MOGRABI c. FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5544/02 prezentate de Nabil MOGRABI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 decembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mes Mularoni Jočienė, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, dl Nabil Mograbi, este un resortisant francez, născut în 1948 la Tripoli și rezident la Paris. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a fost managerul SARL Moharer, o companie de presă care a publicat, printre altele, un ziar satir în limba arabă destinat în principal cititorilor din Orientul Mijlociu și, în special, Irakului, în noiembrie 1987. Reclamantul susține că, în decembrie 1991, ca urmare a războiului din Golf, societatea a trebuit să suspende orice activitate, explicând că guvernul irakian care deținea monopolul de difuzare a ziarelor era dator societății Moharer cu sume foarte mari (2 MF), care au devenit brusc irecuperabile din cauza războiului și a embargoului care a urmat. Reclamantul a plătit, cu titlu personal, toate datoriile societății Moharer, inclusiv salariile și indemnizațiile de concediere ale angajaților, cu excepția penalităților de întârziere a plăților datorate caselor sociale ale statului (URSSAF, CRICA Insurance Insurance). La 1 decembrie 1992, Tribunalul de Comerț din Paris a pronunțat lichidarea judiciară a societății și data de încetare a plăților a fost stabilită la 1 iunie 1991. După ce a fost sesizat din oficiu, președintele Tribunalului de Comerț din Paris a citat, la 26 octombrie 1994, reclamantul și domnul Pavec, în urma unui act extrajudiciar emis în conformitate cu normele prevăzute la art. 659 din noul Cod de procedură civilă (a se vedea dreptul intern relevant), să se prezinte în camera consiliului la 30 noiembrie 1994. pentru a fi ascultat și a face observații cu privire la aplicarea sa împotriva dispozițiilor articolelor 185 și următoarele din Legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985 A omis să facă, în termen de 15 zile, declarația cu privire la starea de încetare a plății. Reclamantul nu s-a prezentat la audiere, deoarece a afirmat că nu a fost afectat de citație. Printr-o judecată considerată contradictorie, instanța pronunțată la data de 14 decembrie 1994, falimentul personal al reclamantului pe o perioadă de zece ani și a ordonat executarea provizorie a hotărârii. Instanța a considerat că reclamantul și-a pierdut interesul față de soarta întreprinderii sale, că obiecțiunile sunt caracterizate și că, prin faptul că nu se prezintă și nu se prezintă nici o persoană pentru el [el] nu aduce niciun element în apărarea sa O a doua hotărâre din 14 decembrie 1994 l-a condamnat pe reclamant să suporte personal datoriile societății Moharer până la suma de 200.000 de franci. Reclamantul susține că a aflat de la presă existența acestor hotărâri. Prin hotărârea din 27 mai 1997, Curtea de Apel de la Paris, hotărând printr-o singură hotărâre din cauza conexității celor două hotărâri, a confirmat falimentul personal și a infirmat judecata care l-a condamnat pe reclamant să plătească domnului Pavec 200.000 de franci. că citațiile au fost emise la o adresă pe care a părăsit-o din 1987, fără ca aprodul să fi efectuat diligențele prevăzute la art. 659 din NCPC, împiedicându-l să ia cunoștință de procedura împotriva sa, Curtea de Apel a considerat că motivul de nulitate va fi respins. ; că, într-adevăr, apelantul nu justifică comunicarea ultimei sale adrese către Maestrul P, ca urmare a scrisorii adresate de acesta consiliului său la 17 septembrie 1992, în care a indicat că nu deține adresa clientului său; că, de altfel, procesul verbal întocmit în temeiul articolului 659 din NCPC îndeplinește cerințele acestui text. Reclamantul a formulat un recurs în casație. Acesta a susținut că hotărârea Curții de Apel s-a limitat la a constata că procesul verbal în litigiu îndeplinește cerințele articolului 659 din NCPC, fără a ține seama de diligențele concrete și precise efectuate de aprodul judiciar în scopul emiterii actului persoanei vizate, încălcând art. 659 din noul Cod de procedură civilă și art. 6 din convenție. Acesta a adăugat că Curtea de Apel și-a retras decizia de bază legală declarând în mod valabil procesul verbal de cercetare, din care rezultă că nici serviciile fiscale ale orașului Saint-Cloud, nici un comerciant, nici consiliul său nu fuseseră interogate. De asemenea, el a criticat instanța de apel că nu a ținut seama de faptul că nu fusese efectuată nicio diligență pentru a-și căuta locul de muncă sau pentru a-l anexa la acesta, așa cum fusese cazul în cadrul procedurii de lichidare judiciară, la sediul societății Moharer. Prin Hotărârea din 26 iunie 2001, Curtea de Casație a respins recursul în acești termeni, însă așteptată că devoluția se desfășoară pentru toate cazurile în care apelul tinde să anuleze hotărârea pentru neregularitatea actului de sesizare a instanței și în cazul în care apelantul a încheiat pe fond în fața Curții de Apel ; că [reclamantul] care a solicitat Curții de Apel să declare nul citația introductivă a instanței, să anuleze hotărârea și, hotărând din nou, să declare obiecțiunile nefondate, Curtea de Apel, care se afla sesizată cu întregul litigiu, era obligată să se pronunțe asupra fondului; că motivul, nefuncțional în toate ramurile sale, este inadmisibil Dreptul și practica internă relevantă Noul Cod de procedură civilă art. 473 În cazul în care pârâtul nu se înfățișează, hotărârea este pronunțată în lipsă dacă hotărârea este în ultimă instanță și dacă citația nu a fost emisă nimănui. Hotărârea este considerată contradictorie în cazul în care hotărârea este susceptibilă de a fi invocată sau în cazul în care citația a fost emisă persoanei pârâtului. art. 659 În cazul în care persoana căreia trebuie să i se comunice actul nu are nici domiciliul, nici reședința sau locul de muncă cunoscute, aprodul de judecată întocmește un proces-verbal în care prezintă cu precizie diligențele pe care le-a efectuat pentru a căuta destinatarul actului. În aceeași zi sau, cel târziu în prima zi lucrătoare următoare, cu excepția nulității, aprodul de justiție trimite destinatarului, la ultima adresă cunoscută, printr-o scrisoare recomandată cu solicitare de notificare de primire, o copie a procesului-verbal la care se anexează o copie a actului care face obiectul notificării. În aceeași zi, aprodul de justiție informează destinatarul, prin scrisoare simplă, cu privire la îndeplinirea acestei formalități. Dispozițiile prezentului articol se aplică la comunicarea unui act privind o persoană juridică care nu mai are o instituție cunoscută în locul indicat ca sediu social de către Registrul Comerțului și Societăților. Jurisprudență Legea obligă aprodul să menționeze detaliile investigațiilor sale. Prin urmare, este posibil să se declare nul o semnificație efectuată, în timp ce aprodul judiciar nu a făcut toate cercetările necesare. Acesta este cazul atunci când aprodul, care cunoaște profesia destinatarului, omite să se adreseze organismului profesional (Cass. 3 Civ, 12 mai 1993) Aprecierea realității și a caracterului serios al cercetărilor efectuate de aprodul judiciar ține de puterea suverană a judecătorilor din fond (Cass. com., 4 octombrie 1976) Cu toate acestea, întrucât procesul verbal de cercetare este un act autentic, mențiunile indicate de aprod cu privire la cercetările efectuate sunt autentice până la înregistrarea unor false : Cererea incidentă de înscriere a falsului este admisibilă în cazul în care reclamantul demonstrează că diligențele efectuate sunt insuficiente, justificând notificarea schimbării adresei sale către diferitele departamente administrative și furnizând noua adresă fostei sale primării și jandarmeriei unei comune vecine, în timp ce procesul verbal indică faptul că a plecat fără a lăsa nicio adresă (CA Douai, 3 noiembrie 1994). GRIFS 1. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la apărare și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție. El explică faptul că nu și-a putut exercita cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din cauza lipsei de apreciere din partea autorităților naționale a articolului 659 din noul Cod de procedură civilă. El susține că aprodul însărcinat cu citația nu a efectuat cercetările necesare pentru a-și găsi adresa, în timp ce ar fi putut găsi aceste informații la primărie, la comercianți, la avocatul său sau la sindicatul presei și că noua lui locuință se află exact la cinci metri de adresa sa anterioară, într-un complex imobiliar. El consideră că, prin răspunsul vag, eliptic și general la motivul său întemeiat pe nulitatea citării, instanțele naționale nu au ascultat cauza sa și l-au privat de o examinare pe fond a afirmațiilor sale. (2) Din punctul de vedere al aceleiași dispoziții, reclamantul se plânge de durata procedurii, în special de termenul stabilit de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra recursului său (patru ani). Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul se plânge de durata procedurii și invocă art. 6 1 din convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe art. 781-1 din Codul organizării judiciare permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a fi utilizată în sensul art. 35 1 din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost prezentat în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec), n 57220/00, 11 septembrie 2002). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 3 decembrie 2001 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea motivării reclamantului întemeiat pe încălcarea procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A. B. Baka Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

5544/02

présentée par Nabil MOGRABI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 décembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

A.

Mularoni

,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Nabil Mograbi, est un ressortissant français, né en 1948 à Tripoli et résidant à Paris.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était le gérant de la SARL Moharer, entreprise de presse publiant notamment un journal satirique en langue arabe destiné principalement aux lecteurs du Proche Orient et en particulier l'Irak, crée en novembre 1987.

Le requérant affirme qu'en décembre 1991, en raison de la guerre du Golfe, la société a du suspendre toute activité. Il explique qu'à cette époque, le gouvernement irakien qui détenait le monopole de diffusion des journaux était redevable à l'égard de la société Moharer de sommes très importantes (2 MF), devenues subitement irrécupérables du fait de la guerre et de l'embargo qui a suivi.

Le requérant régla, à titre personnel, toutes les dettes de la société Moharer, y compris les salaires et les indemnités de licenciement des salariés, à l'exception des pénalités de majoration de retard de paiement dues aux caisses sociales de l'Etat (URSSAF, caisse de retraite CRICA). Ces dettes s'élevaient à 235.000 francs.

Le 4 novembre 1991, le tribunal de commerce de Paris chargea M

e

Pavec, mandataire de justice, de procéder à une enquête sur la situation financière de la société Moharer.

Le 1

er

décembre 1992, le tribunal de commerce de Paris prononça la liquidation judiciaire de la société. La date de cessation des paiements fut fixée au 1

er

juin 1991. L'insuffisance d'actif ressortait à environ 1.150.000

francs.

S'étant saisi d'office, le président du tribunal de commerce de Paris fit citer, le 26 octobre 1994, le requérant et M

e

Pavec,

suivant un acte extra-judiciaire délivré selon les modalités prescrites par l'article 659 du nouveau code de procédure civile (voir droit interne pertinent) à comparaître en chambre du conseil le 30 novembre 1994 «

pour être entendu et faire toutes observations sur l'application à son encontre des dispositions des articles 185 et suivants de la loi n

o

85-98 du 25 janvier 1985

». Il était reproché au requérant d'avoir «

tenu une comptabilité fictive ou fait disparaître des documents comptables de la personne morale ou s'être abstenu de tenir toute comptabilité conforme aux règles légales

» et d'avoir «

omis de faire, dans le délai de quinze jours, la déclaration de l'état de cessation de paiement

». Le requérant ne se présenta pas à l'audience car il dit ne pas avoir été touché par la citation.

Par un jugement réputé contradictoire, le tribunal prononça, le 14

décembre 1994, la faillite personnelle du requérant pour une durée de dix ans et ordonna l'exécution provisoire du jugement. Le tribunal considéra en effet, que le requérant «

s'est désintéressé du sort de son entreprise, que les griefs sont caractérisés et qu'en ne se présentant pas, ni personne pour lui, [il] n'apporte aucun élément pour sa défense

».

Un deuxième jugement du 14 décembre 1994 condamna le requérant à supporter personnellement les dettes de la société Moharer à concurrence de 200.000 francs. Le requérant prétend avoir appris par la presse l'existence de ces jugements.

Par arrêt du 27 mai 1997, la cour d'appel de Paris, statuant par un seul arrêt en raison de la connexité des deux jugements, confirma la faillite personnelle et infirma le jugement ayant condamné le requérant à payer 200.000 francs à M

e

Pavec. Sur le moyen de nullité tiré de ce

que les assignations avaient été délivrées à une adresse qu'il avait quittée depuis 1987 sans que l'huissier ait effectué les diligences prévues par l'article 659 du NCPC, l'empêchant de prendre connaissance de la procédure dirigée contre lui, la cour d'appel considéra ce qui suit

:

«

Considérant que le moyen de nullité sera rejeté

; qu'en effet l'appelant ne justifie pas avoir communiqué sa dernière adresse à Maître Pavec à la suite du courrier adressé par celui-ci à son conseil le 17 septembre 1992, dans lequel il indiquait qu'il ne détenait pas l'adresse de son client

; que par ailleurs le procès verbal dressé en application de l'article 659 du NCPC répond aux exigences de ce texte.

»

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Il fit valoir que la décision de la cour d'appel s'est bornée à constater que le procès verbal litigieux répondait aux exigences de l'article 659 du NCPC, sans relever les diligences concrètes et précises effectuées par l'huissier de justice aux fins de délivrer l'acte à la personne concernée, en violation de l'article 659 du nouveau code de procédure civile et de l'article 6 de la Convention. Il ajouta que la cour d'appel avait privé sa décision de base légale en déclarant valable le procès verbal de recherches, duquel il résultait que, ni les services fiscaux de la ville de Saint-Cloud, ni un commerçant, ni son conseil n'avaient été interrogés. Il fit grief également à la juridiction d'appel de ne pas avoir tenu compte de ce qu'aucune diligence n'avait été effectuée pour rechercher son lieu de travail, ou le joindre, ainsi qu'il l'avait été lors de la procédure en liquidation judiciaire, au siège de la société Moharer.

Par arrêt du 26 juin 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en ces termes

:

«

Mais attendu

que la dévolution s'opère pour le tout lorsque l'appel tend à l'annulation du jugement pour irrégularité de l'acte introductif d'instance et lorsque l'appelant a conclu sur le fond devant la cour d'appel

; que [le requérant] ayant demandé à la cour d'appel de déclarer nulle l'assignation introductive d'instance, de mettre à néant le jugement et, statuant à nouveau, de dire les griefs infondés, la cour d'appel, qui se trouvait saisie de l'entier litige, était tenue de statuer sur le fond

; que le moyen, inopérant en toutes ses branches, est irrecevable

».

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Nouveau code de procédure civile

Article 473

«

Lorsque le défendeur ne comparaît pas, le jugement est rendu par défaut si la décision est en dernier ressort et si la citation n'a pas été délivrée à personne.

Le jugement est réputé contradictoire lorsque la décision est susceptible d'appel ou lorsque la citation a été délivrée à la personne du défendeur.

»

Article 659

«

Lorsque la personne à qui l'acte doit être signifié n'a ni domicile, ni résidence, ni lieu de travail connus, l'huissier de justice dresse un procès-verbal où il relate avec précision les diligences qu'il a accomplies pour rechercher le destinataire de l'acte.

Le même jour ou, au plus tard le premier jour ouvrable suivant, à peine de nullité, l'huissier de justice envoie au destinataire, à la dernière adresse connue, par lettre recommandée avec demande d'avis de réception, une copie du procès-verbal à laquelle est jointe une copie de l'acte objet de la signification.

Le jour même, l'huissier de justice avise le destinataire, par lettre simple, de l'accomplissement de cette formalité.

Les dispositions du présent article sont applicables à la signification d'un acte concernant une personne morale qui n'a plus d'établissement connu au lieu indiqué comme siège social par le registre du commerce et des sociétés.

»

Jurisprudence

«

La loi oblige l'huissier à mentionner le détail de ses investigations. Dès lors il est possible de déclarer nulle une signification effectuée alors que l'huissier de justice n'a pas fait toutes les recherches nécessaires. C'est le cas lorsque l'huissier, qui connaît la profession du destinataire, omet de se renseigner auprès de l'organisme professionnel

» (Cass. 3

e

civ, 12

mai

1993)

«

L'appréciation de la réalité et du caractère sérieux des recherches effectuées par l'huissier de justice relève du pouvoir souverain des juges du fond

» (Cass. com., 4 octobre 1976)

Néanmoins, «

comme le procès verbal de recherches est un acte authentique, les mentions indiquées par l'huissier relatives aux recherches effectuées font foi jusqu'à inscription de faux

: la demande incidente d'inscription de faux est recevable si le demandeur démontre l'insuffisance des diligences effectuées, en justifiant avoir notifié son changement d'adresse auprès des différents services administratifs et communiqué sa nouvelle adresse à son ancienne mairie et à la gendarmerie d'une commune voisine, alors que le procès verbal indique qu'il est parti sans laisser d'adresse

» (CA Douai, 3 novembre 1994).

GRIEFS

Il explique qu'il n'a pu faire valoir sa cause devant le tribunal de première instance en raison de la mauvaise appréciation, par les autorités nationales, de l'article 659 du nouveau code de procédure civile. Il fait valoir que l'huissier chargé de l'assignation n'a pas accompli les recherches nécessaires pour retrouver son adresse alors qu'il aurait pu trouver ces renseignements à la mairie, auprès des commerçants, de son avocat ou du syndicat de la presse et que son nouveau domicile se situait «

précisément à cinq mètres de son ancienne adresse, dans un même complexe immobilier

». Il considère qu'en répondant de manière vague, elliptique et générale à son moyen tiré de la nullité de l'assignation, les juridictions nationales n'ont pas entendu sa cause et l'ont privé d'un examen au fond de ses allégations.

EN DROIT

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article

54

§

2

b) de son règlement.

§

1 de la Convention, lequel est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle a jugé que le recours fondé sur l'article

L.

781-1 du code de l'organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20

septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35

§

1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne (

Mifsud c. France

[GC] (déc), n

o

57220/00, 11

septembre

2002).

En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 3 décembre 2001 sans avoir préalablement exercé ce recours.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief du requérant tiré de l'iniquité de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A. B. Baka

Greffière

Président