SECȚIUNEA A PATRA CAUZA TRAPANI c. ITALIA (solicitarea nr. 45104/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 octombrie 2000 DEFINITIVF 12/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpć judecători și din domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 19 septembrie 2000, rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Francesco Trapani, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 4 iulie 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45104/98. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. La 3 iulie 1979, reclamantul a numit pe domnii T., S. și R. în fața Tribunalului din La Spezia pentru a obține repararea daunelor suferite pentru că nu și-au respectat angajamentele de arbitraj în măsura în care nu au încheiat cazul în termenele stabilite. La 25 iulie 1997, dosarul nu a putut fi găsit astfel încât a fost imposibil să i se prezinte procesele-verbale ale audierilor. Prin hotărârea din 17 iulie 1997, În decembrie 1981, al cărui text a fost depus la grefa din 28 a aceleiași luni, Tribunalul a respins cererea reclamantului și l-a condamnat să plătească arbitrilor remunerațiile pe care le datorau. La 25 februarie 1982, reclamantul a luat apel în fața tribunalului din Genova. Prima ședință a fost stabilită la 29 aprilie 1982. După trei ședințe, părțile și-au prezentat concluziile la 4 noiembrie 1982 și șederea pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 15 aprilie 1983. printr-o hotărâre din 22 aprilie 1983, al cărei text a fost depus la grefă la data de 30 Mai 1983, Curtea a constatat că arbitrii nu au putut să se pronunțe în termenul stabilit din cauza întârzierii cu care expertul și-a depus raportul, ceea ce nu le era imputabil, și a confirmat hotărârea de primă instanță. La o dată nespecificată din septembrie 1983, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1986, al cărei text a fost depus la grefa din 27 martie 1987, Curtea de Casație a constatat că expertul era un auxiliar al arbitrilor, că aceștia din urmă erau, prin urmare, responsabili pentru inactivitatea sa, în cazul în care nu își controlau activitatea, că instanța de apel nu verificase dacă arbitrii au numit expertul și, prin urmare, a rupt hotărârea cu trimitere în fața unei alte secțiuni a instanței judecătorești. La 30 aprilie 1988, reclamantul a reluat procedura în fața acestei instanțe. Prima audiere a avut loc la 28 septembrie 1988. La 17 mai 1989, procedura a fost întreruptă din cauza decesului dlui R. Moștenitorii s-au constituit în procedură la 15 noiembrie 1989.Părțile și-au prezentat concluziile la 28 martie și 9 mai 1990, iar în fața camerei competente au avut loc la 7 aprilie 1992.Prin Hotărârea din 15 aprilie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 31 august 1992, Curtea a respins cererea reclamantului. În aprilie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin Hotărârea din 14 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 7 august 1992. În decembrie 1996, Curtea de Casație a respins recursul. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34484/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Tribunalul consideră că este necesar să se acorde reclamantului 24 000 000 de lire italiene pentru prejudiciul moral și să se respingă cererea sa în ceea ce privește prejudiciul material. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data de adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 24 000 000 (24 milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE TRAPANI c. ITALIE
(Requête n°
45104/98)
ARRÊT
12 octobre 2000
12/01/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Trapani c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
G.
Ress
,
président
,
M.
B.
Conforti
,
M.
A.
Pastor Ridruejo
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Francesco Trapani (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45104/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 3 juillet 1979, le requérant assigna MM. T., S. et R. devant le tribunal de La Spezia afin d’obtenir réparation des dommages subis pour ne pas avoir respecté leurs engagements d’arbitres dans la mesure où ils n’avaient pas tranché l’affaire dans les délais fixés.
4.
L’instruction devait commencer le 17 octobre 1979. D’après un certificat du greffe du tribunal fournit au requérant le 25 juillet 1997, le dossier était introuvable de sorte qu’il n’était pas été possible de lui transmettre les procès-verbaux des audiences. Par un jugement du 17
décembre 1981, dont le texte fut déposé au greffe le 28 du même mois, le tribunal rejeta la demande du requérant et le condamna à verser aux arbitres les rémunérations qu’il leur devait.
5.
Le 25 février 1982, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Gênes. La première audience fut fixée au 29 avril 1982. Après trois audiences, les parties présentèrent leurs conclusions le 4
novembre 1982 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 15
avril 1983. Par un arrêt du 22 avril 1983, dont le texte fut déposé au greffe le 30
mai 1983, la cour constata que les arbitres n’avaient pu se prononcer dans le délai fixé en raison du retard avec lequel l’expert avait déposé son rapport, ce qui ne leur était pas imputable, et confirma le jugement de première instance.
6.
A une date non précisée de septembre 1983, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 4 novembre 1986, dont le texte fut déposé au greffe le 27 mars 1987, la Cour de cassation releva que l’expert était un auxiliaire des arbitres, que ces derniers étaient donc responsables de son inactivité s’ils ne contrôlaient pas son activité, que la cour d’appel n’avait pas vérifié si les arbitres avaient sollicité l’expert, et elle cassa par conséquent l’arrêt avec renvoi devant une autre section de la cour d’appel.
7.
Le 30 avril 1988, le requérant reprit la procédure devant cette juridiction. La première audience se tint le 28 septembre 1988. Le 17 mai 1989, la procédure fut interrompue en raison du décès de M. R. Les héritiers se constituèrent dans la procédure le 15
novembre
1989.Les parties présentèrent leurs conclusions les 28 mars et 9 mai 1990, et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 7 avril 1992. Par un arrêt du 15
avril 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 31 août 1992, la cour rejeta l’appel du requérant.
8.
En avril 1993, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 14
mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 7
décembre 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 3 juillet 1979 et s'est terminée le 7 décembre 1996.
12.
Elle a donc duré un peu plus de dix-sept ans et cinq mois, pour cinq instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant s’en remet à la Cour pour l’évaluation des préjudices matériel et moral qu'il aurait subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 24 000 000 lires italiennes au titre du préjudice moral et rejette sa demande quant au préjudice matériel.
B.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 24 000 000 (vingt-quatre millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président