AFFAIRE ÖZDOĞAN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

18.01.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ÖZDOĞAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ÖZDOprecum TURCIA (Cercetarea nr. 4997/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 ianuarie 2005 DEFINITIVF 18/04/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Özdoćan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, judecători și al domnului Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 14 decembrie 2004, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La începutul cauzei se află o cerere (n 4997/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Mehmet Reșat Özdo La 30 mai 2000, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice guvernului Québec cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Malatya. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 22 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 14 octombrie 1996, reclamantul a fost arestat și reținut de poliție pentru ajutor și asistență într-o organizație ilegală, și anume PKK. La 23 octombrie 1996, reclamantul a fost deferit judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Malatya, care a ordonat arestarea sa provizorie. 10. La 4 noiembrie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant, împreună cu alți doi acuzați, pentru asistență și asistență în cadrul unei organizații ilegale și a solicitat condamnarea lor în temeiul articolului 169 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. La 5 iunie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un magistrat militar cu gradul de căpitan, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare, precum și la o interdicție de a exercita funcții publice timp de trei ani. 12. Prin hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunțată la 22 octombrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 13. Ulterior, reclamantul sesizează procurorul general în apropierea Curții de Casație cu privire la o cerere de revizuire a acestei hotărâri. 14. La 21 noiembrie 1997, procurorul general a respins această cerere. 15. La 2 septembrie 1998, reclamantul a fost revocat din funcția de asistent în cadrul centrului spitalicesc din Istanbul. 16. La 21 septembrie 1999, reclamantul, atunci eliberat condiționat, a cerut să fie numit din nou în funcția sa de asistent. 17. La 19 octombrie 1999, cererea sa a fost respinsă. 18. La o dată nespecificată, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Ankara cu privire la o cerere de anulare a deciziei de refuzare a numirii. 19. La 31 mai 2000, instanța administrativă a respins această acțiune. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 20. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 21. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială. El a văzut o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 22. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Çiraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări de fond. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fondul 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34, și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 35 36, 6 februarie 2003). 24. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 în fine 25. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) al II-lea. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegerea În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi rejudecarea în timp util a reclamantului de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața organelor convenției și/sau a instanțelor interne și nici nu solicită o examinare din oficiu (a se vedea Hotărârea din 19 februarie 1991, Seria A n 197-D, p. 52, § 16). că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Malatya A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 18 ianuarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte