cererii nr. 5544/02
înaintate de Nabil MOGRABI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), întrunită pe 19 septembrie 2006 într-o cameră compusă din:
Dl. A.B. Baka, președinte,
Dl. J.-P. Costa,
Dl. R. Türmen,
Dl. M. Ugrekhelidze,
Dna E. Fura-Sandström,
Dna D. Jočienė,
Dl. D. Popović,
judecători,
și Dna S. Dollé,
grefiera secției,
Având în vedere cererea menționată mai sus, înaintată pe 3 decembrie 2001,
Având în vedere hotărârea Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în mod cumulativ admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere hotărârea parțială din 7 decembrie 2004,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamant,
După deliberare, dispune următoarea hotărâre:
Reclamantul, dl. Nabil Mograbi, este o cetățean franceză, născut în 1948 și rezident la Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de dna Edwige Belliard, directoare al Afacerilor juridice la ministerul Afacerilor externe.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul era managerul companiei SARL Moharer, o întreprindere de presă care publica în special un ziar satiric în limba arabă destinat în principal cititorilor din Orientul Apropiat și în special Iracului, creat în noiembrie 1987.
Reclamantul susține că în decembrie 1991, din cauza războiului din Golf, compania a trebuit să suspende toate activitățile. El explică că la acea epocă, guvernul irakian care deținea monopolul distribuției ziarelor era datorez către compania Moharer sume foarte importante (2 milioane de franci), deveni brusc nerecuperabile din cauza războiului și embargoul care a urmat.
Reclamantul a plătit personal toate datoriile companiei Moharer, inclusiv salariile și indemnizațiile de concediere ale angajaților, cu excepția penalităților pentru întârziere în plată datorite fondurilor sociale ale Statului (URSSAF, fondul de pensii CRICA). Aceste datorii se ridicau la 235.000 franci.
Pe 4 noiembrie 1991, tribunalul de comerț din Paris l-a încredințat pe M-e Pavec, mandatar al justiției, să efectueze o investigație asupra situației financiare a companiei Moharer.
Pe 1 decembrie 1992, tribunalul de comerț din Paris pronunță lichidarea judiciară a companiei. Data încetării plăților a fost fixată la 1 iunie 1991. Insuficiența activelor se ridica la aproximativ 1.150.000 franci.
Președintele tribunalului de comerț din Paris, saisit din oficiu, a citat, pe 26 octombrie 1994, pe reclamant și M-e Pavec, conform unui act extra-judiciar înmânat conform modalităților prescrise de art. 659 al noului cod de procedură civilă (a se vedea dreptul intern relevant) să comparà în camera de sfat pe 30 noiembrie 1994 "pentru a fi audiat și a formula toate observațiile privind aplicarea împotriva lui a dispozițiilor articolelor 185 și următoare din legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985". Era reproșat reclamantului de a fi "ținut o contabilitate fictivă sau făcut să dispară documente contabile ale persoanei morale sau absținut să țină o contabilitate în conformitate cu regulile legale" și de a fi "omis să facă, în termenul de cincisprezece zile, declarația stării de încetare a plăților".
Printr-un proces-verbal de cercetări neproductive redactat pe 26 octombrie 1994, infractor constatase următoarele:
"M-am prezentat astazi [pe 20 octombrie 1994] la această adresă. Nu era nici o persoană răspunzând la identificarea destinatarului acestui act, am procedat prin urmare la pașii indicați în sfârșitul actului.
În ciuda cercetărilor și perchezițiilor atât la vecinii și comercianții cartierului cât și la birourile poliției și primariei nu am putut descoperi adresa actuală a interesatului. În timp ce investigam nu am putut descoperi locul de muncă al interesatului.
Aceste diligeințe efectuate nu m-au permis să refac destinatarului acestui act. Am constatat prin urmare că acesta se gășea în prezent fără domiciliu, nici reședință, nici loc de muncă cunoscut mie cât și reclamantului meu [tribunalul de comerț din Paris].
(...)
Am întâlnit
: portara care mi-a declarat că dl. Mograbi a plecat fără a lăsa adresă
Angajatorul
: nu a putut fi descoperit
Un angajat al serviciului municipal (liste electorale) care mi-a declarat
: nu dețin informații privind dl. Mograbi Nabil
Un funcționar al postului de poliție
: care mi-a declarat
: că dl. Mograbi Nabil nu a fost niciodată subiect al cercetărilor
Serviciile poștale (minitel) indică
: nimic"
Reclamantul nu s-a prezentat la ședință deoarece spune că nu a fost ajuns de citat.
Printr-o sentință considerată contradictorie, tribunalul pronunță, pe 14 decembrie 1994, falimentul personal al reclamantului pentru o durată de zece ani și ordoneaza executarea provizoriu a sentinței. Tribunalul a considerat că reclamantul „s-a dezinteresat de soarta întreprinderii lui, că reproacirile sunt caracterizate și că în neapărare la ședință, nici o persoană pentru el, [el] nu aduce niciun element pentru apărarea lui".
A doua sentință din 14 decembrie 1994 a condamnat reclamantul să suporte personal datoriile companiei Moharer în limita a 200.000 franci. Reclamantul pretinde că a aflat prin presă despre existența acestor sentințe.
Prin hotărâre din 27 mai 1997, curtea de apel din Paris, pronunțând printr-o singură hotărâre din cauza conexității celor două sentințe, confirma falimentul personal și infirma sentința care condamnase reclamantul să plătească 200.000 franci M-e Pavec. Privind mijlocul de nulitate tras din faptul că asignațiile fuseseri înmânate la o adresă pe care o plecase din 1987 fără ca infractorul să efectueze diligeințele prevăzute de art. 659 al NCPC, impeditorului să ia cunoaștere de procedura direcționată împotriva lui, curtea de apel a considerat următoarele:
"Considerând că mijlocul de nulitate va fi respins; că în realitate apelantul nu justifică cum a comunicat ultima sa adresă M-e Pavec în urma corespondenței adresate de acesta consilului lui pe 17 septembrie 1992, în care indică că nu deține adresa clientului lui; că de altfel proces-verbaul redactat în aplicarea articolului 659 al NCPC răspunde cerințelor acestui text."
Reclamantul a format un recurs în caseație. A insistat că hotărârea curții de apel s-a mărginit să constate că proces-verbaul litigios răspunde cerințelor articolului 659 al NCPC, fără a observa diligeințele concrete și precise efectuate de infractor cu scopul de a înmâna actul persoanei în cauză, în încălcare a articolului 659 al noului cod de procedură civilă și a articolului 6 al Convenției. A adăugat că curtea de apel privase hotărârea sa de bază legală declarând valabil proces-verbaul cercetărilor, din care rezulta că nici serviciile fiscale ale orașului Saint-Cloud, nici un comerciant, nici consilul lui nu fuseseri interogați. A făcut de asemenea reproa jurisdicției de apel de neținere seama de faptul că nici o diligeință nu fusese efectuată pentru a-și căuta locul de muncă, sau de a-l contacta, așa cum fusese în procedura de lichidare judiciară, la sediul companiei Moharer.
Prin hotărâre din 26 iunie 2001, Curtea de Caseație respinge recursul în acești termeni:
"Dar așteptând
că transmiterea se efectuează pentru totalitate atunci când apelul tinde la anularea sentinței pentru neregularitate a actului introductiv de instanță și atunci când apelantul concluzionase pe fond devant curtea de apel; că [reclamantul] cerând curții de apel să declare nulă asignația introductivă de instanță, să anuleze sentința și, pronunțind din nou, să spună reproacirile nefondate, curtea de apel, care se găsea saisit din întregul litig, era ținută să se pronunțe pe fond; că mijlocul, inoperant în toate branșurile, este inadmisibil".
Noul cod de procedură civilă
art. 473
"Atunci când pârâtul nu comparà, sentința este pronunțată în lipsă dacă decizia este în ultimă instanță și dacă citatea nu a fost înmânată persoanei.
Sentința este considerată contradictorie atunci când decizia este susceptibilă de apel sau atunci când citatea a fost înmânată persoanei pârâtului."
art. 562
"Apelul nu deferă curții decât cunoașterea capetelor sentinței pe care le critică în mod expres sau implicit și pe care le depind.
Transmiterea se efectuează pentru totalitate atunci când apelul nu se limitează la anumite capete, atunci când tinde la anularea sentinței sau dacă obiectul litigului este indivizibil."
art. 659
"Atunci când persoana care trebuie să primească actul nu are nici domiciliu, nici reședință, nici loc de muncă cunoscut, infractorul redactează un proces-verbal unde relatează cu precizie diligeințele pe care le-a efectuat pentru a căuta destinatarului actului.
În aceeași zi sau, cel mai târziu în prima zi lucrabilă urmând, sub pedeapsă de nulitate, infractorul trimite destinatarului, la ultima adresă cunoscută, printr-o scrisoare recomandată cu cerere de aviz de primire, o copie a proces-verbaul căreia i se anexează o copie a actului obiect al asignației.
În aceeași zi, infractorul anunță destinatarului, printr-o scrisoare simplă, îndeplinirea acestei formalități.
Dispozițiile acestui articol sunt aplicabile asignației unui act privind o persoană morală care nu mai are o filială cunoscută la locul indicat ca sediu social în registrul comerțului și al societăților."
Jurisprudență
"Legea obligă infractorul să menționeze detalii al investigațiilor sale. Din aceasta rezulta că este posibil de a declara nulă o asignație efectuată în timp ce infractorul nu a efectuat toate cercetările necesare. Acesta este cazul atunci când infractorul, care cunoaște profesia destinatarului, omite să se informeze la organismul profesional" (Cass. 3 civ, 12 mai 1993)
"Aprecierea realității și caracterului serios al cercetărilor efectuate de infractor aparține puterii suverane al judecătorilor de fond" (Cass. com., 4 octombrie 1976)
Cu toate acestea, "cum proces-verbaul cercetărilor este un act autentic, mențiunile indicate de infractor relative la cercetările efectuate fac dovadă până la înscrierea falsului: cererea incidență de înscrierea falsului este admisibilă dacă cercetatorul demonstrează insuficiența diligeințelor efectuate, justificând că a notificat schimbarea adresei sale la diferitele servicii administrative și a comunicat noua adresă la primăria anterioară și la jandarmeria unei comune vecine, în timp ce proces-verbaul indică că a plecat fără a lăsa adresă" (CA Douai, 3 noiembrie 1994).
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului lui la un proces echitabil și a drepturilor apărării. El explică că nu putut face valabilă cauza lui devant tribunalul de prim grad din cauza aprecierii greșite, de către autoritățile naționale, a articolului 659 al noului cod de procedură civilă. El insisteaza că infractorul încredințat cu asignația nu a efectuat cercetările necesare pentru a-i găsi adresa în timp ce ar fi putut găsi aceste informații la primărie, la comercianți, la avocatul lui sau la sindicatul presei și că noul domiciliu se situeza "exact la cinci metri de adresa anterioară, în același complex imobiliar". El consideră că răspunzând în mod vag, eliptic și general la mijlocul lui tras din nulitatea asignației, jurisdicțiile naționale nu au audiat cauza lui și l-au privat de un examen pe fond al pletelor.
Reclamantul se plânge de o încălcare a echității procedurii și invocă art. 6 § 1 al Convenției, conform căruia:
"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)"
Privind posibila neregularitate a actului introductiv de instanță devant tribunalul de comerț, Guvernul, cu referire la hotărârea Helle c. Finlanda (hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII), consideră că o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției nu poate fi bazată pe neîndeplinirea de către un organ judiciar a unei garanții procedurale esențiale dacă decizia pronunțată era supusă controlului ulterior al unui organ judiciar dotat cu plenitudinea jurisdicției și oferind garanțiile articolului 6 § 1. El reamintește că în caz, reclamantul nu era sigur că nu era prezent la ședința tribunalului de comerț, dar că putea apela sentințele considerate contradictorii ale tribunalului de comerț devant curtea de apel unde era reprezentat de un avocat. El precizează că apelul reclamantului tindând la anularea sentinței pentru neregularitate a actului introductiv de instanță era de altfel însoțit de concluzii pe fond. Observă de asemenea că posibila neregularitate procedurală nu a avut nici o influență asupra rezultatului litigului din moment ce curtea de apel, al cărei reamintesc că a parțial dat dreptate reclamantul, a examinat totalitatea cauzei, din cauza efectului transmisiei apelului, și garanțiile articolului 6 § 1 al Convenției au fost respectate la această etapă. Guvernul afirmă prin urmare că curtea de apel, dacă ar fi declarat nulă actul introductiv de instanță așa cum cerea reclamantul, ar fi hotărît în același fel pe fondul litigul. Guvernul, cu referire în special la hotărârea Stepinska c. Franța (nr. 1814/02, § 18, 15 iunie 2004), concluzionează prin urmare la inadmisibilitate a plângerii, considerând că neregularitatea pretinsă a citatei devant tribunalul de comerț în prim grad în nici un fel nu privase reclamantul de examinarea litigul de o jurisdicție oferind toate garanțiile articolului 6 al Convenției.
Guvernul, în observațiile sale suplimentare și după luarea cunoștinței proces-verbaul infractorului produs de reclamant, precizează că acesta este în conformitate cu prescripțiile articolului 659 al noului cod de procedură civilă. El consideră că infractorul, care s-a prezentat la adresa domiciliu al reclamantului care i fusese comunicată de grefia tribunalului de comerț, a interogat portara imobilului, serviciile primariei ca și postul de poliție și a consultat cartea de telefon prin minitel și care nu putut contacta reclamantul în ciuda acestor pași, era întemeiat să redacteze un proces-verbal de cercetări neproductive. Răspunzând argumentelor reclamantul conform cărora art. 659 al noului cod de procedură civilă ar trebui curând reformulat, Guvernul susține că nici o modificare substanțială a acestui articol nu este contemplată.
Reclamantul se plânge de absența răspunsuri la mijloacele apărării pe care le-a ridicat și mai general al motivării hotărârilor curții de apel și Curții de Caseație. El se referă în special la hotărârea Van de Hurk c. Țările de Jos (hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288).
El consideră că neregularitate asignației actului a avut o influență directă asupra rezultatul litigul. El se plânge că proces-verbaul redactat de infractor nu conținea decât mențiuni "preimprimă, stereotipate și [că fusese] stabilit în avans", practică pe care reaminteste că este condamnată de Curtea de Caseație. Evocă o posibilă reformă a articolului 659 al noului cod de procedură civilă de cancelarieu.
Reclamantul consideră de asemenea că transmiterea dăunase principiul contradictoriu deoarece fusese privat de dublu grad de jurisdicție și nu fusese audiat de judecătorul comisare, siind doar la tribunalul de comerț. Ar fi fost privat prin urmare de posibilitate de a fi audiat, de a se apăra și de a fi judecat de egali, din unicul fapt al neglijenței infractorului. El estimează că motivare tribunalului de comerț atestă bine că absența la ședință a fost element principal al condamnării lui la faliment personal.
Privind dublu grad de jurisdicție, reclamantul consideră că transmiterea nu poate permite curții de apel să examineze cauza în toți elementele dreptului sau faptului decât cu condiție că litigul să fi fost examinat contradictoriu la prim grad, ceea ce nu ar fi fost posibil din cauza absenței. Contestă caracterul contradictoriu al sentinței, consideră că fusese pronunțată în lipsă și că cauza ar trebuit trimisă devant tribunalul de comerț. Estimează că apelantii sunt obligați, prin securitate juridică, să concluzioneze pe fond din cauza aplicării greșite, de către jurisdicții, a articolului 562 alinea 2 al noului cod de procedură civilă.
Reclamantul susține nenega că "cauza lui a fost supusă controlului ulterior al curții de apel dotate cu plenitudinea jurisdicției și oferind garanțiile art. 6 § 1" dar dorește ca Curtea să examineze echitatea procedurii luată în ansamblul ei. Pe acest punct, el estimează că lipsa motivării deciziilor a dăunat echității procedurii și consideră că nici curtea de apel nici Curtea de Caseație nu examinat nici reparate încălcarea art. 659 al noului cod de procedură civilă. Pe această cale, reclamantul estimează că hotărârea Stepinska, citată de Guvern, este neaplicabilă la caz, deoarece, recursul reclamantei în această cauză "releveaza evident din recursurile imediate interzise de articole 607 și 608 al noului cod de procedură civilă".
Privind aprecierea de către jurisdicții a cerințelor articolului 659 al noului cod de procedură civilă, Curtea reaminteste mai întâi că nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne și că incumbă în prim rând autoritățile naționale, în special curțile și tribunalele, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre altele, hotărârea Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la verificare compatibilitate cu Convenția efectelor unei asemenea interpretări.
În caz, Curtea trebuie verifica dacă interpretare care fusese făcut de jurisdicțiile franceze a articolului 659 al noului cod de procedură civilă a dăunat drept reclamantul de a beneficia o procedură echitabilă. În particular, Curtea trebuie examinaț dacă reclamantul, care nu avusese cunoaștere cității și prin urmare a ținerii unei ședințe devant tribunalul de comerț, putut audiat de jurisdicții și putut beneficia o procedură contradictorie.
Curtea constată mai întâi că nici hotărârea curții de apel nici pe cea a Curții de Caseație nu reamintesc diligeințele efectuate de infractor cu scopul de a reface reclamantul. Cu toate acestea, la vederea proces-verbaul redactat de infractor și furnizat de reclamantul însuși, este clar că infractorul efectuat formalitățile cerate de art. 659 al noului cod de procedură civilă deoarece a efectuat cercetări prescrise de lege cu scopul de a reface reclamantul pentru a-l cita devant tribunalul de comerț. Din urmare, Curtea nu vede motiv să se abata analiza jurisdicțiilor care considerasera că sentința era nu pas "contradictorie" sau "pronunțată în lipsă" dar "considerată contradictorie". Ea admite deci că, conform dreptului național, reclamantul trebuia apela sentința. De altfel, ea observă că reclamantul, asistat de avocat, efectuat apel sentința tribunalul de comerț și prezent concluzii fondul cauzei. Curtea de apel examinat totalitate litigul și chiar dat parțial dreptate reclamantul. Curtea estimează deci că reclamantul putut face valabilă argumentelor la apel, în timp ce dublu grad de jurisdicție nu este cerat de Convenție în materie civilă. Constată de altfel că reclamantul nu contestă aceasta punct deoarece admit că cauza lui fusese supusă controlului ulterior curții de apel, dotat plenitudinea jurisdicție și oferind garanțiile art. 6 § 1 al Convenției.
Privind plângerea reclamantul conform căreia juridicțiile naționale, "răspunzând în mod vag, eliptic și general la mijloc tras din nulitate asignație, nu audiat cauza și privat o examinare fondul pletele", Curtea reaminteste că s'agind art. 6 § 1, obligație motivare deciziile interne nu poate înțelease exigiend o răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, în special, García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). În particular, Curtea judeca deja "că neresponzând la un argument simplu, care departe lipsește influență pe chestiune litigiu, [o] curte apel nu comis defect motivare" (Jahnke și Lenoble c. Franța (decizie), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX). Concluzionase atunci la absența încălcare art. 6 § 1 al Convenției. Curtea estimează că o asemenea raționament trebuie urmată în caz. Într-adevăr, dacă ea recunoaște că motivare Curții de Caseație putea analizată lipsă claritate, ea estimează cu toate acestea orice fel că aceasta nu dăunat echitate procedurii luată ansamblul ei deoarece argument ridicat reclamantul devant Curtea de Caseație, și anume nulitate asignație înmânate infractor nerespectare cerințele art. 659 al noului cod de procedură civilă, nu era determinand rezultatul litigul. Rezulta în realitate dosar, așa cum spus mai sus, regulile dreptului intern, în special prescripțiile art. 659 al noului cod de procedură civilă, bine respectate este din cauza raționament procedural că Curtea de Caseație considerasera mijloc tras din nulitate asignație trebuia declarat inadmisibil.
La vederea ansamblul acestor elemente, Curtea estimează că procedura, luată ansamblul, fost echitabilă (a se vedea, de exemplu, Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania, hotărâre din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68).
Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea evident nefondat trebuie respinsă în aplicare articole 35 §§ 3 și 4 al Convenției, după ce încheiat aplicare art. 29 § 3 al Convenției.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibil.
A.B. Baka
Grefiera
Președinte
de la requête n
o
5544/02
présentée par Nabil MOGRABI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
MM.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 décembre 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 7 décembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nabil Mograbi, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par Mme Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était le gérant de la SARL Moharer, entreprise de presse publiant notamment un journal satirique en langue arabe destiné principalement aux lecteurs du Proche Orient et en particulier l’Irak, crée en novembre 1987.
Le requérant affirme qu’en décembre 1991, en raison de la guerre du Golfe, la société a dû suspendre toute activité. Il explique qu’à cette époque, le gouvernement irakien qui détenait le monopole de diffusion des journaux était redevable à l’égard de la société Moharer de sommes très importantes (2 millions de francs), devenues subitement irrécupérables du fait de la guerre et de l’embargo qui a suivi.
Le requérant régla, à titre personnel, toutes les dettes de la société Moharer, y compris les salaires et les indemnités de licenciement des salariés, à l’exception des pénalités de majoration de retard de paiement dues aux caisses sociales de l’Etat (URSSAF, caisse de retraite CRICA). Ces dettes s’élevaient à 235.000 francs.
Le 4 novembre 1991, le tribunal de commerce de Paris chargea M
e
Pavec, mandataire de justice, de procéder à une enquête sur la situation financière de la société Moharer.
Le 1
er
décembre 1992, le tribunal de commerce de Paris prononça la liquidation judiciaire de la société. La date de cessation des paiements fut fixée au 1
er
juin 1991. L’insuffisance d’actif ressortait à environ 1.150.000
francs.
S’étant saisi d’office, le président du tribunal de commerce de Paris fit citer, le 26 octobre 1994, le requérant et M
e
Pavec,
suivant un acte extra-judiciaire délivré selon les modalités prescrites par l’article 659 du nouveau code de procédure civile (voir droit interne pertinent) à comparaître en chambre du conseil le 30 novembre 1994 «
pour être entendu et faire toutes observations sur l’application à son encontre des dispositions des articles 185 et suivants de la loi n
o
85-98 du 25 janvier 1985
». Il était reproché au requérant d’avoir «
tenu une comptabilité fictive ou fait disparaître des documents comptables de la personne morale ou s’être abstenu de tenir toute comptabilité conforme aux règles légales
» et d’avoir «
omis de faire, dans le délai de quinze jours, la déclaration de l’état de cessation de paiement
».
Par un procès verbal de recherches infructueuses dressé le 26
octobre
1994, l’huissier de justice constata ce qui suit
:
«
Me suis présenté ce jour [le 20 octobre 1994] à cette adresse. Aucune personne répondant à l’identification du destinataire de cet acte, j’ai en conséquence procédé aux démarches indiquées en fin d’acte.
Malgré mes recherches et perquisitions tant auprès des voisins et commerçants du quartier qu’aux bureaux de la police et de la mairie je n’ai pu découvrir l’adresse actuelle de l’intéressé. Lors de ces investigations il n’a pu être découvert le lieu de travail de l’intéressé.
Ces diligences effectuées ne m’ont pas permis de retrouver le destinataire de cet acte. J’ai en conséquence constaté que celui-ci se trouvait actuellement sans domicile, ni résidence, ni lieu de travail connus de moi comme de mon requérant [le tribunal de commerce de Paris].
(...)
J’ai rencontré
: la gardienne qui me déclare que monsieur Mograbi est parti sans laisser d’adresse
L’employeur
: n’a pu être découvert
Un employé du service municipal (listes électorales) qui m’a déclaré
: ne pas détenir d’informations concernant monsieur Mograbi Nabil
Un fonctionnaire du poste de police
: qui m’a déclaré
: que monsieur Mograbi Nabil n’a jamais fait l’objet de recherches
Les services postaux (minitel) indiquent
: néant
»
Le requérant ne se présenta pas à l’audience car il dit ne pas avoir été touché par la citation.
Par un jugement réputé contradictoire, le tribunal prononça, le 14
décembre 1994, la faillite personnelle du requérant pour une durée de dix ans et ordonna l’exécution provisoire du jugement. Le tribunal considéra en effet, que le requérant «
s’est désintéressé du sort de son entreprise, que les griefs sont caractérisés et qu’en ne se présentant pas, ni personne pour lui, [il] n’apporte aucun élément pour sa défense
».
Un deuxième jugement du 14 décembre 1994 condamna le requérant à supporter personnellement les dettes de la société Moharer à concurrence de 200.000 francs. Le requérant prétend avoir appris par la presse l’existence de ces jugements.
Par arrêt du 27 mai 1997, la cour d’appel de Paris, statuant par un seul arrêt en raison de la connexité des deux jugements, confirma la faillite personnelle et infirma le jugement ayant condamné le requérant à payer 200.000 francs à M
e
Pavec. Sur le moyen de nullité tiré de ce
que les assignations avaient été délivrées à une adresse qu’il avait quittée depuis 1987 sans que l’huissier ait effectué les diligences prévues par l’article 659 du NCPC, l’empêchant de prendre connaissance de la procédure dirigée contre lui, la cour d’appel considéra ce qui suit
:
«
Considérant que le moyen de nullité sera rejeté
; qu’en effet l’appelant ne justifie pas avoir communiqué sa dernière adresse à Maître Pavec à la suite du courrier adressé par celui-ci à son conseil le 17 septembre 1992, dans lequel il indiquait qu’il ne détenait pas l’adresse de son client
; que par ailleurs le procès verbal dressé en application de l’article 659 du NCPC répond aux exigences de ce texte.
»
Le requérant forma un pourvoi en cassation. Il fit valoir que la décision de la cour d’appel s’est bornée à constater que le procès verbal litigieux répondait aux exigences de l’article 659 du NCPC, sans relever les diligences concrètes et précises effectuées par l’huissier de justice aux fins de délivrer l’acte à la personne concernée, en violation de l’article 659 du nouveau code de procédure civile et de l’article 6 de la Convention. Il ajouta que la cour d’appel avait privé sa décision de base légale en déclarant valable le procès verbal de recherches, duquel il résultait que, ni les services fiscaux de la ville de Saint-Cloud, ni un commerçant, ni son conseil n’avaient été interrogés. Il fit également grief à la juridiction d’appel de ne pas avoir tenu compte de ce qu’aucune diligence n’avait été effectuée pour rechercher son lieu de travail, ou le joindre, ainsi qu’il l’avait été lors de la procédure en liquidation judiciaire, au siège de la société Moharer.
Par arrêt du 26 juin 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en ces termes
:
«
Mais attendu
que la dévolution s’opère pour le tout lorsque l’appel tend à l’annulation du jugement pour irrégularité de l’acte introductif d’instance et lorsque l’appelant a conclu sur le fond devant la cour d’appel
; que [le requérant] ayant demandé à la cour d’appel de déclarer nulle l’assignation introductive d’instance, de mettre à néant le jugement et, statuant à nouveau, de dire les griefs infondés, la cour d’appel, qui se trouvait saisie de l’entier litige, était tenue de statuer sur le fond
; que le moyen, inopérant en toutes ses branches, est irrecevable
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Nouveau code de procédure civile
Article 473
«
Lorsque le défendeur ne comparaît pas, le jugement est rendu par défaut si la décision est en dernier ressort et si la citation n’a pas été délivrée à personne.
Le jugement est réputé contradictoire lorsque la décision est susceptible d’appel ou lorsque la citation a été délivrée à la personne du défendeur.
»
Article 562
«
L’appel ne défère à la cour que la connaissance des chefs de jugement qu’il critique expressément ou implicitement et de ceux qui en dépendent.
La dévolution s’opère pour le tout lorsque l’appel n’est pas limité à certains chefs, lorsqu’il tend à l’annulation du jugement ou si l’objet du litige est indivisible.
»
Article 659
«
Lorsque la personne à qui l’acte doit être signifié n’a ni domicile, ni résidence, ni lieu de travail connus, l’huissier de justice dresse un procès-verbal où il relate avec précision les diligences qu’il a accomplies pour rechercher le destinataire de l’acte.
Le même jour ou, au plus tard le premier jour ouvrable suivant, à peine de nullité, l’huissier de justice envoie au destinataire, à la dernière adresse connue, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception, une copie du procès-verbal à laquelle est jointe une copie de l’acte objet de la signification.
Le jour même, l’huissier de justice avise le destinataire, par lettre simple, de l’accomplissement de cette formalité.
Les dispositions du présent article sont applicables à la signification d’un acte concernant une personne morale qui n’a plus d’établissement connu au lieu indiqué comme siège social par le registre du commerce et des sociétés.
»
Jurisprudence
«
La loi oblige l’huissier à mentionner le détail de ses investigations. Dès lors il est possible de déclarer nulle une signification effectuée alors que l’huissier de justice n’a pas fait toutes les recherches nécessaires. C’est le cas lorsque l’huissier, qui connaît la profession du destinataire, omet de se renseigner auprès de l’organisme professionnel
» (Cass. 3
e
civ, 12
mai
1993)
«
L’appréciation de la réalité et du caractère sérieux des recherches effectuées par l’huissier de justice relève du pouvoir souverain des juges du fond
» (Cass. com., 4 octobre 1976)
Néanmoins, «
comme le procès verbal de recherches est un acte authentique, les mentions indiquées par l’huissier relatives aux recherches effectuées font foi jusqu’à inscription de faux
: la demande incidente d’inscription de faux est recevable si le demandeur démontre l’insuffisance des diligences effectuées, en justifiant avoir notifié son changement d’adresse auprès des différents services administratifs et communiqué sa nouvelle adresse à son ancienne mairie et à la gendarmerie d’une commune voisine, alors que le procès verbal indique qu’il est parti sans laisser d’adresse
» (CA Douai, 3 novembre 1994).
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable et des droits de la défense. Il explique qu’il n’a pu faire valoir sa cause devant le tribunal de première instance en raison de la mauvaise appréciation, par les autorités nationales, de l’article 659 du nouveau code de procédure civile. Il fait valoir que l’huissier chargé de l’assignation n’a pas accompli les recherches nécessaires pour retrouver son adresse alors qu’il aurait pu trouver ces renseignements à la mairie, auprès des commerçants, de son avocat ou du syndicat de la presse et que son nouveau domicile se situait «
précisément à cinq mètres de son ancienne adresse, dans un même complexe immobilier
». Il considère qu’en répondant de manière vague, elliptique et générale à son moyen tiré de la nullité de l’assignation, les juridictions nationales n’ont pas entendu sa cause et l’ont privé d’un examen au fond de ses allégations.
Le requérant se plaint d’une violation de l’équité de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Concernant l’éventuelle irrégularité de l’acte introductif d’instance devant le tribunal de commerce, le Gouvernement, se référant à l’arrêt
Helle c. Finlande
(arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII), estime qu’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention ne peut pas être fondée sur le manquement par un organe juridictionnel à une garantie procédurale essentielle si la décision rendue était soumise au contrôle subséquent d’un organe judiciaire doté de la plénitude de juridiction et offrant les garanties de l’article 6 § 1. Il rappelle qu’en l’espèce, le requérant n’était certes pas présent à l’audience du tribunal de commerce, mais qu’il a pu interjeter appel des jugements réputés contradictoires du tribunal de commerce devant la cour d’appel où il était représenté par un avoué et assisté d’un avocat. Il précise que l’appel du requérant tendant à l’annulation du jugement pour irrégularité de l’acte introductif d’instance était d’ailleurs accompagné de conclusions sur le fond. Il constate également que l’éventuelle irrégularité procédurale n’a eu aucune influence sur l’issue du litige dès lors que la cour d’appel, dont il rappelle qu’elle a partiellement donné raison au requérant, a examiné l’intégralité de l’affaire, du fait de l’effet dévolutif de l’appel, et que les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention ont été respectées à ce stade. Le Gouvernement affirme par conséquent que la cour d’appel, si elle avait déclaré nul l’acte introductif d’instance comme le lui demandait le requérant, aurait statué de la même façon sur le fond du litige. Le Gouvernement, se référant notamment à l’arrêt
Stepinska c. France
(n
o
1814/02, § 18, 15 juin 2004), conclut par conséquent à l’irrecevabilité du grief, considérant que l’irrégularité prétendue de la citation devant le tribunal de commerce en première instance n’a en rien privé le requérant de l’examen de son litige par une juridiction lui offrant toutes les garanties de l’article 6 de la Convention.
Le Gouvernement, dans ses observations complémentaires et après avoir pris connaissance du procès verbal de l’huissier produit par le requérant, précise que celui-ci est conforme aux prescriptions de l’article 659 du nouveau code de procédure civile. Il considère que l’huissier, qui s’est présenté à l’adresse du domicile du requérant qui lui avait été communiqué par le greffe du tribunal de commerce, a interrogé la gardienne de l’immeuble, les services de la mairie ainsi que le commissariat de police et a consulté l’annuaire téléphonique par minitel et qui n’a pu contacter le requérant malgré ces démarches, était fondé à dresser un procès verbal de recherches infructueuses. Répondant aux arguments du requérant selon lequel l’article 659 du nouveau code de procédure civile devrait être prochainement réformé, le Gouvernement affirme qu’aucune modification substantielle de cet article n’est envisagée.
Le requérant se plaint de l’absence de réponse aux moyens de défense qu’il avait soulevé et plus généralement de la motivation des arrêts de la cour d’appel et de la Cour de cassation. Il se réfère notamment à l’arrêt
Van de Hurk c. Pays-Bas
(arrêt du 19 avril 1994, série A n
o
288).
Il considère que l’irrégularité de la signification de l’acte a eu une incidence directe sur l’issue du litige. Il se plaint de ce que le procès verbal dressé par l’huissier ne contenait que des mentions «
pré imprimées, stéréotypées et [qu’il avait été] établi à l’avance
», pratique dont il rappelle qu’elle est condamnée par la Cour de cassation. Il évoque une éventuelle réforme de l’article 659 du nouveau code de procédure civile par la chancellerie.
Le requérant considère également que la dévolution a porté atteinte au principe du contradictoire puisqu’il a été privé du double degré de juridiction et qu’il n’a pas été entendu par le juge commissaire, siégeant uniquement au tribunal de commerce. Il aurait ainsi été privé de la possibilité d’être entendu, de se défendre et d’être jugé par ses pairs, du seul fait de la négligence de l’huissier de justice. Il estime que la motivation du tribunal de commerce atteste bien que son absence à l’audience a été le principal élément de sa condamnation à la faillite personnelle.
Concernant le double degré de juridiction, le requérant considère que la dévolution ne peut permettre à la cour d’appel d’examiner l’affaire dans tous ses éléments de droit ou de fait qu’à la condition que le litige ait été examiné contradictoirement en première instance, ce qui n’aurait pas été possible en raison de son absence. Il conteste le caractère contradictoire du jugement, considère qu’il a été rendu par défaut et que l’affaire aurait du être renvoyée devant le tribunal de commerce. Il estime que les appelants sont contraints, par sécurité juridique, de conclure au fond en raison d’une mauvaise application, par les juridictions, de l’article 562 alinéa 2 du nouveau code de procédure civile.
Le requérant affirme ne pas nier que «
son affaire a été soumise au contrôle subséquent de la cour d’appel dotée de la plénitude de juridiction et offrant les garanties de l’article 6 § 1
» mais souhaite que la Cour examine l’équité de la procédure prise dans son ensemble. Sur ce point, il estime que le manque de motivation des décisions a porté atteinte à l’équité de la procédure et considère que ni la cour d’appel ni la Cour de cassation n’ont examiné ni réparé la violation de l’article 659 du nouveau code de procédure civile. A ce titre, le requérant estime que l’arrêt
Stepinska
, cité par le Gouvernement, est inapplicable à l’espèce, car, le pourvoi de la requérante dans cette affaire «
relevait manifestement des pourvois immédiats interdits par les article 607 et 608 du nouveau code de procédure civile
».
Quant à l’appréciation par les juridictions des exigences de l’article 659 du nouveau code de procédure civile, la Cour rappelle tout d’abord qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p.
290, §
33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.
En l’espèce, la Cour se doit de vérifier si l’interprétation qui a été faite par les juridictions françaises de l’article 659 du nouveau code de procédure civile a porté atteinte au droit du requérant de bénéficier d’une procédure équitable. En particulier, la Cour doit examiner si le requérant, qui n’a pas eu connaissance de la citation et donc de la tenue d’une audience devant le tribunal de commerce, a pu être entendu par les juridictions et a pu bénéficier d’une procédure contradictoire.
La Cour constate tout d’abord que ni l’arrêt de la cour d’appel ni celui de la Cour de cassation ne rappellent les diligences accomplies par l’huissier de justice en vue de retrouver le requérant. Pourtant, au vu du procès verbal dressé par l’huissier de justice et fourni par le requérant lui même, il est clair que l’huissier a accompli les formalités exigées par l’article 659 du nouveau code de procédure civile puisqu’il a effectué les recherches prescrites par la loi en vue de retrouver le requérant pour le citer devant le tribunal de commerce. Par conséquent, la Cour ne voit pas de raison de s’écarter de l’analyse des juridictions qui ont considéré que le jugement était non pas «
contradictoire
» ou «
rendu par défaut
» mais «
réputé contradictoire
». Elle admet dès lors que, selon le droit national, le requérant devait interjeter appel du jugement. Par ailleurs, elle observe que le requérant, assisté par un avocat, a effectivement interjeté appel du jugement du tribunal de commerce et a présenté des conclusions sur le fond de l’affaire. La cour d’appel a examiné la totalité du litige et a même donné partiellement gain de cause au requérant. La Cour estime donc que le requérant a pu faire valoir ses arguments en appel, alors d’ailleurs que le double degré de juridiction n’est pas exigé par la Convention en matière civile. Elle constate du reste que le requérant ne conteste pas ce point puisqu’il admet que son affaire a été soumise au contrôle subséquent de la cour d’appel, dotée de la plénitude de juridiction et offrant les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention.
Quant au grief du requérant selon lequel les juridictions nationales, «
en répondant de manière vague, elliptique et générale à son moyen tiré de la nullité de l’assignation, n’ont pas entendu sa cause et l’ont privé d’un examen au fond de ses allégations
», la Cour rappelle que s
’agissant de
l’article 6 § 1, l’obligation de motiver les décisions internes ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
26, CEDH 1999-I). En particulier, la Cour a déjà jugé «
qu’en ne répondant pas à un simple argument, au demeurant dénué d’influence sur la question en litige, [une] cour d’appel n’avait commis aucun défaut de motivation
» (
Jahnke et Lenoble c. France
(déc.), n
o
‑
IX). Elle avait alors conclu à l’absence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour estime qu’un tel raisonnement doit être suivi en l’espèce. En effet, si elle reconnaît que la motivation de la Cour de cassation pourrait être analysée comme manquant de clarté, elle estime toutefois et en tout état de cause que cela n’a pas porté atteinte à l’équité de la procédure prise dans son ensemble puisque l’argument soulevé par le requérant devant la Cour de cassation, à savoir la nullité de l’assignation délivrée par l’huissier en méconnaissance des exigences de l’article 659 du nouveau code de procédure civile, n’était pas déterminant pour l’issue du litige. Il ressort en effet du dossier, comme cela a été dit plus haut, que les règles de droit interne, et notamment les prescriptions de l’article 659 du nouveau code de procédure civile, ont bien été respectées et que c’est pour des raisons procédurales que la Cour de cassation a considéré que le moyen tiré de la nullité de l’assignation devait être déclaré irrecevable.
Au vu de l’ensemble de ces éléments, la Cour estime que la procédure, prise dans son ensemble, a été équitable (voir, par exemple,
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne
, arrêt du 6 décembre 1988, série A n
o
146, p. 31, § 68).
Partant, la Cour conclut que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, après avoir mis fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président