure pénale n'était plus pertinent car les témoins-clés avaient déjà été interrogés.
Le recours du requérant fut rejeté, le 2 février 2001, par le tribunal municipal qui estima que le tribunal inférieur avait dûment examiné l'affaire et qu'il avait motivé sa décision de façon exhaustive. En l'espèce, la durée de la détention ne saurait selon lui être considérée comme inadéquate à la complexité exceptionnelle de l'affaire. Le tribunal nota néanmoins que la cause méritait une attention maximum et un traitement prioritaire.
f) Par décision du 27 mars 2001, le tribunal d'arrondissement prolongea la détention jusqu'au 13 mai 2001. Il observa que le requérant s'était vu infliger huit autres inculpations, que d'autres de ses complices présumés avaient été découverts et que l'enquêteur avait soumis un plan d'actes à
effectuer jusqu'à la fin du mois de mai. Etant donné que les faits reprochés au requérant se basaient sur sa coopération avec des représentants de différentes sociétés commerciales, il existait selon le tribunal une crainte justifiée que si l'intéressé était mis en liberté, il pourrait chercher à
concorder sa déposition avec celle des autres coïnculpés et faire pression sur les témoins
; dès lors, le motif prévu à l'article 67 § 1 b) serait redevenu pertinent. Le risque de fuite s'appuyait par ailleurs sur une participation vraisemblable du requérant à la gestion des sociétés dont le siège se trouvait à l'étranger.
Le requérant fut débouté de son recours le 11 mai 2001, le tribunal municipal ayant relevé que les faits concrets justifiant cette mesure se rapportaient au comportement de l'inculpé avant sa mise en détention et au caractère particulièrement grave de l'activité qui faisait l'objet de l'enquête. Il ajouta qu'une somme de 17 millions de couronnes tchèques (CZK)
[1]
, représentant le bénéfice provenant des infractions présumées, n'avait pas encore pu être retrouvée et que son éventuel transfert à l'étranger n'était pas à exclure.
g) Le 2 mai 2001, la haute cour
(vrchní soud)
de Prague accueillit la demande du procureur et prolongea la détention du requérant jusqu'au 13
novembre 2001, en application de l'article 71 § 3 du code de procédure pénale. Elle releva que le requérant était poursuivi pour une activité d'une grande ampleur ayant causé un dommage considérable, et qu'il avait probablement participé à l'activité des sociétés commerciales siégeant à
l'étranger
; par ailleurs, la police aurait retenu une somme de 7 millions et demi de CZK destinée à être convertie en francs suisses et exportée du pays. Il fut observé également que dans le cadre de la présente enquête, les offices fiscaux vérifiaient l'activité de quelque 180 sociétés et que de nombreux actes sur commission rogatoire s'étaient avérés indispensables. La cour constata enfin que les poursuites pénales n'avaient pas pu être terminées dans le délai de deux ans, et ce en raison de la complexité particulière de l'affaire et de l'ampleur du dossier.
Le requérant attaqua cette décision par un recours, mettant en cause l'organisation de l'enquête ainsi que les intervalles entre les différents actes effectués par l'enquêteur et contestant l'existence de faits concrets justifiant sa détention.
Le 31 mai 2001, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
rejeta le recours comme injustifié. Elle souscrivit à la conclusion de la haute cour, dûment motivée, selon laquelle les poursuites pénales du requérant n'avaient pas pu être terminées dans le délai de deux ans en raison de la complexité exceptionnelle de l'affaire. Considérant que les circonstances de l'espèce justifiaient le recours à l'article 71 § 3 du code de procédure pénale, la cour souligna néanmoins que la phase préliminaire de la procédure devait se terminer avant la fin de la détention ainsi prolongée.
Le 1
er
août 2001, le requérant forma un recours constitutionnel contre les décisions des 2 et 31 mai 2001. Il soutenait que les autorités auraient dû organiser l'enquête en fonction de la complexité de l'affaire, se plaignait de leur manque de diligence et alléguait qu'il n'existait pas en l'espèce de raisons sérieuses pour prolonger la détention au-delà du délai de deux ans.
Le 11 septembre 2001, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. Elle considéra que l'existence des conditions requises par le code de procédure pénale pour la prolongation de la détention avait été dûment examinée et que les autorités pénales n'avaient pas enfreint les dispositions légales.
Le 23 octobre 2001, le procureur municipal décida de mettre le requérant en liberté, considérant que les motifs de détention n'étaient plus pertinents, nonobstant le fait que l'enquête n'était pas encore terminée. En effet, il fut observé que les coïnculpés et les témoins sur lesquels le requérant aurait pu faire pression avaient déjà été entendus, et que l'activité suivante de l'enquêteur dépendait considérablement de la coopération avec d'autres autorités publiques
; enfin, par sa détention le requérant avait déjà purgé une grande partie de la peine encourue (qui était de cinq à douze ans).
B.
Le droit interne pertinent
Code de procédure pénale (version en vigueur au moment des faits)
En vertu de l'article 67 § 1, un inculpé peut être mis en détention provisoire s'il existe des faits concrets justifiant la crainte
: a) qu'il s'enfuie ou se cache pour éviter les poursuites pénales ou la peine, en particulier s'il ne peut pas être tout de suite identifié, s'il n'a pas de domicile fixe ou s'il court le risque de se voir infliger une peine de longue durée
; b) qu'il influence les témoins qui n'ont pas encore été auditionnés ou ses coïnculpés, ou qu'il fasse autrement échouer l'enquête
; ou c) qu'il continue l'activité délictuelle pour laquelle il est poursuivi, accomplisse l'infraction qu'il avait tentée de commettre, ou qu'il commette l'infraction qu'il avait préparée ou qui était l'objet de ses menaces.
L'article 71 § 2 dispose que la détention ne doit pas excéder la période nécessaire. S'il y a un risque de dépassement du délai de six mois et si la mise en liberté de l'inculpé faisait échouer ou compliquait le but de la procédure, le procureur peut demander au juge de prolonger la détention jusqu'à un an ou à la chambre de la prolonger jusqu'à deux ans au maximum.
Aux termes de l'article 71 § 3, la détention lors de la procédure devant le tribunal, calculée avec la détention en phase préparatoire, ne peut pas dépasser deux ans. Si la procédure ne peut pas être terminée dans ce délai, en raison de la complexité de l'affaire ou pour d'autres motifs sérieux, et si la mise en liberté de l'inculpé peut faire échouer ou compliquer le but de la procédure pénale, la haute cour statue sur la prolongation de la détention pour une période nécessaire.
GRIEF
Invoquant l'article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la prolongation de sa détention au-delà du délai de deux ans, considérant qu'il n'y avait pas de motifs concrets qui justifieraient cette mesure et dénonçant les retards de l'enquête.
1.Le requérant se plaint que sa détention provisoire ait dépassé la limite du raisonnable
; à cet égard, il invoque l'article 5 § 3 de la Convention, libellé comme suit
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience.
»
Le requérant estime qu'il n'y avait pas de motifs sérieux, étayés par les faits concrets, justifiant que sa détention soit prolongée à plusieurs reprises, notamment au-delà de deux ans. Il allègue que si les poursuites pénales menées à son encontre n'ont pas pu être terminées dans ce délai, la faute en revient aux autorités pénales qui auraient mal organisé l'enquête et n'auraient pas fait preuve de diligence.
Dans la présente affaire, il y a donc lieu de rechercher si le requérant a été «
jugé dans un délai raisonnable
» et s'il aurait dû être libéré pendant la procédure. En l'espèce, la période à considérer a débuté le 13 mai 1999, date d'arrestation du requérant, pour s'achever le 23 octobre 2001, date de sa mise en liberté
; elle a donc duré deux ans, cinq mois et dix jours.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite et que la légitimité du maintien en détention d'un inculpé doit s'apprécier dans chaque cas d'après les particularités de la cause (voir, par exemple,
Kudła c.
Pologne
[GC], n
o
Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à
ce que dans une affaire donnée la détention provisoire n'excède pas une durée raisonnable. A cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d'innocence, examiner toutes les circonstances de nature à manifester ou écarter l'existence d'une véritable exigence d'intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l'article 5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d'élargissement. C'est essentiellement au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l'intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s'il y a eu ou non violation de l'article 5 § 3 (
Lavents c.
Lettonie
, n
o
58442/00, §
70, 28
novembre 2002
;
Muller c.
France
, arrêt du 17 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
35).
La Cour rappelle également que la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition
sine qua non
de la régularité de son maintien en détention, mais qu'au bout d'un certain temps elle ne suffit plus. La Cour doit alors établir si les autres motifs retenus par les autorités judiciaires continuent de légitimer la privation de liberté. Quand ils se révèlent «
pertinents
» et «
suffisants
», elle recherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une «
diligence particulière
» à la poursuite de la procédure (
Kudła c.
Pologne
, précité, § 111).
Dans le cas d'espèce, la Cour estime qu'il n'est pas contestable que le placement en détention fut justifié par l'existence de soupçons pesant sur le requérant, soupçons qui ont perduré au cours de l'enquête. Par la suite, la question du maintien de l'intéressé en détention a été examinée à de nombreuses reprises. Pour refuser de l'élargir, les autorités nationales ont invoqué, à part la grande ampleur des infractions présumées et la complexité de l'affaire, les risques de fuite et de pression sur les témoins. Il a été relevé notamment que le requérant encourait le risque de se voir infliger une peine sévère, que l'activité pour laquelle il était poursuivi reposait entre autres sur la coopération avec des sociétés ayant leur siège à l'étranger et qu'elle lui avait probablement rapporté de gros bénéfices, dont une partie n'a pas pu être découverte tandis qu'une autre somme destinée à être convertie en francs suisses et exportée a été retenue. Vu le comportement de l'intéressé avant sa mise en détention, les autorités ont également considéré que celui-ci pourrait tenter d'influencer les témoins, dont le nombre augmentait avec de nouvelles inculpations, et de coordonner sa déposition avec celle de ses complices présumés.
La Cour estime que ces arguments ne sauraient passer pour illogiques ou déraisonnables, et note que dans l'évaluation du danger de soustraction les tribunaux nationaux se sont livrés à un examen concret de la situation et de la personnalité du requérant.
Quant à la conduite de la procédure, la Cour rappelle que la célérité particulière à laquelle un détenu a droit dans l'examen de son affaire ne doit pas porter préjudice aux efforts déployés par les autorités pénales pour accomplir leurs tâches avec le soin voulu.
En l'espèce, la Cour attache un poids important à la complexité avérée de l'affaire et à la multiplicité des personnes impliquées, faits auxquels les tribunaux nationaux se sont constamment référés. Concernant le déroulement de l'enquête, il ressort des décisions rendues en l'affaire qu'elle a été menée sans discontinuer et que le rythme de son avancement a
été adéquat à l'ampleur de la cause et à la nécessité d'analyser le dossier particulièrement volumineux.
De l'avis de la Cour, même si une conduite plus rapide de l'enquête
aurait été souhaitable, la durée totale de la détention provisoire en l'espèce - deux ans, cinq mois et dix jours - n'apparaît pas contraire aux exigences de l'article 5 § 3 de la Convention, compte tenu de la gravité des faits à
l'origine de l'affaire et de la complexité de celle-ci (voir,
mutatis mutandis
,
Tomek c. République tchèque
(déc.), n
o
73579/01, 4 mai 2004, où la Cour a jugé non excessive une détention provisoire ayant duré environ deux ans, trois mois et six jours).
Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
Environ 550