MIONE contre l'ITALIE

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 7856/02

prezentată de Sergio Gaspare MIONE

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită la 12 februarie 2004 într-o cameră compusă din:

Dnii P. Lorenzen, președinte,

G. Bonello,

Dna N. Vajić,

Dnii A. Kovler,

V. Zagrebelsky,

Dna E. Steiner,

Dl K. Hajiyev, judecători,

și de dl S. Nielsen, grefier de secție,

Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 9 februarie 2002,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Sergio Gaspare Mione, este un resortisant italian, născut în 1962 și locuind la Castellamare Del Golfo (Trapani). El este reprezentat în fața Curții de avocatul G. Benenati, din Alcamo (Trapani).

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 13 iulie 1995, reclamantul, acuzat de trafic de stupefiante, a fost arestat și plasat în arest preventiv. La 18 august 1996, a fost plasat sub arest la domiciliu, iar la 2 aprilie 1997, a fost pus în libertate. Printr-o hotărâre din 16 iulie 1997, tribunalul din Trapani l-a achitat pe reclamant pe motiv că faptele reproșate nu s-au produs (perché il fatto non sussiste). Această decizie a devenit definitivă la 29 noiembrie 1997.

Printr-o corespondență ajunsă la grefa curții de apel din Palermo la 10 septembrie 1998, reclamantul a cerut reparație pentru arestul preventiv suferit. Această cerere se întemeia pe articolul 314 § 1 din codul de procedură penală (în continuare, „CPP"), în temeiul căruia:

„Oricine este achitat printr-o hotărâre definitivă pe motiv că faptele reproșate nu s-au produs, că nu a comis faptele, că faptele nu sunt constitutive ale unei infracțiuni sau nu sunt prevăzute ca infracțiune de lege are dreptul la reparație pentru arestul preventiv suferit, cu condiția să nu fi provocat [arestul] sau să fi contribuit la provocarea acestuia intenționat sau prin culpă gravă".

Printr-o ordonanță din 15 iunie 1999, curtea de apel din Palermo a declarat cererea reclamantului inadmisibilă. A observat că, conform jurisprudenței Curții de Casație, actul introductiv de instanță trebuia să fie prezentat personal de persoana în cauză sau de reprezentantul său ad hoc, orice trimitere prin poștă neputând fi luată în considerare. De altfel, articolul 315 din CPP prevedea că cererea de reparație trebuia introdusă, sub sancțiunea inadmisibilității, într-un termen de optsprezece luni de la data la care decizia de achitare devenise definitivă. Or, acest termen, care începuse să curgă la 29 noiembrie 1997, expirase între timp.

Reclamantul a declarat recurs, susținând că, 1 an, 7 luni, 14 zile în măsura în care dispozițiile interne pertinente nu permiteau unei persoane achitate și nedrept deținute să se prevaleze de serviciul poștal, ele erau neconstituționale.

Printr-o decizie din 17 noiembrie 2000, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil.

Între timp, la 13 iulie 1999, reclamantul depusese personal în fața curții de apel din Palermo o nouă cerere de reparație pentru detenție nedreaptă. El invoca în special neconstituționalitatea articolului 315 din CPP în măsura în care acesta prevedea un termen mai scurt decât cel pentru introducerea unei acțiuni în reparație de eroare judiciară (stabilit la doi ani de articolul 645 § 1 din CPP).

Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 479 din 16 decembrie 1999, termenul prevăzut la articolul 315 din CPP a fost extins la doi ani. Într-un memoriu din 16 ianuarie 2000, reclamantul observa că a introdus a doua sa cerere de reparație într-un termen de doi ani de la data la care hotărârea de achitare devenise definitivă și invoca aplicarea noii reglementări introduse de legea nr. 479 din 1999.

Printr-o ordonanță din 16 ianuarie 2001, curtea de apel din Palermo a declarat a doua cerere a reclamantului inadmisibilă.

A observat mai întâi că nerespectarea termenului prevăzut la articolul 315 din CPP antrena decăderea din dreptul la reparație și că nicio suspendare nu se aplica în perioada vacanței judiciare. Or, în momentul în care a fost introdusă a doua cerere a reclamantului, termenul de optsprezece luni prevăzut de articolul 315 menționat mai sus, astfel cum era în vigoare la acea epocă, expirase deja. De altfel, reclamantul nu putea să se prevaleze de legea nr. 479 din 1999, dat fiind că în momentul în care această lege a intrat în vigoare persoana în cauză își pierduse deja dreptul la reparație.

Curtea de apel a considerat de asemenea că excepția de neconstituționalitate a reclamantului era vădit nefondată. A observat în special că reparația pentru detenție nedreaptă era diferită față de reparația pentru eroare judiciară, că un termen de optsprezece luni era vădit suficient pentru a asigura un acces la justiție și că intra în marja de apreciere a legiuitorului să prevadă o reglementare diferită a condițiilor pentru introducerea recursurilor judiciare.

Reclamantul a declarat recurs.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 8 februarie 2002, Curtea de Casație, considerând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a respins pe reclamant din recursul său.

CAPĂT DE CERERE

Invocând articolul 5 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a putut obține reparație pentru arestul preventiv nedrept suferit.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge că nu a putut exercita dreptul său de a obține reparație pentru privarea de libertate suferită din 13 iulie 1995 până în 2 aprilie 1997. El invocă articolul 5 din Convenție, care, în părțile sale pertinente, este astfel redactat:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale: (...)

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede că este necesar să fie împiedicat să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; (...)

Reclamantul subliniază că instanțele naționale au pus obstacole în exercitarea acestui drept, mai întâi declarând inadmisibilă o cerere de despăgubire trimisă prin poștă, apoi refuzând, în temeiul unei interpretări greșite a principiului tempus regit actum, să aplice noul termen prevăzut de legea nr. 479 din 1999. Aceste decizii interne ar fi întemeiate pe erori de drept.

Curtea observă că reclamantul invocă dreptul la reparație recunoscut de paragraful 5 al articolului 5 din Convenție. Această dispoziție impune să se poată cere reparație pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink c. Țărilor de Jos, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Aceasta presupune deci ca o încălcare a unuia dintre aceste alte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. c. Italiei [MC], nr. 24952/94, § 49, 18 decembrie 2002).

Or, în speță, o asemenea constatare de încălcare nu a fost pronunțată de o autoritate națională, iar reclamantul nu a prezentat în fața Curții niciun argument care să vizeze demonstrarea faptului că arestul său preventiv nu era conform cerințelor paragrafelor 1-4 ale articolului 5. Într-adevăr, nimic nu permite să se creadă că privarea de libertate a reclamantului urmărea un alt scop decât cel de a-l aduce în fața autorității judiciare competente sau că la momentul faptelor instanțele italiene nu aveau motive verosimile de a bănui că persoana în cauză comisese infracțiunea de care era acuzată.

În aceste condiții, Curtea apreciază că articolul 5 § 5 din Convenție nu este aplicabil. Aceasta observă în plus că capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca privind obstacolele de natură procedurală care au condus la respingerea cererilor sale de reparație pentru detenție nedreaptă, al căror obiect privea o contestație asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil (Mercuri c. Italiei (dec.), nr. 47247/99, 5 iulie 2001). Trebuie deci să se examineze cererea din perspectiva dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță, garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (Golder c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pp. 17-18, §§ 35-36). În părțile sale pertinente, această dispoziție se citește astfel:

„1. Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinată (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)."

a) În măsura în care reclamantul se plânge de respingerea primei sale cereri de reparație, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra problemei de a ști dacă faptele denunțate de persoana în cauză relevă o aparență de încălcare a Convenției. Aceasta reamintește că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al acesteia, ea trebuie să fie sesizată într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.

Or, în ceea ce privește prima cerere de reparație, această decizie a fost pronunțată de Curtea de Casație la 17 noiembrie 2000, adică cu mai mult de șase luni înainte de data introducerii cererii (9 februarie 2002).

Rezultă că această parte a capătului de cerere este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

b) În măsura în care alegațiile reclamantului privesc respingerea celei de-a doua sale cereri de reparație, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, ci poate da naștere unor limitări implicit admise. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod sau într-o măsură în care dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, ele nu se conciliază cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre multe altele, Cordova c. Italiei (nr. 1), nr. 40877/98, § 54, 30 ianuarie 2003; a se vedea de asemenea reamintirea principiilor pertinente în Fayed c. Regatului Unit, hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pp. 49-50, § 65).

Curtea constată că în speță respingerea celei de-a doua cereri de reparație a reclamantului era motivată de nerespectarea termenului de optsprezece luni prevăzut la articolul 315 din CPP, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, și de imposibilitatea de a aplica în mod retroactiv legea nr. 479 din 1999.

Impunerea unui termen pentru introducerea cererii litigioase urmărea desigur scopul legitim de a garanta securitatea juridică în interesul unei bune administrări a justiției. Termenul în cauză fiind de optsprezece luni de la data la care decizia de achitare devenise definitivă, reclamantului i s-a oferit o lungă perioadă pentru a decide oportunitatea de a sesiza instanțele competente. Nu se poate, prin urmare, considera că dispozițiile interne pertinente erau de natură să restrângă dreptul său de acces la justiție în mod disproporționat sau arbitrar. În acest context, contează puțin că termene mai lungi erau prevăzute față de alte acțiuni judiciare.

De altfel, Curtea nu poate aprecia ca nerezonabilă aplicarea, de către instanțele italiene, a principiului tempus regit actum în materia termenelor pentru introducerea unui recurs. În această privință, ea reamintește că în primul rând autorităților naționale și, în special, curților și tribunalelor le revine sarcina de a interpreta dreptul intern și că nu își va substitui propria interpretare a dreptului celei lor în absența arbitrariului. Acest lucru este în mod special valabil în ceea ce privește interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală precum termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (Tejedor García c. Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2796, § 31).

În aceste condiții, Curtea nu poate concluziona că dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță a fost restrâns într-un mod incompatibil cu articolul 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că această parte a capătului de cerere este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen Peer Lorenzen

Grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7856/02

présentée par Sergio Gaspare MIONE

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 février 2004 en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

G.

Bonello

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 février 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Sergio Gaspare Mione, est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Castellamare Del Golfo (Trapani). Il est représenté devant la Cour par M

e

G. Benenati, avocat à Alcamo (Trapani).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

La première demande en réparation pour détention «

injuste

»

Le 13 juillet 1995, le requérant, accusé de trafic de stupéfiants, fut arrêté et placé en détention provisoire. Le 18 août 1996, il fut assigné à domicile et le 2 avril 1997, il fut remis en liberté. Par un jugement du 16

juillet 1997, le tribunal de Trapani relaxa le requérant au motif que les faits reprochés ne s’étaient pas produits (

perché il fatto non sussiste

). Cette décision devint définitive le 29 novembre 1997.

Par un courrier parvenu au greffe de la cour d’appel de Palerme le 10

septembre 1998, le requérant demanda réparation pour la détention provisoire subie. Cette demande se fondait sur l’article 314 §

1 du code de procédure pénale (ci-après, le «

CPP

»), aux termes duquel

«

Quiconque est relaxé par un jugement définitif au motif que les faits reprochés ne se sont pas produits, qu’il n’a pas commis les faits, que les faits ne sont pas constitutifs d’une infraction ou ne sont pas érigés en infraction par la loi a droit à une réparation pour la détention provisoire subie, à condition de ne pas avoir provoqué [sa détention] ou contribué à la provoquer intentionnellement ou par faute lourde

».

Par une ordonnance du 15 juin 1999, la cour d’appel de Palerme déclara la demande du requérant irrecevable. Elle observa que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, l’acte introductif d’instance devait être présenté personnellement par l’intéressé ou par son représentant

ad hoc

, tout envoi par la poste ne pouvant pas être pris en considération. Par ailleurs, l’article 315 du CPP prévoyait que la demande en réparation devait être introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans un délai de dix-huit mois à compter de la date à laquelle la décision d’acquittement était devenue définitive. Or, ce délai, qui avait commencé à courir le 29 novembre 1997, avait entre-temps expiré.

Le requérant se pourvut en cassation, alléguant que, 1 année(s), 7 mois, 14 jour(s) dans la mesure où les dispositions internes pertinentes ne permettaient pas à une personne acquittée et injustement détenue de se prévaloir du service postal, elles étaient inconstitutionnelles.

Par une décision du 17 novembre 2000, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable.

2.

La deuxième demande en réparation pour détention «

injuste

»

Entre-temps, le 13 juillet 1999, le requérant avait personnellement déposé devant la cour d’appel de Palerme une nouvelle demande en réparation pour détention injuste. Il excipait notamment de l’inconstitutionnalité de l’article 315 du CPP dans la mesure où il prévoyait un délai plus court que celui pour l’introduction d’une action en réparation d’erreur judiciaire (fixé à deux ans par l’article 645 § 1 du CPP).

Suite à l’entrée en vigueur de la loi n

o

479 du 16 décembre 1999, le délai prévu à l’article 315 du CPP fut porté à deux ans. Dans un mémoire du 16

janvier 2000, le requérant observait avoir introduit sa deuxième demande en réparation dans un délai de deux ans à partir de la date où le jugement d’acquittement était devenu définitif et invoquait l’application de la nouvelle réglementation introduite par la loi n

o

479 de 1999.

Par une ordonnance du 16 janvier 2001, la cour d’appel de Palerme déclara la deuxième demande du requérant irrecevable.

Elle observa tout d’abord que le non-respect du délai prévu à l’article

315 du CPP entraînait la déchéance du droit à réparation et qu’aucune suspension ne s’appliquait pendant la période des vacances judiciaires. Or, au moment où la deuxième demande du requérant avait été introduite, le délai de dix-huit mois prévu par l’article 315 précité, tel qu’en vigueur à cette époque, avait déjà expiré. Par ailleurs, le requérant ne pouvait pas se prévaloir de la loi n

o

479 de 1999, étant donné qu’au moment où cette loi était entrée en vigueur l’intéressé avait déjà perdu son droit à réparation.

La cour d’appel considéra également que l’exception d’inconstitutionnalité du requérant était manifestement mal fondée. Elle observa notamment que la réparation pour détention injuste était différente par rapport à la réparation d’erreur judiciaire, qu’un délai de dix-huit mois était manifestement suffisant pour assurer un accès à la justice et qu’il rentrait dans la marge d’appréciation du législateur de prévoir une différente réglementation des conditions pour l’introduction des recours judiciaires.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 20 décembre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 8

février 2002, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.

GRIEF

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir pu obtenir réparation pour la détention provisoire injustement subie.

EN DROIT

Le requérant se plaint de ne pas avoir pu exercer son droit à obtenir réparation pour la privation de liberté subie du 13 juillet 1995 au 2

avril

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

: (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...)

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

Le requérant souligne que les juridictions nationales ont posé des obstacles à l’exercice de ce droit, d’abord en déclarant irrecevable une demande d’indemnisation envoyée par la poste, puis en refusant, en vertu d’une mauvaise interprétation du principe

tempus regit actum

, d’appliquer le nouveau délai prévu par la loi n

o

479 de 1999. Ces décisions internes seraient fondées sur des erreurs de droit.

La Cour observe que le requérant invoque le droit à réparation reconnu par le paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention. Cette disposition exige que l’on puisse demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 (

Wassink

c. Pays-Bas

, arrêt du 27 septembre 1990, série A n

o

185-A, p.

14, § 38). Elle suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, 18 décembre 2002).

Or, en l’espèce un tel constat de violation n’a pas été prononcé par une autorité nationale, et le requérant n’a présenté devant la Cour aucun argument visant à démontrer que sa détention provisoire n’était pas conforme aux exigences des paragraphes 1 à 4 de l’article 5. En effet, rien ne permet de penser que la privation de liberté du requérant poursuivait un but autre que celui de le conduire devant l’autorité judiciaire compétente ou qu’à l’époque des faits les juridictions italiennes n’avaient pas des raisons plausibles de soupçonner que l’intéressé avait commis l’infraction dont il était accusé.

Dans ces conditions, la Cour estime que l’article 5 § 5 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer. Elle observe de surcroît que le grief du requérant peut s’interpréter comme concernant les obstacles de nature procédurale qui ont conduit au rejet de ses demandes en réparation pour détention injuste, dont l’objet portait sur une contestation sur des droits et obligations de caractère civil (

Mercuri c. Italie

(déc.), n

o

47247/99, 5

juillet 2001). Il y a donc lieu d’examiner la requête sous l’angle du droit du requérant d’avoir accès à un tribunal, garanti par l’article

6 § 1 de la Convention (

Golder c. Royaume-Uni

, arrêt du 21 février 1975, série A n

o

18, pp. 17-18, §§ 35-36). Dans ses parties pertinentes, cette disposition se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

a)

Dans la mesure où le requérant se plaint du rejet de sa première demande en réparation, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits dénoncés par l’intéressé révèlent une apparence de violation de la Convention. Elle rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de celle-ci, elle doit être saisie dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

Or, en ce qui concerne la première demande en réparation, cette décision a été rendue par la Cour de cassation le 17 novembre 2000, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête (9 février 2002).

Il s’ensuit que cette partie du grief est tardive et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

b)

Dans la mesure où les allégations du requérant portent sur le rejet de sa deuxième demande en réparation, la Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu, mais peut donner lieu à des limitations implicitement admises. Néanmoins, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres,

Cordova c. Italie (n

o

1)

, n

o

40877/98, §

54, 30 janvier 2003

; voir également le rappel des principes pertinents dans

Fayed c. Royaume-Uni

, arrêt du 21

septembre 1994, série A n

o

294-B, pp. 49-50, § 65).

La Cour relève qu’en l’espèce le rejet de la deuxième demande en réparation du requérant était motivé par le non-respect du délai de dix-huit mois prévu à l’article 315 du CPP, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, et par l’impossibilité d’appliquer de manière rétroactive la loi n

o

479 de 1999.

L’imposition d’un délai pour l’introduction de la demande litigieuse poursuivait certes le but légitime de garantir la sécurité juridique dans les intérêts d’une bonne administration de la justice. Le délai en question étant de dix-huit mois à compter de la date à laquelle la décision d’acquittement était devenue définitive, le requérant s’est vu offrir une longue période pour décider de l’opportunité de saisir les juridictions compétentes. On ne saurait partant considérer que les dispositions internes pertinentes étaient de nature à restreindre son droit d’accès à la justice de manière disproportionnée ou arbitraire. Dans ce contexte, peu importe que des délais plus longs étaient prévus par rapport à d’autres actions judiciaires.

Par ailleurs, la Cour ne saurait estimer déraisonnable l’application, par les juridictions italiennes, du principe

tempus regit actum

en matière de délais pour l’introduction d’un recours. A cet égard, elle rappelle que c’est d’abord aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux qu’il incombe d’interpréter le droit interne et qu’elle ne substituera pas sa propre interprétation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt de documents ou l’introduction de recours (

Tejedor García c. Espagne

, arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VIII, p. 2796, §

31).

Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure que le droit du requérant d’avoir accès à un tribunal a été restreint d’une manière incompatible avec l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier

Président