CtEDO 11.01.2005 AI

ANHEUSER-BUSCH INC. c. PORTUGAL

RESPONDENT
PRT
HOTĂRÂRE
11.01.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ANHEUSER-BUSCH INC. c. PORTUGAL (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cerere n

o

73049/01

prezentată de Anheuser-Busch Inc.

împotriva Portugalului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință pe 11 ianuarie și 1

er

februarie 2005 într-o cameră compusă din:

MM.

J.-P.

Costa

,

președintele

,

A.B. Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

D-ne

me

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

judecători

,

și de D-na

me

S.

Dollé,

grefier de secție

,

Văzând cererea mai sus menționată introdusă pe 23 iulie 2001,

Văzând observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,

Văzând observații prezentate oral de părți la audiență din 11 ianuarie 2005,

După deliberare, pronunță următoarea decizie

:

FAPTE

Reclamanta, Anheuser-Busch Inc., este o societate anonimă de drept nord-american cu sediul la Saint Louis, Missouri, Statele Unite. Ea este reprezentată în fața Curții de d-ne

es

Nova

de Lisabona. Guvernul pârât era reprezentat de dl. J. Miguel, Procuror general adjunct, asistat la audiență de dl. A. Campinos, director al Institutului național al proprietății industriale.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Societatea reclamanta produce și vinde pentru mai multe țări din lume marca de bere

Budweiser

.

Pe 19 mai 1981, reclamanta a depus în fața Institutului național al proprietății industriale (INPI) o cerere de înregistrare a mărcii comerciale

Budweiser

la registrul proprietății industriale. INPI nu dăduse imediat curs acestei cereri deoarece o societate de drept cehoslovac, Budejovicky Budvar, depusese o reclamație susținând că o indicație de origine

Budweiser Bier

se afla deja înregistrată în nume acesteia.

Reclamanta introduse atunci, pe 10 noiembrie 1989, în fața tribunalului de Lisabona o cerere de anulare al acestui ultim înregistrare împotriva acelei societăți. Prin sentință din 8 martie 1995, trecută în forță de lucru glas, tribunalul de Lisabona admise cerere, considerând că obiectul înregistrării în cauză, și anume berea

Budweiser Bier

, nu prezenta caracter nici de indicație de origine nici de indicație de proveniență. Acest înregistrare fu deci anulat.

INPI, printr-o decizie din 20 iunie 1995, publicat la o dată nespecificat, procedă la înregistrare, în nume reclamanta, mărcii comerciale

Budweiser

.

Pe 8 februarie 1996, Budejovicky Budvar atacă decizia INPI în fața tribunalului de Lisabona, prevalând ale dispoziții al Hotărâreaui între guvernul Republicii Portugheza și guvernul Republicii socialiste cehoslovace privind protecția indicații de proveniență, al apelații de origine și altor denumiri geografice și similare («

Hotărârea din 1986

»), semnat la Lisabona pe 10

ianuarie

1986 și intrat în vigoare pe 7 martie 1987, ca urmare a publicare sa la Jurnalul oficial.

Conform legii, reclamanta fu invitată de tribunal participant proceduri ca parte interesată.

Prin sentință din 18 iulie 1998, tribunalul de Lisabona respinge cerere. Pentru tribunal, era doar indicație de origine

Ceskebudejovicky Budvar

care putea protejat dreptul portughez și nu marca

Budweiser

. De altfel, nu ar fi niciun risc confuzie între o asemenea indicație de origine și marca reclamanta, care ar mai degrabă identificat de imensa majoritate consumatori ca o bere americană.

Budejovicky Budvar atacă decizie în fața curții de apel de Lisabona. Prin hotărâre din 21 octombrie 1999, curtea de apel anulă decizie întreprinsă și ordona INPI refuze înregistrare mărcii

Budweiser

. Pentru curtea de apel, o asemenea înregistrare dăuna dispoziții Hotărârea din 1986 și deci art. 189 § 1 j) codul proprietății industriale.

Reclamanta pourvoa în casație în fața Curții supreme, susținând în special că decizia atacată era contrară dispoziții Hotărârea aspecte drepturilor proprietății intelectuale care ating comerț din 15 aprilie 1994 («

ADPIC

»), care stabilește principiu prioritate înregistrare, și în special articole 2 și 24 § 5. Reclamanta susținea de asemenea că în orice caz indicație de origine protejat

Ceskebudejovicky Budvar

nu corespundea expresie germană

Budweiser

, deci Hotărârea din 1986 nu era opus înregistrare litigioasă. A presupune chiar că expresie germană

Budweiser

ar fi traducere apelație de origine cehă în cauză, reclamanta susținea că Hotărârea privea doar traduceri între portughez și cehă și nu către alte limbi. Reclamanta ridică în sfârșit neconstitutionalitate formală Hotărârea din 1986, măsura că acesta din urmă ar fi trebuit adopt Parlament și nu Guvern, care dăuna articole 161 și 165 Constituție, privind competență exclusivă Parlament.

Prin hotărâre din 23 ianuarie 2001, adusă cunoștință reclamanta pe 30 ianuarie 2001, Curtea supremă respinge pourvou.

Privitor mijloc tras reclamanta aplicare ADPIC, înaltă judecătorie subliniă mai întâi că dispoziție acestui ultim text invocat de Anheuser -Busch Inc. cerea bună credință interesat. Or reclamanta nu invocase în cerere înregistrare niciun element de fapt care establi bună credință. În orice caz, Curtea supremă observă că conform art. 65 ADPIC aceasta din urmă deveni obligator dreptul portughez doar din 1

er

ianuarie 1996, adică după intrare vigoare Hotărârea din 1986. ADPIC nu putea deci prevalent Hotărârea din 1986.

Privitor interpretare al Hotărârea din 1986, Curtea supremă estimă era indiscutabil că prin acest text cei doi stat contractant voiau proteja, în condiții reciprocitate, produse naționale respective, inclusiv atunci când denumiri în cauză ar fi utilizat traducere. Or indicație de origine

Ceskebudejovicky Budvar

ar indica produs regiune Ceské Budéjovice, în Boemia, din care

Budweis

sau

Budweiss

ar fi traducere germană. O asemenea indicație de origine ar fi deci protejat Hotărârea din 1986.

În final, adopție acestui Acord nu era contrară articole 161 și 165 Constituție deoarece nu era vorba în caz materie intrând competență exclusivă Parlament.

B.

Dreptul și practica interna relevanta

1.

Hotărârea din 1986

Acest acord fu semnat la Lisabona în 1986 și intrat vigoare 7

martie

art. 5 al Hotărârea din 1986 dispune în special

:

«

1.

Cum numi și denumiri protejat conform acestui Acord sunt utilizat activități comerciale și industriale încălcare dispoziție pentru produse (...) dita utilizare este represat, conform însuși Hotărârea, prin toți mijloacele judiciare sau administrative care, conform legislație Parte contractantă unde protecție este revendicat, intră considerare pentru lupta împotriva concurenț neloial sau pentru reprima denumiri ilicit.

2.

Dispoziție prezent articol se aplică chiar atunci cum dite numi sau dite denumiri sunt utilizat (...) traducere (...).»

Anexa A la Hotărârea indică cum apelații de origine protejat denumiri

Ceskobudejovické pivo

și

Ceskebudejovicki Budvar

.

2.

Textele internaționale

a)

Convenția de la Paris

Convenția Paris din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății industriale, la care Portugheza este Parte, așa cum fost apoi revizuit la mai multe rânduri (în ultima instanță la Stockholm pe 14

iulie

1967, Culegere Tratate Națiuni Unite 1972, vol. 828, pp.

305 și următoarele), instituie o Uniune pentru protecția proprietății industriale, fiind înțeles că expresie aceasta cuprinde mărci fabrica sau comerț și apelații de origine sau indicații de proveniență. Această convenție urmare previne discriminare împotriva non-naționale și fixe un anumit număr criterii foarte generale privind dreptul material și procedural materie proprietății industriale.

În măsura în care este relevant în caz, articol 4 dispune

:

«

A.

(1)

Cel care avea regulat făcut depozit cerere (...) mărci fabrica sau comerț, într-unu din țări Uniune, sau succesor acestuia, va beneficia, pentru efectua depozit în alte țări, drepturi prioritate în cursul termenul determinat mai jos.

(2).

Este recunoscut cum dând naștere dreptul prioritate tot depozit având valoare depozit național regulat, conform legislație națională fiecare țară Uniune sau tratate bilaterale sau multilaterale încheiate între țări Uniune.

(3).

Prin depozit național regulat trebuie înțeles tot depozit care suficient stabilire dată cerere fost depozit țara în cauză, indiferent de sorti ulteriori acestui cerere.

B.

În consecință, depozit ulterior operat într-unu din celelalte țări Uniune, înainte de expirare termenul acestea, nu putea fi invalidat de fapt realizat în interval, adică, în special, de alt depozit, (...) de utilizare marca, și acești fapt nu putea face naștere nici un drept al terțe nici posesie personală. Drepturile achizit de terțe înainte de ziua cerere prima care servește de bază dreptul prioritate sunt rezervate prin efect legislație internă fiecare țară Uniune.

C.

(1)

Termenul prioritate menționat mai sus va fi de (...) șase luni pentru (...) mărci fabrica sau comerț.

(...)

»

b)

ADPIC

Hotărârea aspecte drepturilor proprietății intelectuale care ating comerț, numit ADPIC, fu încheiat în cadrul negocieri Ciclul Uruguay, care ajunse semnare Acorduri Organizație mondială comerț Marrakech în aprilie 1994 și care intrat vigoare pe 1

er

ianuarie 1995.

Dispoziție ADPIC prezentând interes pentru prezenta cauza sunt următoarele

:

art. 2

(Convenții relativ proprietății industriale)

«

1.

Pentru Părți II [norme privind existență, portată și exercitare drepturilor proprietății intelectuale], III [mijloace inspecta drepturile proprietății intelectuale] și IV [achizițiune și păstrare drepturilor proprietății intelectuale și proceduri

inter partes

relative acestora] prezent acord, Membri se vor conforma articole unu la 12 și art. 19 Convenția Paris (1967).

(...)

»

art. 24 § 5

(Negocieri internaționale

; excepții)

«

În cazuri unde marca fabrica sau comerț fost depozit sau înregistrat bună credință, sau cazuri unde drepturi mărci fabrica sau comerț au fost achizit utilizare bună credință

:

a)

înainte de dată aplicării acestor dispoziție în Membru cum este definit Parte VI, sau

b)

înainte ca indicație geografică fi protejat țara sa de origine,

măsuri adoptate pentru pune în aplicare prezenta secțiune nu vor afecta admisibilitate sau valabilitate înregistrare mărci fabrica sau comerț (...) motiv că marca este identic sau similar o indicație geografică.

»

art. 65 § 1

(Dispoziții tranzitorii)

«

Sub rezerva dispoziție paragrafe 2, 3 și 4 [prevedând perioade mai lung], niciun Membru nu va avea obligație aplică dispoziție prezent acord înainte de expirare o perioada generală unu an după dată intrare vigoare Hotărârea OMC.

»

3.

Dreptul național

i)

În materie proprietății industriale

Dreptul material și procedural materie proprietății industriale era reglementat moment faptelor de codul proprietății industriale, adoptat decretul-lege n

o

16/95 din 24 ianuarie 1995.

Codul recunoaște principiu prioritate în aceleași termeni cum ale Convenției Paris (art. 170). Definiție prioritate se efectuează raport la dată depozit cerere înregistrare (art. 11).

art. 189 § 1 j) determină că înregistrare o marca trebuie refuzat cum aceasta conține «

expresii

» contrare legislație națională. Alineatul l) interzice de altfel înregistrare marca conținând elemente susceptibil induc publicul eroare.

Terți care prețund afectat de înregistrare marca pot ataca decizia INPI într-un termen de trei luni de la publicare acestei decizii (art. 39). Cerere trebuie introdusă în fața tribunalul civil Lisabona (art. 2).

ii)

În materie drept constituțional

Conform art. 280 Constituție precum și art. 70 lege procedură în fața Tribunal constituțional (lege n

o

28/82 din 15

noiembrie

1982), este posibil introduce recurs constituțional în fața Tribunal constituțional împotriva decizii juridicii ordinare care aplică o norma a cărei neconstitutionalitate va fost ridicat în cursul proceduri.

Conform jurisprudență constantă și reiterat Tribunal constituțional, doar chestiuni neconstitutionalitate «

normativă

» pot fi examinate în cadrul recurs constituțional, recurs direct protecție drept fundamental nu existând dreptul constituțional portughez. Tribunal constituțional trebuie deci declara inadmisibil tot recurs îndreptate împotriva decizie judiciare ea (a se vedea de exemplu hotărâri n

o

192/94 din 1

er

martie 1994, n

o

178/95 din 5 aprilie 1995 și n

o

18/96 din 16 ianuarie 1996).

Invocând art. 1 Protocolul n

o

1, reclamanta se plânge de o atingere dreptul respect biet. Ea observă mai întâi că o marca comercială constituie fără îndoială un «

bun

» în sensul acestei dispoziții. Or ea fost privat acestui bun din cauza aplicare unui tratat bilateral posterior cerere înregistrare marca sa. Reclamanta susține că decizie Curții supreme trebuie analizat o expropiere, măsura că-i împiedică deci obține protecție dreptul proprietății intelectuale, pe când niciun caz de utilitate publică nu exista apariție.

Reclamanta se plânge de o atingere dreptul respect biet ca urmare decizie Curții supreme. Ea invocă art. 1 Protocolul n

o

1, care se citește în felul următor

:

«

Tot persoană fizică sau morală are dreptul respect biet. Niciun nu poate fi privat proprietate decât caz utilitate publică și în condiții prevăzute lege și principii generale drept internațional.

Dispoziție precedente nu dăuna dreptul pe care posedă Stat de pune vigoare legile pe care consideră necesare pentru reglementa utilizare biet conform interes general sau pentru asigura plată impozite sau alte contribuții sau amenzi.

»

a.

Privind epuizare căilor de atac interne

Guvernul ridică, în observații complementare privind admisibilitate cerere și în cursul audiență, excepție bazată pe non-epuizare căilor de atac interne.

Pentru Guvern, reclamanta ar fi trebuit introduce recurs constituțional în fața Tribunal constituțional. Ea ar fi putut la efect alega neconstitutionalitate fie formală fie materială Hotărârea din 1986.

Privitor neconstitutionalitate formală, Guvernul subliniă, în cursul audiență, că nimic nu împiedică reclamanta ridic din nou în fața Tribunal constituțional mijloc pe care prezentase deja în fața Curții supreme, privind absență competență Guvern pentru adopt Hotărârea din 1986. Conform Guvern, atunci cum o chestiune neconstitutionalitate formală este în cauză, este posibil la parte cerere imput viciu în cauză la totalitate text legal în apreciere, fără ca fie necesar preciza dispoziție particulare unui asemenea text. Cum Tribunal constituțional rendat hotărâre confirmare acestei teze, niciun dispoziție Hotărârea din 1986 nu putea fi aplicat în cadrul proceduri litigioasă.

Guvernul susține de altfel că reclamanta ar fi trebuit de asemenea ridicat în fața Curții supreme neconstitutionalitate materială Hotărârea din 1986, susținând încălcare art. 62 Constituție, care garantează dreptul proprietate. Aceasta ar fi permis reclamanta depune prin urmare recurs constituțional în fața Tribunal constituțional contestând interpretare dată de instanțe

a quo

dispoziție Hotărârea din 1986. Guvernul subliniază că un asemenea recurs constituțional ar putea fi examinat de Tribunal constituțional.

Societatea reclamanta contestă această teză, considerând imediat că este doar la o stare deja avansată proceduri în fața Curției europene că fost ridicată de Guvern. Ea susține apoi că grievuri sale privesc nu doar Hotărârea din 1986 ca atare dar și – și mai ales – interpretare excesiv extins acestui Acord de curtea de apel Lisabona și Curtea supremă. Or Tribunal constituțional nu poate, în sistem portughez, examina eventual neconstitutionalitate o decizie judiciară dar doar o dispoziție normativă. Tot recurs constituțional ar fi deci condamnat eșec. Privitor în special neconstitutionalitate formală, reclamanta subliniază că decizie Curții supreme avută rezultat corect, la lumina jurisprudență constituțională relevantă, deci niciun recurs ulteriori era deschis. Reclamanta subliniază în această privință că Guvernul portughez nu a putut cita un singur hotărâre Tribunal constituțional privind o cauza similară prezenta, pe când sarcina dovadă-o incumba.

Reclamanta estimă deci epuizat tot căile de atac interne disponibile, depunând jurisdicții interne, în special în Curtea supremă, grievuri ridicat în fața Curtea de Strasbourg, cum cerut de art. 35 § 1 Convenție.

Curtea amintește că conform acestei dispoziții Convenție nu putea fi sesizat «

decât după epuizare căilor de atac interne, cum este înțeles conform principii drept internațional în general recunoscute

». Tot cerere trebuie dă jurisdicții interne ocazie pe care prezenta dispoziție avut scop menaja în principiu Stat contractant

: evita sau corecta încălcări susținut împotriva lor (vezi, de exemplu,

Cardot c. Franța

, hotărâre din 19 martie 1991, seria A n

o

200, p. 19, § 36). Această regulă se bazează pe ipoteza – obiectul art. 13 Convenție, cu care prezenta strânsă afinități – că ordin intern oferă recurs efectiv privind încălcare susținut (vezi, de exemplu,

Selmouni

c. Franța

[GC], n

o

art. 35 Convenție nu prescrie cu toate acestea epuizare decât căilor de atac la o dată relativ încălcări incriminate, disponibile și adecvate. Acești căi de atac trebuie exista la un grad suficient de

certitudine, nu doar în teorie dar de asemenea în practică, fără care lor lipsa efectivitate și accesibilitate

dorite (vezi, printre mult altele,

Vernillo c. Franța,

hotărâre din 20 februarie 1991, seria A n

o

198, § 27, și

Dalia c. Franța,

hotărâre din 19

februarie

1998,

Culegere hotărâri și decizii

De altfel, privitor chestiune epuizare căilor de atac interne, art. 35 prevede o repartizare sarcină dovadă. Îi incumbă Guvern excipand non-epuizare convinge Curtea că recurs era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică era accesibil, era susceptibil oferi reclamant redresarea grievuri sale, și prezenta perspective rezonabile succes. Cu toate acestea, o dată demonstrat aceasta, este la reclamant lui revine establi că recurs evocat de Guvern a în fapt fost utilizat sau bine, pentru o rație orice, nu era nici adecvat nici efectiv ținând seama faptele cauzei, sau încă că anumite circumstanțe particulare-o dispensă de această obligație (

Horvat c.

Croația

, n

o

51585/99, §

În caz, chestiune se pune cum recurs constituțional menționat de Guvern ar fi trebuit introduce de reclamanta. Curtea amintește în această privință, privitor la pretinsa tardivitate excepție ridicată de Guvern, susținut de reclamanta, că un Stat poate excipa non-epuizare căilor de atac interne la orice moment înainte decizie privind admisibilitate cerere (

O'Neill c. Regatul Unit

, n

o

17441/90, decizie Comisie din 4 septembrie 1992, Decizii și rapoarte (DR) 73, p. 201). Guvern nu este deci foreclos ridicare acestei excepții.

Curtea constată că nu este contestat că recurs constituțional în Portugheza nu putea concerna decât o dispoziție «

normativă

» și nu o decizie judiciară. Curtea estimă prin urmare, privitor la pretinsa neconstitutionalitate materială, că un recurs constituțional ar fi fost condamnat eșec măsura în care societatea reclamanta prețund ataca decizie Curții supreme. Este într-adevăr hotărâre din 23 ianuarie 2001 acestei din urmă judecătorie și maniera în care interpretă și aplică Hotărârea din 1986 care a constituit o ingerință în dreptul reclamanta respect biet.

Privitor neconstitutionalitate formală Hotărârea, ridicat de reclamanta în fața Curții supreme, Curtea consideră, a presupune chiar că un recurs constituțional în această materie ar fi admisibil, că ar fi derogazor să ceara reclamanta ridic din nou acest mijloc în fața Tribunal constituțional, pe când estimă că soluție adoptată în hotărârea din 23 ianuarie 2001 corespundea jurisprudență constituțională relevantă, tot recurs ulteriori fiind deci condamnat eșec. Curtea amintește că cerere nu este obligat exercita căi de atac lipsit de perspective rezonabile succes. Ea subliniază în această privință că Guvern nu susținut că decizie Curții supreme privind acest mijloc fust contrară jurisprudență constituțională relevantă.

Curtea nu este deci convins de argumentele Guvern în această privință, cu atât mai mult că nu depozit un singur exemplu jurisprudență privind eventual neconstitutionalitate Hotărârea din 1986 sau alt tratat similar pentru a-i susține poziție.

Ea decide deci respinge excepție non-epuizare căilor de atac interne ridicată de Guvern.

b.

Privind temeinicia cerere

În ce privește temeinicia cerere, Guvernul susține că cerere înregistrare în cauză nu sauturi analizez un «

bun

» în sensul art. 1 Protocolul n

o

1, care se aplică doar biet actual. Or reclamanta nu a fost vreodată titularu marca protejat în cauză, înregistrare acesteia din urmă fiind în final anulat. A presupune chiar că avea o «

bun

» în sensul acestei dispoziții, Guvernul estimă că ingerință în cauză s-ar analizez o reglementare utilizare biet și nu o privare proprietate. O asemenea ingerință era prevăzut de lege, urmărire un scop legitim și era proporțional cu scop căutat. Acest grief ar fi deci manifest neîntemeiat.

Societatea reclamanta contestă acești argument. D'après ea, marca comercială în cauză era fără îndoială un «

bun

» în sensul art. 1 Protocolul n

o

1 și aceasta din cerere înregistrare. Aplicare al Hotărârea din 1986, intrat vigoare după dată acestei cerere înregistrare, de jurisdicții portugheze avut efect-o priva utilizare marca sa și deci de proprietate. Pentru reclamanta, o asemenea ingerință nu avea bază legală, interpretare Hotărârea din 1986, cenzuat constitui o asemenea bază legală, de Curtea supremă fiind arbitrar și eronate. În orice caz, ingerință litigioasă nu urmărire niciun scop legitim, decizii juridicii portugheze nefiind bazat pe risc confuzie între marca reclamanta și cea a societății cehe. În final, ingerință nu ar fi proporțional la un eventual scop legitim, absență compensare fiind contrară principii generale drept internațional, care ar fi aplicabile reclamanta, în calitate sa de societate străină. Reclamanta concluzionează la încălcare art. 1 Protocolul n

o

1.

Curtea estimă, la lumina ansamblul argument părților, că acest grief pune chestiuni grave fapt și drept care nu pot fi rezolvat la acest stadiu examen cerere, dar necesită examen pe fond

; deci că acest grief nu sauturi fi declarat manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 § 3 Convenție. Niciun alt motiv inadmisibilitate nu fost observat.

Din aceste motive, Curtea, la majoritate,

Declară

cerere admisibilă, tot mijloace de fond rezervat.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Grefier

Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2008-09-30
0,93
AGUA DO PORTO SANTO, LDA c. PORTUGAL
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 37794/06 présentée par ÁGUA DO PORTO SANTO, LDA contre le Portugal La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 30 septembre 2008 en une chambre com
CtEDO 2005-01-11
0,93
DA SILVA REIS ET AUTRES c. PORTUGAL
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 31987/03 présentée par Manuel da SILVA REIS et autres contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 11 janvier 2005 en une chambre
CtEDO 2008-05-20
0,93
ANIBAL VIEIRA & FILHOS, LDA c. PORTUGAL
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 30370/06 présentée par ANIBAL VIEIRA & FILHOS, LDA contre le Portugal La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 20 mai 2008 en une chambre compos
CtEDO 2002-02-14
0,93
AFFAIRE SOCIEDADE PENIFICADORA BOMBARRALENSE, LDA, c. PORTUGAL
TROISIÈME SECTION AFFAIRE SOCIEDADE PANIFICADORA BOMBARRALENSE, LDA c. PORTUGAL (Requête n° 46143/99) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 14 février 2002 En l’affaire Sociedade Panificadora Bombarralense, Lda c. Portugal, La Cour européenn
CtEDO 2002-05-16
0,93
AFFAIRE F. SANTOS, LDA., c. PORTUGAL
TROISIÈME SECTION AFFAIRE F. SANTOS LDA c. PORTUGAL (Requête n° 49020/99) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 16 mai 2002 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire F. Santos, Lda c. Portugal, La Cour europ
Sursă