SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 16655/02 prezentată de Ambrogio CRESCENTE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 7 decembrie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dl Casadevall Bonello Maruste Zagrebelsky Pavlovski Garlicki, judecători și grefier de secțiune al dlui O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 decembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Ambrogio Crescente, este un resortisant italian, născut în 1945 și deținut în prezent la penitenciarul Voghera (Pavia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul B. Sabbini, avocat la Milano. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul unui ordin de autorizare a interceptării, autoritățile italiene au înregistrat la 23 noiembrie și la 4 decembrie 1996 interviurile unui deținut, X, cu copiii săi în penitenciarul din Milano. În cursul uneia dintre aceste conversații, fiul lui X a declarat că un anume Nene La 18 februarie 1997, numele reclamantului a fost înscris în registrul persoanelor suspectate de comiterea unei infracțiuni (registro degli indagati), în cazul traficului de stupefiante. Printr-o ordonanță din 3 noiembrie 1997, judecătorul de investigații preliminare (denumit în continuare GIP) La 13 noiembrie 1997, acesta din urmă a fost informat cu privire la acuzația împotriva sa, în special că a vândut de mai multe ori către X cocaină. 141 de grame din această substanță fuseseră confiscate în momentul arestării lui X, care a avut loc la 12 noiembrie 1996. La 14 noiembrie 1997, X a fost interogat de GIP-ul din Milano și, în esență, a recunoscut că era traficant de droguri, dar nu s-a referit la rolul reclamantului. Printr-o ordonanță din 21 ianuarie 1999, aceasta din urmă a observat că nu a putut fi identificată nicio legătură între faptele de care a fost acuzat reclamantul și un delict de omucidere comis de ceilalți coinvidenți. Cazul reclamantului a fost transmis, prin urmare, procurorului și, la 28 aprilie 1999, persoana în cauză a fost retrimisă în fața Tribunalului din Milano, instanța competentă rațională a statului. În timpul dezbaterilor au fost interogați mai mulți martori acuzați și cu eliberare condiționată. La 7 octombrie 1999, tribunalul l-a însărcinat pe un expert să examineze uluitorul reținut în timpul arestării lui X. Raportul de expertiză a fost depus la 21 octombrie 1999. printr-o hotărâre din 28 octombrie 1999, Tribunalul din Milano l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de nouă ani de închisoare și 60 de milioane de lire (aproximativ 30 de lire). 987 EUR) de amendă. Această decizie a fost adoptată pe baza raportului de expertiză, a înregistrărilor interviurilor cu X și a altor interceptări efectuate în timpul investigațiilor preliminare. În cursul procedurii, apărarea a excitat din nulitatea acestor elemente pe motivul că acestea fuseseră obținute în cadrul unei alte proceduri penale. Cu toate acestea, tribunalul a respins această teză, deoarece interceptările în cauză fuseseră efectuate în cadrul unei proceduri unice și din care cauza reclamantului fusese separată ulterior. În plus, reclamantul însuși a mărturisit că îl cunoaște pe X și că l-a plătit pe avocatul care îl apăra, ceea ce, potrivit instanței, demonstra că cei doi bărbați erau asociați în comerțul lor ilicit. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre, reiterându-și excepția cu privire la nulitatea interceptărilor și susținând că acuzația adusă împotriva sa avea un caracter general și vag. În plus, se plângea că numele său fusese înscris cu întârziere în registrul persoanelor suspectate de comiterea unei infracțiuni și solicita convocarea și interogarea lui X. Printr-o hotărâre din 18 mai 2000, Curtea de Apel din Milano a confirmat hotărârea de primă instanță și a observat că eventuala întârziere în înscrierea numelui reclamantului în registrul în litigiu nu a dus la nicio nulitate. Pe de altă parte, acuzația notificată reclamantului a fost clară și precisă, indicând perioada în care ar fi fost comisă infracțiunea (până la 12 noiembrie 1996) și cantitatea totală de cocaină vândută către X (în valoare de 78 000 000 de lire, aproximativ 40 de lire). În cele din urmă, audierea lui X cu privire la convorbirile interceptate din 23 noiembrie și 4 a permis reclamantului să-și pregătească apărarea. În această privință, Curtea de Apel a solicitat, la cererea reclamantului, prezentarea hotărârii definitive pronunțate împotriva X și a considerat că faptele stabilite în această decizie pot fi evaluate ca probe. Recurentul s-a ocupat de casare și a reiterat excepția referitoare la nulitatea interceptărilor și s-a plâns că Curtea de Apel refuzase să examineze X. Reclamantul a susținut, de asemenea, că nu ar fi putut fi efectuată nicio expertiză cu privire la uluitorul confiscat în momentul arestării lui X, având în vedere că, în temeiul unei hotărâri pronunțate împotriva acestuia din urmă la 18 decembrie 2008 Prin hotărârea din 11 iulie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 17 octombrie 2001, Curtea de Casație, considerând că Curtea de Apel a motivat în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a decăzut pe reclamant din recursul său. În părțile relevante ale acestuia, art. 603 alineatul (1) și alineatul (2) din Codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP") se citește astfel: În cazul în care o parte, în mijloacele sale de apel (...) a solicitat o nouă prezentare a probelor deja prezentate în cursul dezbaterilor de primă instanță sau prezentarea de noi dovezi, judecătorul, în cazul în care consideră că nu este în măsură să soluționeze [cauza] pe baza dosarului (se ritene di non essere in grado di decidere allo stato degli Atti), dispune redeschiderea anchetei. În cazul în care noile dovezi au apărut sau [au fost] descoperite după procesul de primă instanță, judecătorul dispune redeschiderea anchetei în limitele prevăzute la art. 495 alineatul (1) [excluderea probelor interzise prin lege, vădit inutile sau lipsite de interes pentru procedură] GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (d) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii împotriva sa. ÎN DREPT, recurentul consideră că procedura penală pentru care a făcut obiectul nu a fost echitabilă. El invocă art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (d) din Convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulată. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice inculpat are dreptul, printre altele, să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...). Având în vedere că cerințele de la alineatul (3) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6, Curtea va examina plângerile reclamantului din perspectiva celor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Van Geysegem Belgia [GC], nr 26103/95, § 27, CEDO 1999-I). Reclamantul observă, în primul rând, că numele său a fost înscris în registrul persoanelor suspectate de comiterea unei încălcări numai la 18 februarie 1997, în timp ce investigațiile care îl priveau începuseră cel târziu în decembrie 1996. Curtea reamintește că art. 6 din Convenție arată necesitatea de a acorda o atenție extremă notificării acuzației. Acțiunea de acuzare joacă un rol determinant în urmărirea penală: de la notificarea sa, persoana pusă în discuție este în mod oficial informată în scris cu privire la temeiul juridic și de fapt al reproșurilor formulate împotriva ei (Kamasinski c. Austria , Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A n 36-37, punctul 79). Acuzatul are dreptul să fie informat nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu privire la faptele materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația, ci și cu privire la calificarea juridică dată acestor fapte într-un mod detaliat. Nu este necesară nicio formă specială în ceea ce privește modul în care aceste informații trebuie furnizate ( Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că art. 6 alineatul (3) litera (a) se aplică numai persoanelor acuzate. Curtea trebuie să stabilească în ce stadiu al procedurii reclamantul a fost acuzat. În sensul articolului 6 din convenție. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, acuzarea poate fi definită ca o notificare oficială din partea autorității competente a reproșului pentru comiterea unei infracțiuni. În prezenta cauză, nu reiese din dosar că reclamantul a avut cunoștință de acuzație sau a suferit alte efecte importante asupra situației sale înainte de 13 noiembrie 1997, data arestării sale. Cu această ocazie, reclamantul a fost informat cu privire la faptele care stau la baza acuzării și cu privire la calificarea juridică a acestora, ceea ce constituie o informare suficientă în sensul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din convenție. Este adevărat că investigațiile referitoare la solicitant au început la sfârșitul anului 1996, iar numele persoanei în cauză a fost înscris în registrul persoanelor suspectate de a fi comis o infracțiune după aproximativ două luni, la 18 februarie 1997. Cu toate acestea, Curtea consideră că, înainte de 13 noiembrie 1997, reclamantul nu a fost acuzat în mod oficial. În conformitate cu art. 6 din Convenție (a se vedea Ferrarin c. Italia (dec.), nr. 34203/96, 8 iunie 1999, și Ortolani c. Italia (dec.), nr. 46283/99, 31 mai 2001). Prin urmare, această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de faptul că s-a efectuat o expertiză cu privire la uimitorul lucru care, în conformitate cu hotărârea pronunțată împotriva lui X la 18 iulie 1997, ar fi trebuit să fie distrus. Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, și Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], n 34044/96, 35532/97 și 44881/98, § 49, CEDO 2001-II). Or, presupunând chiar că, după cum dorește reclamantul, conform dispozițiilor interne relevante confiscatul uluitor în momentul arestării X ar fi trebuit să fie distrus, Curtea nu vede în ce măsură neaplicarea acestei măsuri ar fi putut aduce atingere dreptului la apărare. Pe de altă parte, recurentul nu susține că a fost lipsit de posibilitatea de a contesta rezultatele expertizei în litigiu; prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul susține, în sfârșit, că refuzul de a convoca și de a interoga X a fost arbitrar. Guvernul observă că Curtea de Apel din Milano a considerat că audierea solicitată nu este relevantă pentru procedură, pe baza unor motive atât relevante, cât și suficiente. În special, judecătorii naționali au luat în considerare natura conversațiilor dintre X și membrii familiei sale, precum și interceptările telefonice efectuate pe linia X, dovezi care nu erau infirmate de alte elemente. Pe de altă parte, chiar apărarea a solicitat prezentarea hotărârii definitive pronunțate împotriva lui X, în care s-a stabilit că acesta din urmă deținea un trafic de stupefiante cu reclamantul, iar, în temeiul CPP, după ce a fost prezentat la proces, această hotărâre constituie o dovadă a faptelor stabilite în acesta. În plus, ar trebui remarcat faptul că prezentarea tuturor elementelor de probă în sarcina reclamantului a avut loc în cadrul unei proceduri contradictorii și că pârâtul a avut ocazia de a ridica excepțiile pe care le-a considerat necesare pentru apărarea sa. Guvernul subliniază că reclamantul nu a solicitat audierea lui X decât în mijloacele sale de apel. Or, în dreptul italian în cazul în care se solicită prezentarea de noi probe în apel, judecătorul din fond trebuie să accepte cererile părților numai în cazul în care consideră că nu este în măsură să se pronunțe pe baza dosarului (a se vedea art. 603 din CPP, citat mai sus În principiu, colectarea materialului probator trebuie să aibă loc în primă instanță, admiterea mijloacelor de probă în recurs având un caracter excepțional. În opinia guvernului, neconvocarea lui X ar fi imputată reclamantului, care a omis să indice acest martor în fața Tribunalului din Milano. În calitate de instanță de primă instanță, acesta ar fi putut exclude numai dovezile interzise de lege, în mod evident inutile sau lipsite de interes pentru procedură. În cele din urmă, guvernul subliniază că X ar fi trebuit să depună mărturie cu privire la conținutul conversațiilor pe care le-a avut cu copiii săi și care fuseseră înregistrate fără știrea sa. Audierea sa nu ar fi putut aduce elemente noi pentru apărare, deoarece X nu ar fi putut modifica în mod favorabil reclamantul de fraze pe care el însuși le-a pronunțat. Reclamantul consideră că Curtea de Apel din Milano nu a indicat în mod corespunzător motivele pentru care audierea lui X nu este necesară și susține că înregistrările conversațiilor (telefonice și de altă natură) ale lui X nu constituie o singură dovadă care ar putea constitui un verdict de vinovăție. În plus, interceptările în litigiu au fost efectuate în cadrul unei alte proceduri penale, iar reclamantul subliniază, de asemenea, că X nu a făcut niciodată declarații cu privire la acesta și consideră că, dacă ar fi fost ascultat, ar fi putut clarifica circumstanțele din jurul înregistrărilor conversațiilor sale și natura relațiilor sale cu pârâtul. În această privință, ar trebui reamintit faptul că, în cadrul procedurii penale împotriva sa și a cărei hotărâre definitivă a fost pronunțată în cadrul procesului reclamantului mai târziu, reclamantul a pledat întotdeauna nevinovat. Reclamantul observă că ar fi putut solicita adoptarea procedurii prescurtate (gudizio abbreviato) ), o abordare simplificată prin care pledoariile părților trebuie să se bazeze pe actele care fac parte din dosarul Parchetului și care, în caz de condamnare, duce la o reducere cu o treime a pedepsei aplicate. Cu toate acestea, reclamantul ar fi renunțat la această posibilitate pentru a beneficia de toate garanțiile unei proceduri contradictorii, inclusiv dreptul de a obține convocarea martorilor cu descărcare de gestiune. Reclamantul susține că a solicitat audierea lui X numai în mijloacele sale de apel, deoarece nu credea că înregistrările prezentate de Parchet ar fi putut duce la condamnarea sa în primă instanță; în plus, în temeiul Constituției italiene, dreptul la apărare trebuie respectat în orice etapă a procedurii. În cele din urmă, este adevărat că reclamantul însuși a solicitat prezentarea hotărârii definitive împotriva lui X; cu toate acestea, acest lucru ar fi fost făcut doar pentru a demonstra că această decizie nu se referă la înregistrările conversațiilor lui X. Curtea reamintește că, în principiu, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia elementele adunate de acestea și relevanța celor a căror producție o doresc inculpații (a se vedea în special Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A n În special, art. 6 alineatul (3) litera (d) le lasă, în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei oferte de probă per martor (a se vedea Asch c. Austria, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A n 203, p. 10, § 25) Obiectivul său este de a asigura o egalitate deplină a armelor de foc în domeniul armelor de foc (hotărârile Engel și altele c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A n 22, pp. 38-39, § 91, și Vidal c. Belgia din 22 aprilie 1992, seria A n 235 B, p. 32, § 33). Cu toate acestea, nu epuizează conținutul articolului 6 alineatul (3) litera (d) și al alineatului (1) al cărui paragraf reprezintă o aplicare printre multe altele. Sarcina Curții Europene este de a verifica dacă procedura în litigiu, considerată în ansamblu, are caracterul echitabil dorit de alineatul (1) (a se vedea în special Delta c. Franța, Hotărârea din 19 decembrie 1990, seria A n 191, p. 15, § 35, și Destrehem c. Franța, n 56651/00, § 40, 18 mai 2004. Astfel, chiar dacă Bricmont c. Belgia, Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A n 158, p. 31, § 89. În orice caz, nu este suficient, pentru reclamantul care invocă încălcarea articolului 6 alin. (3) lit. (d) din Convenție, pentru a demonstra că nu a putut interoga un anumit martor cu eliberare condiționată. Cu toate acestea, trebuie să facă probabil că convocarea martorului respectiv era necesară în căutarea adevărului și că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (R.M., F.P. și L.P. c. Italia (dec.), nr. 6992/00, 11 ianuarie 2001). În cazul de față, Curtea arată că reclamantul se plânge de neaudiția lui X și că acesta ar fi trebuit să depună mărturie cu privire la circumstanțele în care a fost interceptat și la natura relațiilor sale cu pârâtul. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că audierea acestui martor ar fi putut aduce elemente noi și relevante pentru examinarea cazului său. Într - adevăr, rapoartele și împrejurările menționate mai sus au apărut din discuțiile dintre X și membrii familiei sale, precum și din alte interceptări telefonice produse la proces. În plus, chiar apărarea a solicitat prezentarea hotărârii definitive împotriva lui X, iar reclamantul nu contestă afirmația guvernului potrivit căreia acest document a stabilit că X deținea un trafic de stupefiante cu domnul Crescente. În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că reclamantul nu a solicitat audierea martorului în litigiu în primă instanță, care se limitează la a solicita convocarea acestuia în mijloacele sale de apel. Cu toate acestea, după cum a subliniat pe bună dreptate guvernul, în legislația italiană în cadrul procedurii de a doua instanță, convocarea are un caracter excepțional, care trebuie să fie ordonată numai dacă judecătorul consideră că nu este în condiția de a se pronunța pe baza dosarului (a se vedea, mutatis mutandis Pisano c. Italia, nr 36732/97, § 22, 27 iulie 2000). Or, din motivele menționate anterior, această condiție nu părea îndeplinită în speță. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate detecta nici o aparență de încălcare a articolului 6 din Convenție. În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O' Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
16565/02
présentée par Ambrogio CRESCENTE
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 7 décembre 2004 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Maruste
,
V.
Zagrebelsky
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ambrogio Crescente, est un ressortissant italien, né en 1945 et actuellement détenu au pénitencier de Voghera (Pavie). Il est représenté devant la Cour par M
e
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En vertu d'une ordonnance autorisant les écoutes, les autorités italiennes enregistrèrent le 23 novembre et le 4 décembre 1996 les entretiens d'un détenu, X, avec ses enfants dans le pénitencier de Milan. Au cours d'une de ces conversations, le fils de X affirma qu'un certain «
Nené
», successivement identifié comme étant le requérant, demandait à être payé pour la cocaïne qu'il aurait fournie à son père.
Le 18 février 1997, le nom du requérant fut inscrit dans le registre des personnes soupçonnées d'avoir commis une infraction (
registro degli indagati
), en l'espèce trafic de stupéfiants. L'enquête concernait également environ soixante autres personnes.
Par une ordonnance du 3 novembre 1997, le juge des investigations préliminaires (ci-après le «
GIP
») de Milan plaça le requérant en détention provisoire. Ce dernier, arrêté le 13 novembre 1997, fut informé de l'accusation portée à son encontre. Il s'agissait, notamment, d'avoir vendu à plusieurs reprises à X de la cocaïne. 141 grammes de cette substance avaient été saisis lors de l'arrestation de X, survenue le 12 novembre 1996.
Le 14 novembre 1997, X fut interrogé par le GIP de Milan. Il admit, en substance, être un trafiquant de drogue, mais ne fit aucune référence au rôle du requérant.
Le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d'assises de Milan. Par une ordonnance du 21 janvier 1999, cette dernière observa qu'aucune connexion n'avait pu être décelée entre les faits dont le requérant était accusé et un délit d'homicide commis par les autres coïnculpés. L'affaire du requérant fut partant transmise au parquet et, le 28 avril 1999, l'intéressé fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Milan, juridiction compétente
ratione materiae
.
Au cours des débats, plusieurs témoins à charge et à décharge furent interrogés. Le 7 octobre 1999, le tribunal chargea un expert d'examiner le stupéfiant saisi lors de l'arrestation de X. Le rapport d'expertise fut déposé le 21 octobre 1999.
Par un jugement du 28 octobre 1999, le tribunal de Milan condamna le requérant à une peine de neuf ans d'emprisonnement et 60 millions lires (environ 30
987 euros) d'amende. Cette décision fut arrêtée sur la base du rapport d'expertise, des enregistrements des entretiens de X et des autres écoutes effectuées pendant les investigations préliminaires. Au cours de la procédure, la défense avait excipé de la nullité de ces éléments au motif qu'ils avaient été obtenus dans le cadre d'une autre procédure pénale. Cependant, le tribunal repoussa cette thèse étant donné que les écoutes en question avaient été effectuées dans le cadre d'une procédure à l'origine unique et de laquelle l'affaire du requérant avait été séparée ultérieurement. Par ailleurs, le requérant lui-même avait avoué connaître X et avoir payé l'avocat qui le défendait, ce qui selon le tribunal démontrait que les deux hommes étaient associés dans leur commerce illicite.
Le requérant interjeta appel de ce jugement, réitérant son exception concernant la nullité des écoutes et affirmant que l'accusation portée à son encontre avait un caractère général et vague. Il se plaignait en outre du fait que son nom avait été tardivement inscrit dans le registre des personnes soupçonnées d'avoir commis une infraction et demanda la convocation et l'interrogation de X.
Par un arrêt du 18 mai 2000, la cour d'appel de Milan confirma le jugement de première instance. Elle observa que l'éventuel retard dans l'inscription du nom du requérant dans le registre litigieux n'entraînait aucune nullité. Par ailleurs, le chef d'inculpation notifié au requérant était clair et précis, indiquant la période dans laquelle l'infraction aurait été commise (jusqu'au 12 novembre 1996) et la quantité totale de cocaïne vendue à X (pour une valeur de 78
000
000 lires, environ 40
283 euros). Ces indications permettaient au requérant de préparer sa défense. Enfin, l'audition de X au sujet des conversations interceptées des 23 novembre et 4
décembre 1996 s'avérait inutile. A cet égard, la cour d'appel rappela avoir ordonné, à la demande du requérant, la production du jugement définitif rendu contre X, et considéra que les faits établis dans cette décision pouvaient être évalués comme preuves.
Le requérant se pourvut en cassation. Il réitéra l'exception concernant la nullité des écoutes et se plaignit du fait que la cour d'appel avait refusé d'examiner X. Le requérant allégua en outre qu'aucune expertise n'aurait pu être effectuée sur le stupéfiant confisqué lors de l'arrestation de X, étant donné qu'aux termes d'un jugement rendu à l'encontre de ce dernier le 18
juillet 1997, cette substance aurait dû être détruite.
Par un arrêt du 11 juillet 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 17
octobre 2001, la Cour de cassation, estimant que la cour d'appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.
Le droit interne pertinent
Dans ses parties pertinentes, l'article 603 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale (ci-après, le «
CPP
») se lit ainsi
:
«
1.
Lorsqu'une partie, dans ses moyens d'appel (...) a demandé une nouvelle production de preuves déjà produites au cours des débats de première instance ou la production de nouvelles preuves, le juge, s'il estime ne pas être en condition de trancher [l'affaire] sur la base du dossier (
se ritiene di non essere in grado di decidere allo stato degli atti
), ordonne la réouverture de l'instruction.
2.
Si les nouvelles preuves sont survenues ou [ont été] découvertes après le procès de première instance, le juge ordonne la réouverture de l'instruction dans les limites prévues à l'article 495 § 1 [exclusion des preuves interdites par la loi, manifestement superflues ou sans intérêt pour la procédure]
».
GRIEF
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 a) et d) de la Convention, le requérant se plaint d'un manque d'équité de la procédure menée contre lui.
Le requérant considère que la procédure pénale dont il a fait l'objet n'a pas été équitable. Il invoque l'article 6 §§ 1 et 3 a) et d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui
; (...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...).
»
Étant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l'article 6, la Cour examinera les doléances du requérant sous l'angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Van
Geyseghem
c.
Belgique [GC]
, n
o
a)
Le requérant observe, en premier lieu, que son nom a été inscrit dans le registre des personnes soupçonnées d'avoir commis une infraction seulement le 18 février 1997, alors que les investigations le concernant avaient commencé au plus tard en décembre 1996.
La Cour rappelle que l'article 6 de la Convention montre la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l'« accusation » à l'intéressé. L'acte d'accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales
: à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée par écrit de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle (
Kamasinski c. Autriche
, arrêt du 19 décembre 1989, série A n
o
168, pp. 36-37, § 79). L'accusé a le droit d'être informé non seulement de la cause de l'accusation, c'est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l'accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits et ce d'une manière détaillée. Aucune forme particulière ne s'impose quant à la manière dont ces informations doivent être données (
Pélissier et Sassi Sassi c.
France
[GC], n
o
25444/94,
§§ 51 et 53, CEDH 1999-II).
Cependant, il convient d'observer que l'article 6 § 3 a) s'applique seulement aux personnes accusées. La Cour doit partant déterminer à quel stade de la procédure le requérant s'est trouvé «
accusé
» au sens de l'article 6 de la Convention. Selon sa jurisprudence constante, l'« accusation » peut se définir « comme la notification officielle, émanant de l'autorité compétente, du reproche d'avoir accompli une infraction pénale », idée qui correspond aussi à la notion de « répercussion importante sur la situation » du suspect
(voir, notamment,
Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France
, arrêt du 31
mars
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, p. 660, §
93).
Dans la présente affaire, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait eu connaissance de l'accusation ou ait subi d'autres répercussions importantes sur sa situation avant le 13 novembre 1997, date de son arrestation
. A cette occasion, le requérant a été informé des faits à la base du chef d'accusation et de leur qualification juridique, ce qui constitue une information suffisante au sens de l'article 6 § 3 a) de la Convention.
Il est vrai que les investigations concernant le requérant avaient débuté fin 1996, et que le nom de l'intéressé avait été inscrit dans le registre des personnes soupçonnées d'avoir commis une infraction environ deux mois plus tard, le 18
février 1997. Cependant, la Cour estime qu'avant le 13
novembre 1997, le requérant n'a pas été formellement «
accusé
» aux termes de l'article 6 de la Convention (voir
Ferrarin c. Italie
(déc.), n
o
34203/96, 8 juin 1999, et
Ortolani c. Italie
(déc.), n
o
46283/99, 31
mai
2001).
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Le requérant se plaint du fait qu'une expertise a été effectuée sur le stupéfiant qui, aux termes du jugement rendu contre X le 18
juillet 1997, aurait dû être détruit.
La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et
Streletz, Kessler et Krenz c. Allemagne
[GC], n
os
34044/96, 35532/97 et 44801/98, § 49, CEDH 2001-II).
Or, à supposer même que, comme le veut le requérant, aux termes des dispositions internes pertinentes le stupéfiant confisqué lors de l'arrestation de X aurait dû être détruit, la Cour ne voit pas en quoi la non-exécution de cette mesure aurait pu porter atteinte aux droits de la défense. Par ailleurs, le requérant n'allègue pas avoir été privé de la possibilité de contester les résultats de l'expertise litigieuse.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
c)
Le requérant allègue enfin que le refus de convoquer et interroger X a été arbitraire.
Le Gouvernement observe que la cour d'appel de Milan a estimé que l'audition sollicitée était sans intérêt pour la procédure, se fondant sur des raisons à la fois pertinentes et suffisantes. En particulier, les juges nationaux ont pris en compte la nature des conversations entre X et les membres de sa famille, ainsi que les écoutes téléphoniques effectuées sur la ligne de X, preuves qui n'étaient pas infirmées par d'autres éléments.
Par ailleurs, la défense elle-même a demandé la production du jugement définitif rendu à l'encontre de X, dans lequel il était établi que ce dernier entretenait un trafic de stupéfiants avec le requérant. Or, aux termes du CPP, une fois produit au procès, ce jugement constitue une preuve des faits qui y sont établis. Il conviendrait en outre de noter que la production de tous les éléments de preuve à la charge du requérant a eu lieu dans le cadre d'une procédure contradictoire, et que l'accusé a eu l'opportunité de soulever les exceptions qu'il a estimées nécessaires pour sa défense.
Le Gouvernement souligne que le requérant n'a demandé l'audition de X que dans ses moyens d'appel. Or, en droit italien lorsque la production de nouvelles preuves est sollicitée en appel, le juge du fond doit faire droit aux demandes des parties seulement s'il estime ne pas être en condition de trancher sur la base du dossier (voir l'article 603 du CPP, cité ci-dessus sous «
droit interne pertinent
»). En effet, la récolte du matériel probatoire doit en principe avoir lieu en première instance, l'admission de moyens de preuve en appel ayant un caractère exceptionnel.
De l'avis du Gouvernement, la non-convocation de X serait imputable au requérant, qui a omis d'indiquer ce témoin devant le tribunal de Milan. En tant que juridiction de première instance, ce dernier aurait pu exclure seulement les preuves interdites par la loi, manifestement superflues ou sans intérêt pour la procédure.
Le Gouvernement relève enfin que X aurait dû témoigner quant au contenu des conversations qu'il avait eues avec ses enfants et qui avaient été enregistrées à son insu. Son audition n'aurait pas pu apporter des éléments nouveaux pour la défense, étant donné que X n'aurait pas pu modifier d'une manière favorable au requérant des phrases qu'il avait lui-même prononcées.
Le requérant considère que la cour d'appel de Milan n'a pas dûment indiqué les raisons pour lesquelles l'audition de X était inutile. Il soutient que les enregistrements des conversations (téléphoniques et autres) de X n'étaient pas une preuve à elle seule susceptible de fonder un verdict de culpabilité. De plus, les écoutes litigieuses avaient été effectuées dans le cadre d'une autre procédure pénale.
Le requérant souligne également que X n'a jamais fait de déclarations le concernant, et estime que s'il avait été entendu, il aurait pu éclaircir les circonstances entourant les enregistrements de ses conversations et la nature de ses rapports avec l'accusé. A cet égard, il conviendrait de rappeler que dans le cadre de la procédure pénale menée contre lui – et dont le jugement définitif a été produit au procès du requérant – X avait toujours plaidé non coupable.
Le requérant note qu'il aurait pu demander l'adoption de la procédure abrégée (
giudizio abbreviato
), une démarche simplifiée selon laquelle les plaidoiries des parties doivent se baser sur les actes faisant partie du dossier du parquet et qui entraîne, en cas de condamnation, une réduction d'un tiers de la peine infligée. Le requérant aurait cependant renoncé à cette possibilité afin de bénéficier de toutes les garanties d'une procédure contradictoire, y compris le droit d'obtenir la convocation des témoins à décharge.
Le requérant allègue avoir demandé l'audition de X seulement dans ses moyens d'appel car il ne pensait pas que les enregistrements produits par le parquet auraient pu porter à sa condamnation en première instance. Par ailleurs, aux termes de la Constitution italienne, le droit à la défense doit être respecté dans toute phase de la procédure. Enfin, il est vrai que le requérant lui-même a demandé la production du jugement définitif à l'encontre de X
; cependant, ceci aurait été fait dans le seul but de démontrer que cette décision ne faisait aucune référence aux enregistrements des conversations de X.
La Cour rappelle qu'il revient en principe aux juridictions nationales d'apprécier les éléments rassemblés par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production (voir notamment
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne,
arrêt du 6 décembre 1988, série A n
o
146, p. 31, § 68). Spécialement, l'article 6 § 3 d) leur laisse, toujours en principe, le soin de juger de l'utilité d'une offre de preuve par témoins (voir
Asch c. Autriche
, arrêt du 26 avril 1991, série A n
o
203, p.
10, § 25)
; il «
n'exige pas la convocation et l'interrogation de tout témoin à décharge
: ainsi que l'indiquent les mots «
dans les mêmes conditions
», il a pour but essentiel une complète «
égalité des armes
» en la matière
» (arrêts
Engel et autres c.
Pays-Bas
du 8 juin 1976, série A n
o
22, pp. 38-39, § 91, et
Vidal c.
Belgique
du 22
avril 1992, série
A n
o
235
‑
B, p. 32, § 33).
La notion d'«
égalité des armes
» n'épuise pourtant pas le contenu du paragraphe 3 d) de l'article 6, pas plus que du paragraphe 1 dont cet alinéa représente une application parmi beaucoup d'autres. La tâche de la Cour européenne consiste à rechercher si la procédure litigieuse, considérée dans son ensemble, revêtit le caractère équitable voulu par le paragraphe 1 (voir notamment
Delta c. France,
arrêt du 19 décembre 1990, série A n
o
191, p.
15, § 35, et
Destrehem c. France
, n
o
56651/00, § 40, 18 mai 2004).
Ainsi, même s'«
il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou opportunité de citer un témoin (...), des circonstances exceptionnelles pourraient conduire la Cour à conclure à l'incompatibilité avec l'article 6 de la non-audition d'une personne comme témoin
» (
Bricmont c.
Belgique
, arrêt du 7
juillet 1989, série
A n
o
158, p. 31, § 89). En tout état de cause, il ne suffit pas, au requérant qui allègue la violation de l'article
6 § 3 d) de la Convention, de démontrer qu'il n'a pas pu interroger un certain témoin à décharge. Encore faut-il qu'il rende vraisemblable que la convocation dudit témoin était nécessaire à la recherche de la vérité et que le refus de l'interroger a causé un préjudice aux droits de la défense (
R.M.M., F.P. et L.P. c. Italie
(déc.), n
o
61692/00, 11
janvier 2001).
En l'espèce, la Cour relève que le requérant se plaint de la non-audition de X, et que celui-ci aurait dû témoigner quant aux circonstances entourant ses conversations interceptées et à la nature de ses rapports avec l'accusé. La Cour estime cependant que le requérant n'a pas démontré que l'audition de ce témoin aurait pu apporter des éléments nouveaux et pertinents pour l'examen de son affaire. En effet, lesdits rapports et circonstances ressortaient des conversations entre X et les membres de sa famille, ainsi que des autres écoutes téléphoniques produites au procès. De plus, la défense elle-même a demandé la production du jugement définitif rendu à l'encontre de X, et le requérant ne conteste pas l'affirmation du Gouvernement selon laquelle ce document établissait que X entretenait un trafic de stupéfiants avec M. Crescente.
Enfin, il convient de noter que le requérant n'a pas demandé l'audition du témoin litigieux en première instance, se bornant à en solliciter la convocation dans ses moyens d'appel. Cependant, comme le Gouvernement l'a à juste titre souligné, en droit italien lors de la procédure de deuxième instance ladite convocation revêt un caractère exceptionnel, devant être ordonnée seulement si le juge estime ne pas être en condition de trancher sur la base du dossier (voir,
mutatis mutandis
,
Pisano c. Italie
, n
o
36732/97,
22., 27 juillet 2000). Or, pour les raisons indiquées ci-dessus, cette condition ne semblait pas remplie en l'espèce.
Dans ces circonstances, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation de l'article 6 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael O'
Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président