a cererii nr. 32219/02
prezentată de Attilio Renato MILAN
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), având ședință la 2 decembrie 2004 într-o cameră alcătuită din:
D-nii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, Doamna M. Tsatsa-Nikolovska, D-nii V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători,
și D-nul V. Berger, greffier al secțiunii,
Ținând seama de cererea menționat mai sus introdusă la 21 august 2002,
Ținând seama de decizia parțială a Curții (prima secțiune) din 4 decembrie 2003,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și ale celor prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-nul Attilio Renato Milan, este un cetățean italian, născut în 1956 și în prezent deținut în penitenciarul de Milan. Este reprezentat în fața Curții de Ași. A. Bartolo, avocată la Locri. Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, d-nul I.M. Braguglia, și de coagentul seu, d-nul F. Crisafulli.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Plasarea reclamantului în detenție preventivă și condamnarea sa în primă instanță
La 5 mai 1994, reclamantul, acuzat de a face parte dintr-o asociație de malfactori care vizează traficul de stupefiante și arme, a fost plasat în detenție preventivă. Principalele elemente de acuzare erau declarațiile unui coînvinuit repentant, Doamna D., care ar fi fost confirmate de anumite rapoarte ale poliției.
Ședința preliminară, la care inculpații și consilii lor au avut dreptul de a participa, s-a ținut în septembrie 1995. La această ocazie, reprezentantul biroului de procuratură a produs un rezumat (verbale redatto in forma riassuntiva) al interogatoriului unui repentant, B., care a avut loc la 8 iulie 1994. Reclamantul nu a cerut adoptarea procedurii abreviate (giudizio abbreviato), o procedură simplificată care determină, în caz de condamnare a inculpatului, o reducere cu o treime a pedepsei inflikte.
La încheierea ședinței preliminare, reclamantul și mai multe alte persoane au fost trimise în judecată în fața curții penale a Milanului.
În cursul dezbaterilor, mai mulți coînvinuiți repentanți au fost interogați. La examinarea B., apărarea a relevat că anumite din protocoalele interogatoriilor acestui martor erau anterioare ședinței preliminare. În special, B. a făcut reprezentantului biroului de procuratură declarații privind reclamantul la 8 iulie 1994. Ținând seama că procesul-verbal complet al acestor declarații nu fusese depus la cancelaria judecătorului înainte de ședința preliminară, reclamantul a invocat nulitatea acesteia. El a observat că pentru a putea decide oportunitatea cererii de adoptare a procedurii abreviate, apărarea trebuia să fie informată cu privire la toți elementele de acuzare.
Printr-o ordonanță din 24 octombrie 1995, curtea penală a respins excepția reclamantului. Era adevărat că reprezentantul biroului de procuratură omisese să depună la cancelaria judecătorului ședinței preliminare («GUP») procesul-verbal al interogatoriului incriminat. Cu toate acestea, aceasta nu determina nulitatea ședinței preliminare, ci pur și simplu pierderea, pentru birou, a facultății de a utiliza acest act. De altfel, curtea penală și-ar fi bazat decizia cu privire la fondul acuzațiilor numai pe declarațiile făcute în cursul dezbaterilor publice.
Printr-o hotărâre din 4 septembrie 1997, curtea penală a Milanului a condamnat reclamantul la o pedeapsa de optsprezece ani și jumătate de închisoare. Această decizie se baza pe declarațiile mai multor coînvinuiți repentanți, estimați ca precizi, credibili și coroborați de alte elemente.
2.
Apelul reclamantului
Reclamantul a declarat apel împotriva condamnării sale, contestând credibilitatea repentanților care l-accusau. Reclamantul a reiterat de asemenea excepția sa bazată pe nulitatea ședinței preliminare.
Potrivit reclamantului, o ședință privind procesul care constituie obiectul prezentei cereri s-a ținut în fața curții penale de apel a Milanului la 8 octombrie 1999. Reclamantul, care era în continuare deținut, era absent. Potrivit versiunii interesatului, ar fi cerut fără succes să fie condus din penitenciar la sala de ședințe, și curtea penală de apel, constatând absența sa, ar fi declarat pe nedrept că renuța la prezență.
Cu toate acestea, circumstanțele menționat mai sus sunt contestate de Guvern, care susține că ședința din 8 octombrie 1999 «există doar în imaginația interesatului»; în orice caz, nu ar concerna procedura care constituie obiectul prezentei cereri.
La 14 decembrie 1999, reclamantul a invocat nulitatea ședinței litigioase. Printr-o ordonanță din 17 decembrie 1999, curtea penală de apel, observând că ședința din 8 octombrie 1999 nu privea procesul reclamantului, a declarat inadmisibilă excepția ridicată de acesta (« l'udienza dell'8 ottobre 1999 non riguardava il processo a carico del Milan e (...) l'imputato appare privo di legittimazione a dedurre eccezioni in relazione ad una udienza che non lo riguardava»).
Printr-o hotărâre din 14 februarie 2000, curtea penală de apel a redus pedeapsa inflikte reclamantului la șaptesprezece ani și jumătate de închisoare.
Cât privește excepția bazată pe nulitatea ședinței preliminare, curtea penală de apel a observat că în dreptul italian motivele de nulitate trebuiau să fie în mod specific prevăzute de lege. De altfel, nu existase nici o încălcare a drepturilor apărării, ținând seama că actele nedepoze la cancelaria GUP au putut fi utilizate de inculpați, dar nu de birou. De pe lângă, toți inculpații care au cerut fără succes adoptarea procedurii abreviate beneficiaseră mai târziu o reducere cu o treime a pedepsei inflikte.
3.
Procedura în casație
Reclamantul s-a pourvoit în casație, reiterând, în esență, excepțiile anterior ridicate. El s-a plâns, de altfel, că nu a putut participa la ședința din 8 octombrie 1999.
Printr-o hotărâre din 2 martie 2002, al cărei text a fost depus la cancelarie la 10 iulie 2002, Curtea de Casare, estimând că curtea penală de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, respinse recursul reclamantului.
Privind omisiunea biroului de procuratură de a transmite la cancelaria GUP toate protocoalele interogatoriilor coînvinuiților repentanți, Curtea de Casare aminti că, potrivit dispozițiilor interne pertinente, corect interpretate, birou era obligat de a transfera înainte de ședința preliminară toate documentele formate în cadrul investigațiilor. Cu toate acestea, încălcarea acestei obligații nu determina nulitatea ședinței preliminare, ci, pur și simplu, imposibilitatea de a utiliza actele netransmise. De altfel, nici o limitare a drepturilor inculpaților nu ar fi putut fi descoperită, ținând seama că în specie interzicerea de a utiliza actele netransmise fusese opusă biroului, dar nu apărării. Anumit inculpați putuse, dimpotrivă, să beneficieze de o reducere de pedeapsa în ciuda respingerii inițiale a cererii lor de adoptare a procedurii abreviate, pe motivul că dosarul nu era complet în momentul în care cererea în cauză fusese formulată.
Curtea de Casare a estimat, de asemenea, că excepția reclamantului privind neaparticiparea sa la ședința din 8 octombrie 1999 era prost întemeiată, și fusese pe drept respingă din motivele indicate în ordonanța curții penale de apel din 17 decembrie 1999.
4.
Documentele produse de Guvern
Devant la Curs, Guvernul a produs procesul-verbal al ședinței din 28 septembrie 1999, ținută în fața curții penale de apel a Milanului. Din acest document rezultă că la această ocazie procesul care constituie obiectul prezentei cereri a fost amânat la 12 octombrie 1999.
Rezultă, de pe lângă, dintr-o scrisoare recomandată din 18 septembrie 1999 a direcției penitenciarului de Milan că reclamantul declara «a renunța la prezență la ședința (...) din 21 septembrie 1999 și la orice altă ședință ulterioară, cu excepția celei în care va avea loc replică a biroului și a apărării mele» («dichiaro di rinunciare a comparire all'udienza (...) in data 21/09/1999 e a tutte le successive tranne quella ove avrà luogo la requisitoria del P.M. e l'arringa del mio difensore»).
La cererea Curții, Guvernul a, de pe lângă, produs rezumatul interogatoriului B. din 8 iulie 1994, precum și transcrierea înregistrării sonore a acestui act de investigație. Rezumatul se compune din patru pagini. Declarațiile B. sunt relatate în mod sumar, indicând principalele evenimente la care martorul în cauză a făcut referință. Numele reclamantului apare doar pe ultima pagină a acestui document. Pasajul pertinent se citește în felul următor: «ATTILIO MILAN – rolul în cadrul familiei – în special privind armele – cunosc soția sa care cumpăra heroină; - furniza EMILIO cu anumite lucruri; - ATTILIO era contrabandist; - stoc 50 pistoale la 1.000.000 [lire] fiecare, după nu a mai avut curs; - oferea și vehicule sportive și de lux, documente contrafăcute» («ATTILIO MILAN – ruolo all'interno della famiglia – in particolare sulle armi – ho conosciuto la moglie che acquistava eroina; - ha rifornito EMILIO di alcuni pezzi; - ATTILIO era contrabbandiere; - stock 50 pistole a 1.000.000 cadauna, poi non ha avuto corso; - offriva anche vetture sportive e di lusso, documenti contraffatti»).
Transcriere completă a înregistrării interogatoriului B. indică fiecare întrebare pusă de reprezentantul biroului de procuratură și fiecare răspuns dat de martor. Acest document se compune din 201 pagini. Reprezentantul biroului de procuratură a menționat numele reclamantului pe pagina 187 și întrebări care îl privesc în mod direct au fost puse de la pagina 192. Răspunsurile B. s-au întins pe 5-6 pagini, specificând detalle evenimentelor evocate în rezumat.
Invocând art. 6 §§ 1 și 3 a) și b) al Convenției, reclamantul se plânge de lipsă de echitate a procedurii penale conduse împotriva sa.
Reclamantul consideră că procedura penală condusă împotriva sa nu a fost echitabilă. El invocă art. 6 §§ 1 și 3 a) și b) al Convenției, care, în părțile sale pertinente, se citește în felul următor:
«1. Orice persoană are drept ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) stabilit de legea, care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații penale adresate împotriva sa. (...)
3.Orice inculpat are drept în special la:
a) fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, cu privire la natura și cauza acuzației adresate împotriva sa;
b) dispune de timp și de mijloace necesare pentru prepararea apărării sale;
(...)
»
Ținând seama că exigențele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1 al articolului 6, Curtea va examina plângerile reclamantului sub unghiul acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Van Geyseghem c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 27, CEDO 1999-I).
a) Reclamantul denunță omisiunea biroului de procuratură de a depune, înainte de ședința preliminară, transcriere procesului-verbal al interogatorului B. din 8 iulie 1994.
Guvernul observă că, potrivit articolului 416 din codul de procedură penală («CPP»), atunci când cere trimiterea în judecată a unui inculpat, reprezentantul biroului de procuratură trebuie să transmită la GUP dosarul cauzei, care conține, printre altele, documentele referitoare la investigații care au fost realizate. Această dispoziție vizează a garanta că inculpatul să fie informat cu privire la orice element împotriva sa și să poată alege strategia apărării sale, în special referitor la eventual alegerea unei proceduri alternative.
În cazul din specie, reprezentantul biroului de procuratură depusese un rezumat al interogatorului B. din 8 iulie 1994 în ședința preliminară. La acest moment, Guvernul subliniază că CPP permite reprezentantului biroului de procuratură să aleagă forma (completă sau în rezumat) redactării procesului-verbal al unui interogator. Dacă decide să redacteze un rezumat, birou este obligat de a efectua și a păstra de asemenea o înregistrare sonoră a interogatorului, ceea ce a fost făcut în cauza reclamantului.
Potrivit opiniei Guvernului, depunerea rezumatului a permis reclamantului de a lua cunoștință de elementele împotriva sa, și de a hotărî dacă era oportun de a cere adoptarea procedurii abreviate. Orice atingere a drepturilor apărării ar trebui deci exclusă. În orice caz, Guvernul releva că condamnarea reclamantului nu a fost bazată pe interogator litigios, care putea fi utilizat doar în măsura în care conținea elemente favorabile pentru inculpat.
Reclamantul se opune tezelor Guvernului. El observă că cu ziua înainte de ședința preliminară, consilul să era mers la cancelaria GUP și constatase că niciun act nou de investigație nu fusese depus. La ședința menționată, reprezentantul biroului de procuratură produs rezumatul interogatorului B.; cu toate acestea, procedura nu fusese amânată pentru a permite părților de a lua cunoștință de conținut acestui document.
Potrivit reclamantului, B. ar fi fost interogat de mai multe ori, și transcrierile înregistrărilor sonore ale interogatoriilor sale (care duraseră mai multe ore) s-ar întinde pe mai mult de 500 pagini. Reclamantul susține că ținând seama de importanța primordială a declarațiilor B., un rezumat nu era suficient; birou ar fi trebuit deci să verse în dosar un proces-verbal complet. La acest moment, ar trebui observat că interogator litigios a avut loc la 8 iulie 1994, adică două luni înainte de ședința preliminară.
Reclamantul observă că elementele de acuzare împotriva sa se compuneau în principal din declarațiile Doamnei D. Dacă ar fi știut că și alt repentant l-accusă, reclamantul nu ar fi ales dezbaterile publice, ci procedura abreviată, și ar fi beneficiat de o reducere importantă de pedeapsa.
Reclamantul observă, în sfârșit, că coînvinuiții care ceruser procedura abreviată făcuser alegerea înainte de ședința preliminară, pe baza actelor de investigație anterior realizate și depuse la cancelarie; pentru ei, declarațiile B. erau deci fără interes.
Curtea amintește că nu îi revine sa cunoasca erorile de fapt sau drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvgardade de Convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). De pe lângă, admisibilitatea dovezilor aparține în principal regulilor dreptului intern, și în principiu revine jurisdicțiilor naționale de a aprecia elementele colectate de ele. Sarcina încredințată Curții de Convenție nu constă în a se pronunța cu privire la faptul dacă depuneri de martori au fost pe drept admise ca dovezi, ci în cercetarea dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a revătut caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Lucà c. Italia, nr. 33354/96, § 38, CEDO 2001-II). În special, nu revine Curții de a stabili dacă autoritățile italiene au aplicat corect dreptul intern. Ea va examina deci doar întrebarea dacă maniera în care procedura împotriva reclamantului a fost condusă în ordinul juridic intern era compatibilă cu drepturile apărării (De Lorenzo c. Italia (decizie), nr. 69264/01, 12 februarie 2004).
Curtea observă că în specie reclamantul contestă omisiunea biroului de procuratură de a depune, înainte de ședința preliminară, transcriere completă a interogatorului B. din 8 iulie 1994. Conținut acestui interogator neavând nu servit pentru a fundamenta condamnarea interesatului, nicio întrebare referitoare la utilizarea acestui mijloc de dovadă nu ar putea fi pusă sub unghiul Convenției. Rămâne de determinat dacă comportamentul biroului a împiedicat reclamantul de a lua cunoștință cu toți elementele de acuzare împotriva sa, influențând în felul acesta alegeri procedurale ale inculpatului.
Curtea amintește că orice proces penal, inclusiv aspectele sale procedurale, trebuie să revătă caracter contradictori și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: aceasta este unul din aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal contradictoriu implică, atât pentru acuzare cât și pentru apărare, facultate de a lua cunoștință de observațiile sau elementele de dovadă prezentate de cealaltă parte (Brandstetter c. Austria, hotărâre din 28 august 1991, seria A nr. 211, pp. 27-28, §§ 66-67). De pe lângă, art. 6 § 1 cere ca autoritățile de urmărire penală să comunice apărării toate dovezile pertinente în posesia lor, de acuzare cât și de apărare (Rowe și Davis c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 28901/95, § 60, CEDO 2000-II, și Cornelis c. Țările de Jos (decizie), nr. 994/03, 25 mai 2004).
Cu toate acestea, dreptul la divulgare a dovezilor pertinente nu este absolut. Într-o procedură penală dată, pot exista interese concurente care trebuie puse în balanță cu drepturile inculpatului. În anumit cazuri, poate fi necesar de a ascunde anumit dovezi apărării, pentru a salvgarda un interes public important. Cu toate acestea, pentru a garanta un proces echitabil inculpatului, toate dificultățile cauzate apărării de o limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate de procedura urmată în fața autorităților judiciare (Doorson c. Țările de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 471, § 72).
Când dovezi au fost ascunse apărării în nume a interesului public, nu revine Curții de a spune dacă o asemenea atitudine era absolut necesară pentru că, în principiu, revine jurisdicțiilor interne de a aprecia dovezile prezentate înaintea lor (Edwards c. Regatul Unit, hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34-35, § 34). De aceea Curtea trebuie să examineze dacă procesul de hotărâre a satisfăcut în toată măsura posibilă exigențele contradictoriu și a egalității armelor și dacă era asortit cu garantii apt să protejeze interesele inculpatului (Jasper c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 27052/95, §§ 52-53, 16 februarie 2000).
Diferit de cauza Jasper citată mai sus, în care dovezi ascunse niciodată fuseră revelate apărării, în prezenta cauză interogator litigios a fost produs de birou în întregime în cursul dezbaterilor publice. Aceasta nu este, de altfel, contestată de reclamant. Singurul punct de rezolvat rămâne deci omisiune de a depune acest document înainte de ședința preliminară.
Chiar presupunând că o asemenea situație ar putea ridica o problemă privind echitatea globală a procedurii, Curtea releva că birou a produs, în ședința preliminară, un rezumat al interogatorului B. din 8 iulie 1994, de care apărarea putea lua cunoștință. Zeker, ar fi fost preferabil ca depunerea să fi avut loc înainte de ședință și ca transcrierea completă a declarațiilor martorului să fi fost pusă la dispoziția reclamantului. Nu ar fi posibil de a concluziona deci că acesta din urmă nu a fost informat de conținut general al afirmațiilor B. care-l privesc.
Curtea observă, de pe lângă, că rezumatul în cauză era un document relativ simplu, care consacra doar câteva linii la poziția reclamantului. Acesta din urmă și/sau consilul să au deci avut timp de a-l citi și de a lua cunoștință de existență de elemente ulterioare de acuzare. De pe lângă, dacă ar fi estimat că conținut rezumatului era de natură de a influența alegeri apărării, avocatul reclamantului ar fi putut cere o amânare sau bine de a insista pentru obținere a transcrierii complete a interogatorului sau pentru a asculta înregistrarea sonoră a acestuia. Cu toate acestea, făcând uz de dreptul de a alege cea mai bună strategie pentru apărare interesele clientului său, avocatul nu recurse la aceste mijloace.
În aceste condiții, nu ar putea fi concluzionat că reclamantul a fost lipsit de timp și mijloace necesare pentru preparare apărării sale sau că procedura fost altfel contrară principiilor articolului 6 al Convenției.
De aceea, aceasta plângere este evident neîntemeiat și trebuie respingă în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
b) Reclamantul se plânge de faptul că nu a putut participa la ședința din 8 octombrie 1999. El afirmă că la acea ocazie unu din acuzatori va face declarații care-l privesc, și că de aceea avea dreptul de a fi prezent.
Guvernul susține că nicio ședință privind procesul reclamantului nu a avut loc la 8 octombrie 1999. În effet, la 28 septembrie 1999 procedura a fost amânată la 12 octombrie 1999. Guvernul sugerează că reclamantul confundă procesul care constituie obiectul prezentei cereri cu o altă procedură condusă împotriva sa.
În orice caz, ar trebui aminti că la 18 septembrie 1999, reclamantul declara renunța la prezență la ședința din 21 septembrie 1999 și la orice altă ședință ulterioară.
Reclamantul admite că a făcut declarația produsă de Guvern. Cu toate acestea, odată ce a aflat că curtea penală de apel va redeschide investigația, ar fi schimbat idea și ar fi cerut de a participa la debat. Această cerere ar fi fost acceptată de curtea penală de apel, care ar fi ordonat transferul interesatului din penitenciar la sala de ședințe. Cu toate acestea, reclamantul nu fusese condus la ședința din 8 octombrie 1999, și președintele curții penale de apel ar fi, în mod eronat, declarat că renuța la prezență.
Reclamantul afirmă de asemenea că Guvernul nu verifică dacă un alt proces era în curs împotriva sa la momentul faptelor și dacă în cadrul acestuia o ședință a avut loc la 8 octombrie 1999. În orice caz, reclamantul reamintește că nicio altă procedură judiciară nu era în curs în perioada incriminată. În sfârșit, în ordonanța sa din 17 decembrie 1999, curtea penală de apel declara că ședința din 8 octombrie 1999 nu privea «poziția» reclamantului, admitând în felul acesta implicit că acesta nu renunțase la prezență.
Curtea nu consideră necesar de a se gândi asupra întrebării dacă reclamantul revocase renunțare sa de a participa la orice ședință ulterioară celei din 21 septembrie 1999, pentru că, presupunând chiar că acesta ar fi fost cazul, această plângere este în orice caz inadmisibilă, din motivele care urmează.
Curtea observă că rezultă din documentele produse de Guvern că la 28 septembrie 1999, procesul în fața curții penale de apel a Milanului a fost amânat la 12 octombrie 1999, ceea ce pare confirma că nicio ședință privind procedura care constituie obiectul prezentei cereri nu a avut loc la 8 octombrie 1999. De pe lângă, reclamantul nu furnizase nici o dovadă de existență a ședinței litigioase.
În aceste condiții, Curtea nu putea concluziona la o aparență de violă a principiului procesului echitabil.
De aceea, această plângere este evident neîntemeiat și trebuie respingă în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară restul cererii inadmisibil.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Președintele
de la requête n
o
32219/02
présentée par Attilio Renato MILAN
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 2 décembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer
,
D
avid
T
hór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 août 2002,
Vu la décision partielle de la Cour (première section) du 4
décembre
2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Attilio Renato Milan, est un ressortissant italien, né en 1956 et actuellement détenu au pénitencier de Milan. Il est représenté devant la Cour par M
e
F.
Crisafulli.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le placement du requérant en détention provisoire et sa condamnation en première instance
Le 5 mai 1994, le requérant, accusé de faire partie d'une association de malfaiteurs visant le trafic de stupéfiants et d'armes, fut placé en détention provisoire. Les principaux éléments à charge étaient les déclarations d'une coaccusée repentie, M
me
D., qui auraient été confirmées par certains rapports de la police.
L'audience préliminaire, à laquelle les accusés et leurs conseils eurent le droit de participer, se tint en septembre 1995. A cette occasion, le représentant du parquet produisit un résumé (
verbale redatto in forma riassuntiva
) de l'interrogatoire d'un repenti, B., qui avait eu lieu le 8
juillet
1994.Le requérant ne demanda pas l'adoption de la procédure abrégée (
giudizio
abbreviato
), une démarche simplifiée qui entraîne, en cas de condamnation du prévenu, une réduction d'un tiers de la peine infligée.
A l'issue de l'audience préliminaire, le requérant et plusieurs autres personnes furent renvoyés en jugement devant la cour d'assises de Milan.
Au cours des débats, plusieurs coaccusés repentis furent interrogés. Lors de l'examen de B., la défense releva que certains des procès-verbaux des interrogatoires de ce témoin étaient antérieurs à l'audience préliminaire. En particulier, B avait fait au représentant du parquet des déclarations concernant le requérant le 8 juillet 1994. Etant donné que le procès-verbal intégral de ces déclarations n'avait pas été déposé au greffe du juge avant l'audience préliminaire, le requérant excipa de la nullité de cette dernière. Il observa que pour pouvoir décider de l'opportunité de demander l'adoption de la procédure abrégée, la défense devait être mise au courant de tous les éléments à charge.
Par une ordonnance du 24 octobre 1995, la cour d'assises rejeta l'exception du requérant. Il était vrai que le parquet avait omis de déposer au greffe du juge de l'audience préliminaire («
le GUP
») le procès-verbal de l'interrogatoire incriminé. Cependant, ceci n'entraînait pas la nullité de l'audience préliminaire, mais simplement la déchéance, pour le parquet, de la faculté d'utiliser cet acte. Par ailleurs, la cour d'assises aurait basé sa décision sur le bien-fondé des accusations uniquement sur les déclarations faites au cours des débats publics.
Par un arrêt du 4 septembre 1997, la cour d'assises de Milan condamna le requérant à une peine de dix-huit ans et six mois d'emprisonnement. Cette décision se fondait sur les déclarations de plusieurs coaccusés repentis, estimées précises, crédibles et corroborées par d'autres éléments.
2.
L'appel du requérant
Le requérant interjeta appel contre sa condamnation, contestant la crédibilité des repentis qui l'accusaient. Le requérant réitéra également son exception tirée de la nullité de l'audience préliminaire.
Selon le requérant, une audience concernant le procès objet de la présente requête se tint devant la cour d'assises d'appel de Milan le 8
octobre 1999. Le requérant, qui était toujours détenu, était absent. Selon la version de l'intéressé, il aurait sans succès demandé à être conduit du pénitencier à la salle d'audience, et la cour d'assises d'appel, ayant constaté son absence, aurait faussement déclaré qu'il renonçait à comparaître.
Cependant, les circonstances mentionnées ci-dessus sont contestées par le Gouvernement, qui soutient que l'audience du 8 octobre 1999 «
existe seulement dans l'imagination de l'intéressé
»
; de toute manière, elle ne concernerait pas la procédure objet de la présente requête.
Le 14
décembre 1999, le requérant excipa de la nullité de l'audience litigieuse. Par une ordonnance du 17
décembre 1999, la cour d'assises d'appel, observant que l'audience du 8
octobre 1999 ne concernait pas le procès du requérant, déclara irrecevable l'exception soulevée par ce dernier («
l'udienza dell'8 ottobre 1999 non riguardava il processo a carico del Milan e (...) l'imputato appare privo di legittimazione a dedurre eccezioni in relazione ad una udienza che non lo riguardava
»).
Par un arrêt du 14 février 2000, la cour d'assises d'appel réduisit la peine infligée au requérant à dix-sept ans et six mois d'emprisonnement.
Quant à l'exception tirée de la nullité de l'audience préliminaire, la cour d'assises d'appel observa qu'en droit italien les motifs de nullité devaient être spécifiquement prévus par la loi. Par ailleurs, il n'y avait eue aucune violation des droits de la défense, étant donné que les actes non déposés au greffe du GUP avaient pu être utilisés par les accusés, mais non par le parquet. De plus, tous les accusés qui avaient demandé sans succès l'adoption de la procédure abrégée avaient ensuite bénéficié de la réduction d'un tiers de la peine infligée.
3.
La procédure en cassation
Le requérant se pourvut en cassation, réitérant, pour l'essentiel, les exceptions précédemment soulevées. Il se plaignit en outre de ne pas avoir pu participer à l'audience du 8
octobre 1999.
Par un arrêt du 2 mars 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 10
juillet 2002, la Cour de cassation, estimant que la cour d'assises d'appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.
Pour ce qui était de l'omission du parquet de transmettre au greffe du GUP tous les procès-verbaux des interrogatoires des coïnculpés repentis, la Cour de cassation rappela qu'aux termes des dispositions internes pertinentes, correctement interprétées, le parquet était obligé de transférer avant l'audience préliminaire tous les documents formés dans le cadre des investigations. Cependant, la violation de cette obligation n'entraînait pas la nullité de l'audience préliminaire, mais, simplement, l'impossibilité d'utiliser les actes non transmis. Par ailleurs, aucune limitation des droits des accusés n'aurait pu être décelée, étant donné qu'en l'espèce l'interdiction d'utiliser les actes non transmis avait été opposée au parquet, mais non à la défense. Certains accusés avaient au contraire pu bénéficier d'une réduction de peine malgré le rejet initial de leur demande d'adoption de la procédure abrégée, au motif que le dossier n'était pas complet au moment où la demande en question avait été formulée.
La Cour de cassation estima également que l'exception du requérant concernant sa non-participation à l'audience du 8 octobre 1999 était mal fondée, et avait été à bon droit rejetée pour les raisons indiquées dans l'ordonnance de la cour d'assises d'appel du 17 décembre 1999.
4.
Les documents produits par le Gouvernement
Devant la Cour, le Gouvernement a produit le procès-verbal de l'audience du 28 septembre 1999, tenue devant la cour d'assises d'appel de Milan. Il ressort de ce document qu'à cette occasion le procès objet de la présente requête avait été renvoyé au 12 octobre 1999.
Il ressort en outre d'une lettre recommandée du 18 septembre 1999 de la direction du pénitencier de Milan que le requérant avait déclaré «
renoncer à comparaître à l'audience (...) du 21
septembre 1999 et à toute autre audience ultérieure, exception faite pour celle où auront lieu les plaidoiries du parquet et de mon conseil
» («
dichiaro di rinunciare a comparire all'udienza (...) in data 21/09/1999 e a tutte le successive tranne quella ove avrà luogo la requisitoria del P.M.
e l'arringa del mio difensore
»).
A la demande de la Cour, le Gouvernement a en outre produit le résumé de l'interrogatoire de B. du 8 juillet 1994, ainsi que la transcription de l'enregistrement sonore de cet acte d'investigation. Le résumé se compose de quatre pages. Les déclarations de B y sont relatées de façon sommaire, indiquant les principaux événements auxquels le témoin en question fit référence. Le nom du requérant figure uniquement sur la dernière page de ce document. Le passage pertinent se lit ainsi
: «
ATTILIO MILAN – rôle au sein de la famille – en particulier quant aux armes – j'ai connu sa femme qui achetait de l'héroïne
; - il a procuré à EMILIO certaines choses
;
‑
ATTILIO était un contrebandier
; - stock 50 pistolets à 1
000
000 [de lires] chacun, après il
n'y a pas eu de suite
; - il offrait aussi des voitures de sport et de luxe, documents contrefaits
» («
ATTILIO MILAN – ruolo all'interno della famiglia – in particolare sulle armi – ho conosciuto la moglie che acquistava eroina; - ha rifornito EMILIO di alcuni pezzi; - ATTILIO era contrabbandiere; - stock 50 pistole a 1.000.000 cadauna, poi non ha avuto corso; - offriva anche vetture sportive e di lusso, documenti contraffatti
»).
La transcription intégrale de l'enregistrement de l'interrogatoire de B. indique chaque question posée par le représentant du parquet et chaque réponse donnée par le témoin. Ce document se compose de 201 pages. Le représentant du parquet mentionna le nom du requérant à la page 187 et des questions le concernant directement furent posées à partir de la page 192. Les réponses de B. s'étalèrent sur 5-6 pages, spécifiant le détail des événements évoqués dans le résumé.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint d'un manqué d'équité de la procédure pénale menée contre lui.
Le requérant considère que la procédure pénale menée à son encontre n'a pas été équitable. Il invoque l'article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
»
Étant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l'article 6, la Cour examinera les doléances du requérant sous l'angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Van
Geyseghem
c.
Belgique [GC]
, n
o
a)
Le requérant dénonce l'omission du parquet de déposer, avant l'audience préliminaire, le procès-verbal de l'interrogatoire de B. du 8
juillet 1994.
Le Gouvernement observe qu'aux termes de l'article 416 du code de procédure pénale («
le CPP
»), lorsqu'il demande le renvoi en jugement d'un accusé, le représentant du parquet doit transmettre au GUP le dossier de l'affaire, qui contient, entre autres, les documents relatifs aux investigations qui ont été accomplies. Cette disposition vise à garantir que l'accusé soit au courant de tout élément à sa charge et puisse choisir sa stratégie de défense, en particulier en ce qui concerne le choix éventuel d'une procédure alternative.
Dans le cas d'espèce, le représentant du parquet avait déposé un résumé de l'interrogatoire de B. du 8
juillet 1994 lors de l'audience préliminaire. A cet égard, le Gouvernement souligne que le CPP permet au représentant du parquet de choisir la forme (intégrale ou en résumé) de la rédaction du procès-verbal d'un interrogatoire. S'il décide de rédiger un résumé, le parquet est obligé d'effectuer et conserver aussi un enregistrement sonore de l'interrogatoire, ce qui a été fait dans l'affaire du requérant.
De l'avis du Gouvernement, le dépôt du résumé a permis au requérant de prendre connaissance des éléments à sa charge, et de décider s'il était opportun de demander l'adoption de la procédure abrégée. Toute atteinte aux droits de la défense devrait partant être exclue. Au demeurant, le Gouvernement relève que la condamnation du requérant n'a pas été fondée sur l'interrogatoire litigieux, qui a pu être utilisé seulement dans la mesure où il contenait des éléments favorables pour l'accusé.
Le requérant s'oppose aux thèses du Gouvernement. Il observe que le jour avant l'audience préliminaire, son conseil s'était rendu au greffe du GUP et avait constaté qu'aucun nouvel acte d'investigation n'avait été déposé. Lors de ladite audience, le représentant du parquet avait produit le résumé de l'interrogatoire de B.
; cependant, la procédure ne fut pas ajournée pour permettre aux parties de prendre connaissance du contenu de ce document.
Selon le requérant, B. aurait été interrogé à plusieurs reprises, et les transcriptions des enregistrements sonores de ses interrogatoires (qui avaient duré plusieurs heures) s'étaleraient sur plus de 500 pages. Le requérant soutient que compte tenu de l'importance primordiale des déclarations de B., un résumé ne suffisait pas
; le parquet aurait donc dû verser au dossier un procès-verbal intégral. A cet égard, il conviendrait de noter que l'interrogatoire litigieux a eu lieu le 8
juillet 1994, soit deux mois avant l'audience préliminaire.
Le requérant observe que les éléments à sa charge étaient constitués principalement par les déclarations de M
me
Le requérant note enfin que les coaccusés qui avaient demandé la procédure abrégée avaient fait leur choix avant l'audience préliminaire, sur la base des actes d'investigation précédemment accomplis et déposés au greffe
; pour eux, les déclarations de B. étaient donc sans intérêt.
La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I). De plus, la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et en principe il revient aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d'autres,
Lucà c. Italie
, n
o
33354/96, § 38, CEDH 2001-II). En particulier, il n'appartient pas à la Cour d'établir si les autorités italiennes ont correctement appliqué le droit interne. Elle se penchera donc uniquement sur la question de savoir si la manière dont la procédure contre le requérant a été menée dans l'ordre juridique interne était compatible avec les droits de la défense (
De
Lorenzo
c. Italie
(déc.), n
o
69264/01, 12 février 2004).
La Cour observe qu'en l'espèce le requérant conteste l'omission du parquet de déposer, avant l'audience préliminaire, la transcription intégrale de l'interrogatoire de B. du 8 juillet 1994. Le contenu de cet interrogatoire n'ayant pas servi pour fonder la condamnation de l'intéressé, aucune question relative à l'utilisation de ce moyen de preuve ne saurait se poser sous l'angle de la Convention. Il reste à déterminer si le comportement du parquet a empêché au requérant de prendre connaissance de tous les éléments à sa charge, influençant ainsi les choix de procédure de l'accusé.
La Cour rappelle que tout procès pénal, y compris ses aspects procéduraux, doit revêtir un caractère contradictoire et garantir l'égalité des armes entre l'accusation et la défense
: c'est là un des aspects fondamentaux du droit à un procès équitable. Le droit à un procès pénal contradictoire implique, pour l'accusation comme pour la défense, la faculté de prendre connaissance des observations ou éléments de preuve produits par l'autre partie (
Brandstetter c. Autriche
, arrêt du 28 août 1991, série A n
o
211, pp.
27-28, §§ 66-67). De surcroît, l'article 6 § 1 exige que les autorités de poursuite communiquent à la défense toutes les preuves pertinentes en leur possession, à charge comme à décharge (
Rowe et Davis c. Royaume-Uni
[GC], n
o
28901/95, § 60, CEDH 2000-II, et
Cornelis c. Pays-Bas
(déc.), n
o
994/03, 25 mai 2004).
Toutefois, le droit à une divulgation des preuves pertinentes n'est pas absolu. Dans une procédure pénale donnée, il peut y avoir des intérêts concurrents qui doivent être mis en balance avec les droits de l'accusé. Dans certains cas, il peut être nécessaire de dissimuler certaines preuves à la défense, de façon à sauvegarder un intérêt public important. Toutefois, si l'on veut garantir un procès équitable à l'accusé, toutes difficultés causées à la défense par une limitation de ses droits doivent être suffisamment compensées par la procédure suivie devant les autorités judiciaires (
Doorson c. Pays-Bas
, arrêt du 26 mars 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 471, §
72).
Lorsque des preuves ont été dissimulées à la défense au nom de l'intérêt public, il n'appartient pas à la Cour de dire si pareille attitude était absolument nécessaire car, en principe, c'est aux juridictions internes qu'il revient d'apprécier les preuves produites devant elles (
Edwards c. Royaume-Uni
, arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
247
‑
B, pp. 34-35, § 34). Aussi la Cour doit-elle examiner si le processus décisionnel a satisfait dans toute la mesure du possible aux exigences du contradictoire et de l'égalité des armes et s'il était assorti de garanties aptes à protéger les intérêts de l'accusé (
Jasper c. Royaume-Uni
[GC], n
o
27052/95, §§ 52-53, 16
février 2000).
A la différence de l'affaire Jasper citée ci-dessus, où les preuves dissimulées n'avaient jamais été révélées à la défense, dans la présente affaire l'interrogatoire litigieux a été produit par le parquet dans son intégralité lors des débats publics. Ceci n'est d'ailleurs pas contesté par le requérant. Le seul point à trancher reste donc l'omission de déposer ce document avant l'audience préliminaire.
A supposer même qu'une telle situation puisse soulever un problème quant à l'équité globale de la procédure, la Cour relève que le parquet a produit, lors de l'audience préliminaire, un résumé de l'interrogatoire de B. du 8 juillet 1994, dont la défense a pu prendre connaissance. Certes, il aurait été préférable que le dépôt eût lieu avant l'audience et que la transcription intégrale des déclarations du témoin fût mise à la disposition du requérant. On ne saurait pour autant conclure que ce dernier n'a pas été informé du contenu général des affirmations de B. le concernant.
La Cour note de surcroît que le résumé en question était un document relativement simple, qui consacrait seulement quelques lignes à la position du requérant. Ce dernier et/ou son conseil ont donc eu le temps de le lire et de prendre connaissance de l'existence d'éléments ultérieurs à charge. Par ailleurs, s'il avait estimé que le contenu du résumé était de nature à influencer les choix de la défense, l'avocat du requérant aurait pu demander un ajournement ou bien insister pour obtenir la transcription intégrale de l'interrogatoire ou pour écouter l'enregistrement sonore de celui-ci. Toutefois, en faisant usage de son droit de choisir la meilleure stratégie pour défendre les intérêts de son client, l'avocat n'a pas recouru à ces moyens.
Dans ces conditions, on ne saurait conclure que le requérant a été privé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense ou que le procédure a été autrement contraire aux principes de l'article 6 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Le requérant se plaint de ne pas avoir pu participer à l'audience du 8
octobre 1999. Il affirme qu'à cette occasion l'un de ses accusateurs allait faire des déclarations le concernant, et que de ce fait il avait le droit d'être présent.
Le Gouvernement soutient qu'aucune audience concernant le procès du requérant n'a eu lieu le 8 octobre 1999. En effet, le 28 septembre 1999 la procédure a été ajournée au 12 octobre 1999. Le Gouvernement suggère que le requérant a confondu le procès objet de la présente requête avec une autre procédure menée contre lui.
De toute manière, il conviendrait de rappeler que le 18 septembre 1999, le requérant avait déclaré renoncer à comparaître
à l'audience du 21
septembre 1999 et à toute autre audience ultérieure.
Le requérant admet avoir fait la déclaration produite par le Gouvernement. Cependant, une fois qu'il avait appris que la cour d'assises d'appel allait rouvrir l'instruction, il aurait changé d'avis et demandé à participer aux débats. Cette demande aurait été accueillie par la cour d'assises d'appel, qui aurait ordonné le transfert de l'intéressé du pénitencier à la salle d'audience. Toutefois, le requérant ne fut pas conduit à l'audience du 8
octobre 1999, et le président de la cour d'assises d'appel aurait, de façon erronée, déclaré qu'il renonçait à comparaître.
Le requérant affirme également que le Gouvernement n'a pas vérifié si un autre procès était pendant à son encontre à l'époque des faits et si dans le cadre de ce dernier une audience avait eu lieu le 8 octobre 1999. De toute manière, le requérant se souvient qu'aucune autre procédure judiciaire n'était en cours durant la période incriminée. Enfin, dans son ordonnance du 17 décembre 1999, la cour d'assises d'appel aurait déclaré que l'audience du 8 octobre 1999 ne concernait pas la «
position
» du requérant, admettant ainsi implicitement que ce dernier n'avait pas renoncé à comparaître.
La Cour n'estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si le requérant avait révoqué sa renonciation à comparaître à toute audience postérieure à celle du 21 septembre 1999, car, à supposer même que tel eût été le cas, ce grief est de toute manière irrecevable, pour les raisons qui suivent.
La Cour observe qu'il ressort des documents produits par le Gouvernement que le 28 septembre 1999, le procès devant la cour d'assises d'appel de Milan a été ajourné au 12
octobre 1999, ce qui semble confirmer qu'aucune audience concernant la procédure objet de la présente requête n'a eu lieu le 8 octobre 1999. Par ailleurs, le requérant n'a fourni aucune preuve de l'existence de l'audience litigieuse.
Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure à une apparence de violation du principe du procès équitable.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président