PITITTO c. ITALIE

PITITTO c. ITALIE (CtEDO, 2005)

A PATRA SECȚIUNE

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererilor nr. 19321/03

prezentate de Mario PITITTO

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), sesizată pe 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, președinte,

Gg. Bonello,

M. Pellonpää,

K. Traja,

V. Zagrebelsky,

L. Garlicki,

Me L. Mijović,

judecători,

și M. O'Boyle,

grефier de secțiune,

Având în vedere petiția susmenționată depusă pe 17 iunie 2003,

Având în vedere observațiile prezentate de Statul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamant,

După deliberații, pronunță următoarea hotărâre:

PE FONDURI

Reclamantul, dl. Mario Pititto, este cetățean italian, născut în 1945 și rezident în Milano. Este reprezentat în fața Curții de Me B. Nascimbene și Me S. Mori, avocați la Milano. Statul pârât este reprezentat de dl. I.M. Braguglia și, ca co-agent, de dl. F. Crisafulli.

A. Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1995, s-au deschis urmăriri penale împotriva reclamantului pentru trafic internațional de stupefiante.

La o dată nespecificată, judecătorul urmăririlor preliminare din Milano a ordonat plasarea reclamantului în arest preventiv. Cu toate acestea, această ordonanță nu a fost executată, deoarece reclamantul devenise de nelocalizat. Din acest motiv, autoritățile italiene au considerat că s-a sustras voluntar de la justiție și l-au declarat "în fuga de justiție" (latitante). Nu există niciun document referitor la această declarație (decret de căutare sau de "latitanza"). Imposibilitatea de a notifica reclamantului invitația de a numi un apărător de alegere, autoritățile italiene au numit un avocat din oficiu, care a fost informat despre trimiterea în judecată a clientului său și despre data dezbaterilor în fața tribunalului din Milano.

Avocatul menționat a participat la dezbateri. Reclamantul lipsea.

Printr-o sentință din 14 iulie 1998, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 12 octombrie 1998, tribunalul din Milano l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de douăzeci și unu de ani de închisoare, completată cu o amendă de o sută de milioane de lire (aproximativ 51.645,68 euro). Un co-inculpat al reclamantului a fost condamnat pentru aceleași infracțiuni la aceeași pedeapsă, în timp ce alți șapte acuzați au fost condamnați la pedepse grele.

Avocatul din oficiu al reclamantului a fost informat despre depunerea sentinței tribunalului la cancelarie.

El a declarat apel în numele reclamantului și a altor doi acuzați. Printr-o hotărâre din 10 mai 1999, curtea de apel din Milano a declarat apelul reclamantului și al celorlalți doi acuzați inadmisibil pentru că, potrivit art. 571 § 3 din Codul de procedură penală (în continuare "CPP") așa cum era în vigoare la momentul faptelor, avocatul nu avea procura specială a interesaților necesară pentru a declara apel împotriva unei condamnări în contumacie. În consecință, condamnarea reclamantului a dobândit autoritatea lucrului judecat pe 17 iulie 1999.

Pe 3 iulie 2000, reclamantul a fost arestat la Torremolinos de poliția spaniolă, în executarea unui mandat de arestare emis de parchetul din Milano pe 4 octombrie 1999. A fost plasat sub incarcerare în vederea extrădării.

Pe 4 iulie 2000, autoritățile spaniole, confirmând arestarea reclamantului, au cerut autoritățile italiene informații suplimentare cu privire la condamnarea sa.

Pe 9 august 2000, ministrul italian al justiției a cerut extrădarea reclamantului și a trimis documentele referitoare la procedura penală desfășurată în Italia împotriva acestuia. Persoana în cauză s-a opus cererii de extrădare și a susținut că nu a avut niciodată cunoștință despre procedura declanșată împotriva sa.

La cererea autoritățile spaniole (Audiencia Nacional), parchetul din Milano a răspuns pe 10 ianuarie 2001 la întrebările puse și a precizat că interesat ar fi putut cere, în sensul art. 175 din CPP, redeschiderea termenului pentru apel împotriva sentinței tribunalului din Milano.

Pe 20 iulie 2001, reclamantul a fost extras din Spania în Italia, unde a fost încarcerat în executarea sentinței din 14 iulie 1998.

Pe 30 iulie 2001, reclamantul a depus la curtea de apel din Milano o cerere de repunere în termen (istanza di rimessione in termini) potrivit art. 175 din CPP.

Printr-o ordonanță din 10 septembrie 2001, curtea de apel din Milano a respins cererea de repunere în termen a reclamantului. Ea a observat că citația litigioas și sentința respectivă au fost în mod corect notificate avocatului din oficiu, pentru că reclamantul omisese, după cum dorea legea italiană, să comunice autoritățile adresa sa și s-a sustras voluntar de la justiție. În plus, cererea de repunere în termen a reclamantului a fost tardivă, fiind depusă după expirarea termenului de zece zile de la data la care acuzatul a avut cunoștință oficială a condamnării sale (3 iulie 2000) prevăzut la art. 175 § 3 din CPP. Într-adevăr, pe 3 iulie 2000, reclamantul a fost arestat și plasat sub incarcerare în vederea extrădării, ceea ce demonstrează că a fost informat despre acuzațiile aduse împotriva sa și despre sentința din 14 iulie 1998.

Reclamantul a declarat recurs în casație, dar a fost respins printr-o hotărâre din 30 aprilie 2002, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 20 decembrie 2002.

B. Dreptul relevant

art. 175, paragraful doi și trei, din CPP prevede posibilitatea depunerii unei cereri de repunere în termen. În părțile sale relevante și așa cum era în vigoare la momentul faptelor, această dispoziție este redactată după cum urmează:

(...)

Pe 10 noiembrie 2004, Curtea a pronunțat hotărârea sa în cauza Sejdovic c. Italia nr. 56581/00, în care a estimat că Italia "trebuie să elimine orice obstacol legal care ar putea împiedica redeschiderea termenului pentru apel sau ținerea unui nou proces pentru orice persoană condamnată în contumacie care, nu fiind informată în mod efectiv despre urmăririle direcționate împotriva sa, nu a renunțat în mod neequivoc la dreptul sa de a comparate la ședință, asigurând deci dreptul acestor persoane de a obține ca o instanță să se pronunțe din nou, după ce a ascultat-o în conformitate cu cerințele art. 6 din Convenție, asupra temeiniciei acuzației aduse împotriva sa. Statul pârât trebuie deci să prevadă și să reglementeze prin măsuri corespunzătoare o procedură ulterioară care să poată asigura realizarea efectivă a dreptului în cauză, în conformitate cu principiile protecției drepturilor enunțate la art. 6 din Convenție".

Cauza Sejdovic c. Italia este în curs de examinare în fața Marii Camere.

Ca urmare a acestei hotărâri și pentru a se conforma jurisprudenței Curții, Comitetul Miniștrilor, prin decretul-lege nr. 17 din 21 februarie 2005, a aprobat modificări ale art. 157 și 161, precum și ale art. 175 din CPP.

Pe 22 aprilie 2005, Parlamentul a aprobat legea nr. 60 din 2005, care a convertit în lege decretul-lege nr. 17 din 21 februarie 2005. Legea nr. 60 din 2005 a fost publicată în Gazeta Ufficiale (Gazzetta ufficiale) nr. 94 din 23 aprilie 2005. A intrat în vigoare cu o zi mai târziu și nu are efect retroactiv.

Legea nr. 60 din 2005 a modificat art. 175 din CPP. Noul text al acestei dispoziții este redactat după cum urmează:

Legea nr. 60 din 2005 a mai introdus, la art. 175 din CPP, un paragraf 2bis, redactat după cum urmează:

2bis "Cererea indicată la §2 este depusă, sub sancțiunea inadmisibilității, în termen de treizeci de zile de la data la care acuzatul a avut cunoștință efectivă a sentinței. În cazul extrădării din străinătate, termenul pentru prezentarea cererii începe să curgă din momentul în care acuzatul este livrat [autorităților italiene] (...)"

MOTIVEĂRI

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul susține că sentința tribunalului din Milano din 18 iulie 1998 a fost pronunțată fără să-l cunoască, ceea ce l-ar fi împiedicat să se apere în fața instanței în cauză. El subliniază că a luat cunoștință de sentința în cauză doar pe 20 iulie 2001, data la care a fost extras în Italia și la care autoritățile italiene i-au notificat ordinul de executare a acestei sentințe. El susține în plus că, chiar dacă leacul prevăzut la art. 175 din CPP poate fi considerat în principiu eficace, în cazul de față curtea de apel din Milano și curtea de casație au comis erori de drept pentru că au calculat termenul de zece zile pentru depunerea cererii de repunere în termen din 3 iulie 2000 și nu din 20 iulie 2001.

PE DREPT

Reclamantul consideră că procedura penală căreia a fost supus nu a fost echitabilă. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție.

În părțile sale relevante, art. 6 este redactat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul să aibă cauza sa judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...)

a) a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa;

b) a dispune de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sa;

c) a se apăra personal sau cu asistența unui apărător de alegere și, dacă nu are mijloace să-și achite onorarii unui apărător, a putea fi asistat pe gratis de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) a interoga sau a face să fie interogați martorii care depun împotriva sa și a obține chemarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) a fi asistat pe gratis de către un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la ședință."

(a) Argumentele părților

i. Statul pârât

Statul pârât subliniază că actele procedurii au fost notificate avocatului din oficiu al reclamantului pentru că acesta s-a sustras voluntar de la justiție și a fost declarat latitante. Pentru a ajunge la o asemenea declarație, autoritățile au căutat anterior reclamantul. El subliniază la acest în privință că avocatul din oficiu al reclamantului nu a invoca nulitatea declarației de contumax nici în procedura de primă instanță nici în apel.

Statul pârât observă în plus că reclamantul era în același timp obiectul unei alte proceduri penale în fața tribunalului din Padova și că, în cadrul aceleiași proceduri, a numit doi avocați de încredere. Din dosarul acestei ultime proceduri rezultă că avocații în cauză aveau cunoștință despre procedura litigioas. În plus, concubina reclamantului era conștientă că, în cadrul procedurii penale în Padova, anumite percheziții au fost efectuate în apartamentul reclamantului. Statul pârât deduce din aceasta că reclamantul însuși trebuie să fi fost informat despre procedură de concubina sa.

Statul pârât observă că cererea de repunere în termen formulată de reclamant în aplicarea art. 175 din CPP a fost respinsă pentru că era tardivă. El subliniază că reclamantul era deja pe cunoștință a procedurii declanșate împotriva sa cel puțin din 3 iulie 2000, data arestării sale și a plasării sub incarcerare în vederea extrădării. În cazul de față, reclamantul, după arestarea sa, contrariând cauza Sejdovic (Sejdovic c. Italia, nr. 56581/00, hotărâre din 10 noiembrie 2004), s-a opus extrădării sale și apoi a folosit leacul prevăzut la art. 175 din CPP, ceea ce demonstrează că era conștient de căile de recurs pe care putea să le folosească.

Statul pârât subliniază furthermore că, chiar dacă ar fi fost depusă în termenul cerut, cererea de repunere în termen ar fi putut fi respinsă pe fond. Potrivit sa, parchetul ar fi fost fără îndoială în stare să demonstreze că reclamantul s-a sustras voluntar de la justiție, ceea ce ar fi condus la respingerea cererii.

Statul pârât subliniază că reclamantul susține că a luat cunoștință a sentinței tribunalului din Milano din 14 iulie 1998 doar pe 20 iulie 2001, data la care a fost extras. Cu toate acestea, din momentul în care a fost arestat (3 iulie 2000) din cauza acestei sentințe, ar fi putut contacta un avocat italian pentru a se informa asupra pașilor de urmat pentru a-și contesta condamnarea.

Statul pârât se referă la jurisprudența Curții în cazuri italiene de condamnare în contumacie (hotărâri Goddi, Colozza, Brozicek, T. și F.C.B.), și observă că sistemul juridic intern a evoluat considerabil de la adoptarea acestor hotărâri. Astazi, posibilitatea de a depune un recurs tardiv este expresă prevăzută în lege (art. 175 din CPP). El subliniază că neglijența simplă a acuzatului nu este suficientă pentru a refuza redeschiderea termenului și că parchetul trebuie să dovedească darul de rău a condamnatului, sub forma unui refuz voluntar de a cunoaște actele procedurii.

Din păsul Statului pârât, sistemul introdus de art. 175 din CPP este conform cerințelor Convenției. Desigur, pare a rezulta dintr-o anumită jurisprudență a Curții că ar fi imposibil a atribui comportamentului acuzatului de nelocalizabil intenția de a renunța la dreptul sa de a comparate atunci când nu a fost oficial informat despre urmăririle direcționate împotriva sa. Cu toate acestea, această abordare ar fi excesiv de rigidă, pentru că în materie nicio presunție irrefragabilă nu ar putea fi acceptată.

Statul pârât amintește că în cazurile Poitrimol c. Franța (hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A) și Lala și Pelladoah c. Olanda (hotărâri din 22 septembrie 1994, seria A nr. 297-A și 297-B), Curtea a estimat că sancțiunea constând în refuzul consilierilor reclamanților absenți de a-și susține cauza sau de a declara un recurs în interesul clienților lor era disproporționată, luând în considerare importanța "crucială" a apărării printr-un avocat. Pe de altă parte, în hotărârea Medenica c. Elveția (nr. 20491/92, CEDO 2001-VI), ea a considerat că refuzul unui nou proces unei persoane acuzate absente nu era contrar Convenției, ținând seama, în special, a faptului că reclamantul fusese reprezentat de un avocat la ședință.

Ar rezulta dintr-o analiză comparativă a acestor hotărâri că jurisprudența Curții cu privire la chestiunea în obiecț nu este consolidată.

Sistemul italian recunoaște importanța prezenței și participării acuzatului la proces, la punctul de a-i acorda dreptul de a îndeplini personal – și în ciuda reprezentării printr-un avocat – orice act pe care îl consideră util pentru a se apăra. În același timp, procedura penală italiană pleacă de la principiul conform căruia prezența și activitatea unui specialist în droit sunt condiții inevitabile ale unui proces echitabil.

La lumina celor de mai sus, Statul pârât estimează că sistemul italian oferă persoanei condamnate în contumacie o șansă rezonabilă de a obține ca o instanță să se pronunțe din nou asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, menținând un echilibru just între cerințele diferite în conflict. Într-adevăr, art. 175 din CPP lasă parchetului posibilitatea de a ridica o comportare din partea acuzatului care nu corespunde nici cu intenția de a profita de dreptul sa de a comparate, nici cu datoria sa de a participa la dezbateri în interesul justiției. În plus, în Italia un acuzat nu ar putea niciodată fi lipsit de apărarea "crucială" a unui avocat.

Pornind de aici, Statul pârât estimează că leacul prevăzut de art. 175 din CPP este eficace.

Este adevărat că în cauza Sejdovic, Curtea a respins o excepție de neepuizare a căilor de atac bazată pe art. 175 din CPP (vezi Sejdovic c. Italia (hotărâre), nr. 56581/00, 11 septembrie 2003). Cu toate acestea, Statul pârât estimează că principiile dezvoltate în această jurisprudență nu ar trebui să se aplice prezentei cauze.

În prim loc, condamnatul nu ar avea nicio obligație de a furniza dovada că nu a refuzat voluntar să ia cunoștință a actelor procedurii, putând să se limiteze a indica lipsa de cunoștință și a expune motivele. Ar aparține apoi parchetului să dovedească că persoana în cauză s-a sustras voluntar de la justiție. În plus, așa cum Curtea de casație a avut ocazia să precizeze (hotărâre nr. 5808 din 1999), art. 175 din CPP se aplică independent de existența unei vinovății.

În locul doi, raționamentul urmat de Curtea în cauza Sejdovic ar avea consecințe paradoxale. Ar impune Statului să nu urmărească penal o persoană care a fost suficient de pricepută pentru a dispărea sau bine să țină un proces în contumacie perfect inutil, pentru că o dată ce condamnatul a fost aprehenddat, ar fi necesar să fie judecat din nou. Dacă o lungă perioadă de timp trece înainte de acest al doilea proces, este foarte probabil ca mulți elemente de dovadă să nu mai fie disponibile, ceea ce ar obliga instanțele naționale fie să achite acuzatul, fie să dea citire actelor de anchetă executate anterior.

În sfarsit, în cauza Sejdovic Curtea a luat în considerare circumstanțe excepționale, cum ar fi dificultățile lingvistice și situația socială, economică și culturală a persoanei în cauză. Cu toate acestea, aceste circumstanțe nu s-ar regăsi în prezenta cauză, dat fiind că reclamantul este de limbă maternă italiană. În plus, persoana în cauză ar fi menținut contacte strânse cu concubina sa. În sfarsit, eventualele dificultăți financiare ale reclamantului ar fi putut duce la acordarea asistenței judiciare.

Potrivit Statului pârât, simpla absență a unei informări oficiale nu ar fi suficientă, prin ea însăși, pentru a demonstra bunăcredință a unui reclamant; ar mai trebui ca alte elemente să demonstreze existența unei neglijențe din partea autorităților. În plus, ar fi în mod evident incompatibil cu eficacitatea sistemului penal și cu jurisprudența Curții de a estima că chiar și cel care s-a sustras în mod conștient de la justiție nu a renunțat la comparate și trebuie să beneficieze de un nou proces. Dacă ar fi așa, acuzatul ar fi singurul arbitru al valabilității propriului proces și vinovații ar fi plasați într-o situație mai favorabilă decât nevinovații.

Statul pârât consideră în final că termenul de zece zile în care cererea de repunere în termen trebuie depusă este suficient, ținând seama de faptul că în cazul de față reclamantul se putea borî la expunerea motivelor pentru care nu avusese cunoștință a procesului.

ii. Reclamantul

Reclamantul se opune tezelor Statului pârât.

El estimează că nu a beneficiat de un grad dublu de jurisdicție.

Reclamantul subliniază că nu există nicio dovadă că ar fi luat cunoștință a procedurii în fața tribunalului din Milano înainte de 20 iulie 2001 și că Statul pârât nu a furnizat nicio dovadă contrară. El observă în prim loc că, în documentul din 4 iulie 2000, autoritățile spaniole au făcut doar referire la un mandat de arestare internațional pentru trafic de stupefiante, fără a indica clar și detaliat procedura pentru care persoana în cauză fusese declarată vinovată.

Primul document care conține referințe specifice la această procedură este cel din 9 august 2000, dar avocatul reclamantului susține că nu se cunoaște data la care aceste informații au fost comunicate reclamantului.

Reclamantul subliniază în locul doi că, în cadrul procedurii care face obiectul prezentei requête, nu există niciun document referitor la o declarație conform căreia el era "în fuga de justiție" (proces verbal de căutare sau decret care-l declara de nelocalizat). Faptul că reclamantul era reprezentat de doi avocați de încredere în procedura în fața tribunalului din Padova nu demonstrează că avea de asemenea cunoștință a procedurii în fața tribunalului din Milano. Reclamantul observă că cele două proceduri nu priveau aceleași fapte.

El subliniază în plus că, contrariind ceea ce pretinde Statul pârât, avocatul sau din oficiu, informat despre depunerea sentinței tribunalului la cancelarie, a declarat apel a sentinței în cauză în numele sa și în cel al altor doi acuzați. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 10 mai 1999, curtea de apel din Milano a declarat apelul reclamantului și al celorlalți doi acuzați inadmisibil pentru că avocatul nu avea procura specială a interesaților necesară pentru a declara apel împotriva unei condamnări în contumacie, cerință prevăzută de art. 571 § 3 din CPP așa cum era în vigoare la momentul faptelor. El observă că avocatul sa nu ar fi putut invoca nulitatea declarației de contumax în apel pentru că apelul sa fusese respins.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 479 din 1999, care a modificat art. 571 § 3 din CPP, avocatul din oficiu al acuzatului declarat contumax poate acum declara apel.

El estimează în sfarsit că termenul de zece zile în care cererea de repunere în termen trebuie depusă nu era suficient. Într-adevăr, ar trebui de asemenea să se țină seama de faptul că la acea vreme, persoana în cauză se găsea în Spania și putea dificil contacta rapid un avocat italian pentru a se informa asupra pașilor legali de urmat pentru a obține redeschiderea cazului sa, dând în același timp instrucțiuni detaliate consilierului sa.

În privința aceasta, trebuie subliniată că niciun document notificat reclamantului în Spania nu conținea referință la posibilitatea de a profita de leacul prevăzut la art. 175 din CPP. Potrivit sa, nimic nu demonstrează că a fost informat despre existența acestui leac și a termenului scurt în care acesta trebuia să fie încercat.

(b) Aprecierea Curții

Curtea estimează, la lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererilor, dar necesită un examen pe fond; rezultă din aceasta că petiția nu poate fi declarată manifest nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat.

Pentru aceste considerente, Curtea, în unanimitate,

Hotărăște

Cererea admisibilă, cu rezerva tuturor chestiunilor de fond.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grефier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

19321/03

présentée par Mario PITITTO

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 7 juin 2005 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

G.

Bonello

,

M.

Pellonpää

,

K.

Traja

,

V.

Zagrebelsky

,

L.

Garlicki,

M

me

L.

Mijović,

juges

,

et de M. M.

O'Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juin 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Mario Pititto, est un ressortissant italien, né en 1945 et résidant à Milan. Il est représenté devant la Cour par M

e

B. Nascimbene et M

e

S. Mori, avocats à Milan. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I.M. Braguglia et, par son co-agent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1995, des poursuites furent entamées contre le requérant pour trafic international de stupéfiants.

A une date non précisée, le juge des investigations préliminaires de Milan ordonna le placement du requérant en détention provisoire. Cependant, cette ordonnance ne fut pas exécutée car le requérant était devenu introuvable. De ce fait, les autorités italiennes estimèrent qu'il s'était volontairement soustrait à la justice et le déclarèrent «

en fuite

» (

latitante

). Aucun document n'existe concernant cette déclaration (décret de recherche ou de «

latitanza

»). Dans l'impossibilité de notifier au requérant l'invitation de nommer un défenseur de son choix, les autorités italiennes nommèrent un avocat d'office, qui fut informé du renvoi en jugement de son client et de la date des débats devant le tribunal de Milan.

Ledit avocat participa aux débats. Le requérant était absent.

Par un jugement du 14 juillet 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 12 octobre 1998, le tribunal de Milan condamna le requérant à une peine de vingt-et-un ans d'emprisonnement assortie d'une amende de cent millions de lires (environ 51,645.68 euros). Un coïnculpé du requérant fut condamné pour les mêmes crimes à la même peine, tandis que les sept autres accusés furent condamnés également à de lourdes peines.

L'avocat d'office du requérant fut informé du dépôt au greffe du jugement du tribunal.

Il interjeta appel au nom du requérant et de deux autres accusés. Par un arrêt du 10 mai 1999, la cour d'appel de Milan déclara l'appel du requérant et des autres deux accusés irrecevable car, aux termes de l'article 571 § 3 du code de procédure pénale (ci-après le «

CPP

») tel qu'en vigueur à l'époque des faits, l'avocat n'avait pas la procuration spéciale des intéressés nécessaire pour interjeter appel d'une condamnation par défaut. Par

conséquent, la condamnation du requérant acquit l'autorité de la chose jugée le 17 juillet 1999.

Le 3 juillet 2000, le requérant fut arrêté à Torremolinos par la police espagnole, en exécution d'un mandat d'arrêt décerné par le parquet de Milan le 4 octobre 1999. Il fut placé sous écrou extraditionnel.

Le 4 juillet 2000, les autorités espagnoles, confirmant l'arrestation du requérant, demandèrent aux autorités italiennes de plus amples informations quant à sa condamnation.

Le 9 août 2000, le ministre italien de la Justice demanda l'extradition du requérant et envoya les documents concernant la procédure pénale menée en Italie contre ce dernier. L'intéressé s'opposa à la demande d'extradition et affirma n'avoir jamais eu connaissance de la procédure entamée contre lui.

Sur demande des autorités espagnoles (

Audiencia National

), le parquet de Milan répondit le 10

janvier

2001 aux questions posées et précisa que l'intéressé aurait pu demander, au sens de l'article 175 du CPP, la réouverture du délai pour interjeter appel contre le jugement du tribunal de Milan.

Le 20 juillet 2001, le requérant fut extradé de l'Espagne vers l'Italie, où il fut écroué en exécution du jugement du 14 juillet 1998.

Le 30 juillet 2001, le requérant introduisit devant la cour d'appel de Milan une demande en relèvement de forclusion (

istanza di rimessione in termini

) aux termes de l'article 175 du CPP.

Par une ordonnance du 10 septembre 2001, la cour d'appel de Milan rejeta la demande de relèvement de forclusion du requérant. Elle observa que la convocation litigieuse et le jugement en question avaient été à juste titre notifiés à l'avocat d'office, car le requérant avait omis, comme le voulait la loi italienne, de communiquer aux autorités son adresse et s'était volontairement soustrait à la justice. De plus, la demande en relèvement de forclusion du requérant était tardive, ayant été introduite après expiration du délai de dix jours à partir de la date à laquelle l'accusé avait eu connaissance officielle de sa condamnation (3 juillet 2000) prévu à l'article 175 § 3 du CPP. En effet, le 3 juillet 2000, le requérant avait été arrêté et placé sous écrou extraditionnel, ce qui démontre qu'il avait été informé des accusations portées contre lui et du jugement du 14 juillet 1998.

Le requérant se pourvut en cassation, mais fut débouté par un arrêt du 30

avril 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 20 décembre 2002.

B.

Le droit pertinent

L'article 175, deuxième et troisième alinéa, du CPP, prévoit la possibilité d'introduire une demande en relèvement de forclusion. Dans ses parties pertinentes et tel qu'en vigueur à l'époque des faits, cette disposition se lit comme suit

:

2.

En cas de condamnation par défaut (...), l'accusé peut demander la réouverture du délai pour attaquer le jugement, lorsqu'il peut établir qu'il n'a pas eu une connaissance réelle [du jugement] (...) [et] à condition qu'il n'y ait pas eu faute de sa part ou, si le jugement prononcé par défaut a été notifié (...) à son avocat (...), à condition que l'accusé n'ait pas volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure.

» (...)

Le 10 novembre 2004, la Cour a prononcé son arrêt dans l'affaire

Sejdovic c. Italie n

o

56581/00

, dans lequel elle a estimé que l'Italie «

doit supprimer tout obstacle légal qui pourrait empêcher la réouverture du délai pour interjeter appel ou la tenue d'un nouveau procès par rapport à toute personne condamnée par défaut qui, n'ayant pas été informée de manière effective des poursuites à son encontre, n'a pas renoncé de manière non équivoque à son droit de comparaître à l'audience, ainsi garantissant le droit desdites personnes à obtenir qu'une juridiction statue à nouveau, après les avoir entendues dans le respect des exigences de l'article 6 de la Convention, sur le bien-fondé de l'accusation à leur encontre. L'Etat défendeur doit donc prévoir et réglementer par des mesures appropriées une procédure ultérieure qui puisse assurer la réalisation effective du droit en question, conformément aux principes de la protection des droits énoncés à l'article 6 de la Convention

».

L'affaire Sejdovic c. Italie

est pendante devant la Grand Chambre.

Suite à cet arrêt et pour se conformer à la jurisprudence de la Cour, le Comité des Ministres, par le décret-loi n

o

17 du 21 février 2005, a approuvé des modifications aux articles 157 et 161 ainsi qu'à l'article 175

du CPP.

Le 22 avril 2005, le Parlement a approuvé la loi n

o

60 de 2005, qui a converti en loi le décret-loi n

o

17 du 21 février 2005. La loi n

o

60 de 2005 a été publiée sur le bulletin des lois (

Gazzetta ufficiale

) n

o

94 du 23

avril

La loi n

o

60 de 2005 a modifié l'article 175 du CPP. Le nouveau texte de cette disposition est ainsi rédigé

:

(...) La demande de réouverture du délai doit être introduite, sous peine d'irrecevabilité, dans les dix jours qui suivent la date à laquelle le cas fortuit ou la force majeure sont terminés.

En cas de condamnation par défaut (...), le délai pour attaquer le jugement est rouvert, à demande de l'accusé, sauf si ce dernier a eu une connaissance réelle (

effettiva conoscenza

) de la procédure [diligentée à son encontre] ou du jugement (

provvedimento

) et il a volontairement renoncé à comparaître ou à attaquer le jugement. Les autorités judiciaires accomplissent toute vérification nécessaire à ces fins.

»

La loi n

o

60 de 2005 a en outre introduit, à l'article 175 du CPP, un alinéa 2

bis

, ainsi rédigé

:

2

bis

«

La demande indiquée à l'alinéa 2 est introduite, sous peine d'irrecevabilité, dans les trente jours qui suivent la date à laquelle l'accusé a eu une connaissance effective du jugement. En cas d'extradition depuis l'étranger, le délai pour présenter la demande commence à courir du moment où l'accusé est délivré [aux autorités italiennes] (...)

»

GRIEFS

Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant allègue que le jugement du tribunal de Milan du 18 juillet 1998 a été prononcé à son insu, ce qui l'aurait empêché de se défendre devant la juridiction concernée. Il souligne avoir eu connaissance du jugement en question seulement le 20

juillet 2001, date à laquelle il a été extradé en Italie et à laquelle les autorités italiennes lui ont notifié l'ordre d'exécution de ce jugement. Il fait valoir en outre que, même si le remède prévu par l'article 175 du CPP peut être considéré en principe efficace, en l'espèce, la cour d'appel de Milan et la cour de cassation ont commis des erreurs de droit car elles ont calculé le délai de dix jours pour introduire la demande de relèvement en forclusion à partir du 3 juillet 2000 et non du 20 juillet 2001.

EN DROIT

Le requérant considère que la procédure pénale dont il a fait l'objet n'a pas été équitable. Il invoque les articles 6 §§ 1et 3 de la Convention.

Dans ses parties pertinentes, l'article 6 se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui

;

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

e)

se faire assister gratuitement d'un interprète, s'il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l'audience.

»

(a) Arguments des parties

i. Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne que les actes de la procédure ont été notifiés à l'avocat d'office du requérant car celui-ci s'est volontairement soustrait à la justice et a été déclaré

latitante

. Pour parvenir à une telle déclaration, les autorités avaient préalablement cherché le requérant. Il souligne à ce propos que l'avocat d'office du requérant n'a pas excipé de la nullité de la déclaration de contumax ni pendant la procédure de premier degré ni en appel.

Le Gouvernement note en outre que le requérant faisait, au même moment, l'objet d'une autre procédure pénale devant le tribunal de Padoue et que, dans le cadre de celle-ci, il avait nommé deux avocats de confiance. Il ressort du dossier de cette dernière procédure que les avocats en question avaient connaissance de la procédure litigieuse. De plus, la concubine du requérant était au courant que, dans le cadre de la procédure pendante à Padoue, certaines perquisitions avaient été accomplies dans l'appartement du requérant. Le Gouvernement en déduit que le requérant même devait avoir été mis au courant de la procédure par sa concubine.

Le Gouvernement note que la demande en relèvement de forclusion formulée par le requérant en application de l'article 175 du CPP a été rejetée car tardive. Il souligne que le requérant avait déjà connaissance de la procédure entamée contre lui au moins depuis le 3 juillet 2000, date de son arrestation et de son placement sous écrou extraditionnel. En l'espèce, le requérant, après son arrestation, contrairement à l'affaire Sejdovic (

Sejdovic c. Italie,

n

o

56581/00, arrêt du 10 novembre 2004), s'est opposé à son extradition et ensuite a utilisé le remède prévu par l'article 175 du CPP, ce qui démontre qu'il avait connaissance des voies de recours qu'il pouvait utiliser.

Par ailleurs, le Gouvernement souligne que, même si elle avait été déposée dans le délai demandé, la demande en relèvement de forclusion aurait pu être rejetée sur le fond. Selon lui, le parquet aurait sans doute pu démontrer que le requérant s'était volontairement soustrait à la justice, ce qui aurait conduit au rejet de la demande.

Le Gouvernement souligne que le requérant affirme avoir eu connaissance du jugement du tribunal de Milan du 14 juillet 1998, seulement le 20 juillet 2001, date à laquelle il a été extradé. Cependant, à partir du moment où il a été arrêté (3

juillet 2000) à cause de ce jugement, il aurait pu prendre contact avec un avocat italien afin de se renseigner quant aux démarches à suivre pour contester sa condamnation.

Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour dans des affaires italiennes de condamnation par contumace (arrêts

Goddi

,

Colozza

,

Brozicek

,

T. et F.C.B

.), et observe que le système juridique interne a beaucoup évolué depuis l'adoption de ces arrêts. Aujourd'hui, la possibilité de former un recours tardif est expressément prévue par la loi (article 175 du CPP). Il souligne que la simple négligence de l'accusé ne suffit pas pour refuser la réouverture du délai, et qu'il incombe au parquet de prouver le dol du condamné, sous forme de refus volontaire de connaître les actes de procédure.

De l'avis du Gouvernement, le système introduit par l'article 175 du CPP est conforme aux exigences de la Convention. Certes, il semblerait ressortir d'une certaine jurisprudence de la Cour qu'il serait impossible d'attribuer au comportement de l'accusé introuvable l'intention de renoncer à son droit de comparaître lorsqu'il n'a pas été officiellement informé des poursuites à son encontre. Cependant, cette approche serait excessivement rigide, car en la matière aucune présomption irréfragable ne saurait être acceptée.

Le Gouvernement rappelle que dans les affaires

Poitrimol c. France

(arrêt du 23

novembre 1993, série A n

o

277-A) et

Lala et Pelladoah c.

Pays-Bas

(arrêts du 22 septembre 1994, série A n

os

297-A et 297-B), la Cour a estimé que la sanction consistant à refuser aux conseils des requérants absents de plaider ou de former un recours dans l'intérêt de leurs clients était disproportionnée, eu égard à l'importance «

cruciale

» de la défense par un avocat. En revanche, dans l'arrêt

Medenica c. Suisse

(n

o

20491/92, CEDH 2001-VI), elle a considéré que le refus d'un nouveau procès à un prévenu absent n'était pas contraire à la Convention, compte tenu, notamment,

du fait que le requérant avait été représenté par un avocat à l'audience.

Il ressortirait d'une analyse comparée de ces arrêts que la jurisprudence de la Cour sur la question en objet n'est pas consolidée.

Le système italien reconnaît l'importance de la présence et de la participation de l'accusé au procès, au point de lui accorder le droit d'accomplir personnellement – et malgré la représentation par un avocat – tout acte qu'il estime utile pour se défendre. En même temps, la procédure pénale italienne part du principe selon lequel la présence et l'activité d'un professionnel du droit sont des conditions incontournables d'un procès équitable.

A la lumière de ce qui précède, le Gouvernement estime que le système italien offre à l'accusé jugé par contumace une chance raisonnable d'obtenir qu'une juridiction statue à nouveau sur les accusations portées contre lui, ménageant un juste équilibre entre les différentes exigences en conflit. En

effet, l'article 175 du CPP laisse au parquet la possibilité de faire valoir un comportement de la part de l'accusé

qui ne cadre ni avec l'intention de se prévaloir de son droit de comparaître, ni avec son devoir de participer aux débats dans l'intérêt de la justice. De plus, en Italie un accusé ne pourrait jamais être privé de la défense «

cruciale

» d'un avocat.

Partant, le Gouvernement estime que le remède prévu par l'article 175

CPP est efficace.

Il est vrai que dans l'affaire Sejdovic, la Cour a rejeté une exception de non-épuisement fondée sur l'article 175 du CPP (voir

Sejdovic c. Italie

(déc.), n

o

56581/00, 11 septembre 2003). Cependant, le Gouvernement estime que les principes développés dans cette jurisprudence ne sauraient s'appliquer à la présente espèce.

En premier lieu, le condamné n'aurait aucune obligation de fournir la preuve de ne pas avoir volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure, pouvant se borner à indiquer le manque de connaissance et à en exposer les raisons. Il appartiendrait ensuite au parquet de prouver que l'intéressé s'était volontairement soustrait à la justice. De plus, comme la Cour de cassation a eu l'occasion de le préciser (arrêt n

o

5808 de 1999), l'article 175 du CPP s'applique indépendamment de l'existence d'une faute.

Deuxièmement, le raisonnement suivi par la Cour dans l'affaire Sejdovic aurait des conséquences paradoxales. Il imposerait à l'État de ne pas poursuivre une personne ayant été suffisamment habile pour disparaître ou bien de tenir un procès par contumace parfaitement inutile, car une fois le condamné appréhendé, il serait nécessaire de le juger à nouveau. Si un long laps de temps s'écoule avant ce deuxième procès, il est fort probable que de nombreux éléments de preuve ne seront plus disponibles, ce qui obligerait les juridictions nationales soit à relaxer l'accusé, soit à donner lecture des actes d'instruction précédemment accomplis.

Enfin, dans l'affaire Sejdovic la Cour a pris en compte des circonstances exceptionnelles, telles que les difficultés linguistiques et la situation sociale, économique et culturelle de l'intéressé. Or, ces circonstances ne se retrouveraient pas dans la présente espèce, étant donné que le requérant est de langue maternelle italienne. De plus, l'intéressé aurait gardé des contacts étroits avec sa concubine. Enfin, les éventuelles difficultés financières du requérant auraient pu amener à l'octroi de l'assistance judiciaire.

Selon le Gouvernement, la simple absence d'une information officielle ne suffirait pas, à elle seule, à prouver la bonne foi d'un requérant

; encore faudrait-il que d'autres éléments démontrent l'existence d'une négligence de la part des autorités. Par ailleurs, il serait manifestement incompatible avec l'efficacité du système pénal et avec la jurisprudence de la Cour d'estimer que même celui qui s'est sciemment soustrait à la justice n'a pas renoncé à comparaître et doit bénéficier d'un nouveau procès. S'il en était ainsi, l'accusé serait le seul arbitre de la validité de son propre procès et les coupables seraient placés dans une situation plus favorable que les innocents.

Le Gouvernement considère enfin que le délai de dix jours dans lequel la demande en relèvement de forclusion doit être introduite est suffisant, compte tenu du fait qu'en l'espèce le requérant devait se borner à exposer les motifs pour lesquels il n'avait pas eu connaissance du procès.

ii Le requérant

Le requérant s'oppose aux thèses du Gouvernement.

Il estime ne pas avoir bénéficié d'un double degré de juridiction.

Le requérant souligne qu'il n'y a aucune preuve qu'il ait eu connaissance de la procédure devant le tribunal de Milan avant le 20 juillet 2001 et que le Gouvernement n'a fourni aucune preuve contraire. Il note en premier lieu que, dans le document du 4 juillet 2000, les autorités espagnoles ont seulement fait référence à un mandat d'arrêt international pour trafic de stupéfiants, sans indiquer clairement et d'une manière détaillée la procédure pour laquelle l'intéressé avait été déclaré coupable.

Le premier document qui contient des références spécifiques à cette procédure est celui du 9 août 2000, mais l'avocat du requérant soutient qu'on ne connaît pas la date à laquelle ces informations ont été communiquées au requérant.

Le requérant souligne en deuxième lieu que, dans le cadre de la procédure objet de la présente requête, il n'y a aucun document relatif à une déclaration selon laquelle il était «

en fuite

» (procès verbal de recherche ou décret qui le déclarait introuvable). Le fait que le requérant était représenté par deux avocats de confiance dans la procédure devant le tribunal de Padoue ne démontre pas qu'il avait également connaissance de la procédure devant le tribunal de Milan. Le requérant observe que les deux procédures ne concernaient pas les mêmes faits.

Il souligne en outre que, contrairement à ce que prétend le Gouvernement, son avocat d'office, informé du dépôt au greffe du jugement du tribunal, a interjeté appel du jugement en question en son nom et en celui de deux autres accusés. Cependant, par un arrêt du 10 mai 1999, la cour d'appel de Milan a déclaré l'appel du requérant et des autres deux accusés irrecevable car l'avocat n'avait pas la procuration spéciale des intéressés nécessaire pour interjeter appel d'une condamnation par défaut, exigence prévue par l'article 571 § 3 du CPP, tel qu'en vigueur à l'époque des faits. Il note à ce propos que son avocat n'aurait pas pu exciper de la nullité de la déclaration de contumax en appel car son appel avait été rejeté.

Suite à l'entrée en vigueur de la loi n

o

479 de 1999, qui a modifié l'article 571 § 3 du CPP, l'avocat d'office de l'accusé déclaré contumax peut maintenant interjeter appel.

Il estime enfin que le délai de dix jours dans lequel la demande en relèvement de forclusion doit être introduite n'était pas suffisant. En effet, il faudrait également tenir compte du fait qu'à cette époque, l'intéressé se trouvait en Espagne et pouvait difficilement contacter rapidement un avocat italien pour se renseigner quant aux démarches légales à suivre pour obtenir la réouverture de son cas, donnant en même temps des instructions détaillées à son conseil.

A ce propos, il faut souligner qu'aucun document notifié au requérant en Espagne ne contenait de référence à la possibilité de se prévaloir du remède prévu à l'article 175 CPP. Selon lui, rien ne démontre qu'il a été informé de l'existence de ce remède et du bref délai dans lequel celui-ci devait être tenté.

(b) Appréciation de la Cour

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Michael

O'Boyle

Nicolas B

ratza

Greffier

Président