AFFAIRE MEHMET ÖZCAN ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE MEHMET ÖZCAN ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MEHMET ÖZCAN ȘI ALTELE c. TURCIA (solicitarea nr. 56006/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2005 DEFINITIVF 11/01/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul Mehmet Özcan și al altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2005, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 56006/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Mehmet Özcan, Seyit Ali Durmaz și Oktay Durmaz, au sesizat Curtea la 6 decembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Reclamanții sunt reprezentai de domnul K.T. Sürek, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 6 mai 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții s-au născut în 1964, 1958 și, respectiv, 1971 și au locuit în Istanbul. La 30 august 1995, reclamanții au fost arestați de către agenți ai Direcției de Securitate D'Entitate, secțiunea de combatere a terorismului și au fost suspectați de a fi membri ai Partidului Comunist Revoluționar din Turcia (Türkie Devrimci Komünist Partsi 10. La 11 septembrie 1995, reclamanții au fost audiați de procurorul Republicii în apropierea instanței de securitate a statului de executare și apoi au fost aduși în fața instanței judecătorești care a dispus arestarea lor provizorie. 11. La 18 septembrie 1995, procurorul general al Republicii i-a acuzat pe reclamanți că sunt lideri și membri ai unei organizații ilegale pe baza articolului 168 din Codul penal 12. La 24 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, i-a condamnat pe reclamanți la trei ani și nouă luni de închisoare pe baza articolului 169 din Codul penal care reprimă ajutorul și asistența acordată unei organizații ilegale. 13. La 24 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 14. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 15. Reclamanții susțin că instanța de securitate din statul care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială. Care le-ar putea garanta un proces echitabil, din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Ei văd o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Convenția (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 36, 6 februarie 2003 17. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea constată că Õ este de înțeles că reclamanții, care au răspuns în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză referitoare la securitatea națională Prin urmare, ei se puteau teme în mod legitim că curtea de securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamanții, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă morală 20. Reclamanții declară că au suferit un prejudiciu moral pe care l-au suportat la 5 22. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (așa-numitul §raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VII, p. 3074, § 49). Pentru Curte, atunci când un particular, ca și în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și de imparțialitate prevăzute de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În fine, CEDO 2005 ...). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 24. Reclamanții solicită 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Ei nu furnizează nicio justificare. 25. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri, și la .interese moratoriu 27. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DE CES, CURȚIA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ; faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale care se plătesc în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 octombrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

MEHMET ÖZCAN ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

56006/00)

ARRÊT

STRASBOURG

11 octobre 2005

DÉFINITIF

11/01/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mehmet Özcan et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

56006/00) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.

Mehmet Özcan, Seyit Ali Durmaz et Oktay Durmaz («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 6 décembre 1999 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

K.T. Sürek, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignaient notamment du défaut d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 6 mai 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

6.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

7.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

Les requérants sont nés respectivement en 1964, 1958 et 1971, et résident à Istanbul.

9.

Le 30 août 1995, les requérants furent arrêtés par des agents de la direction de la sûreté d’Istanbul, section de la lutte contre le terrorisme. Ils étaient soupçonnés d’être membres du Parti communiste révolutionnaire de Turquie (

Türkiye Devrimci Komünist Partisi

).

10.

Le 11 septembre 1995, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et traduits ensuite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.

11.

Le 18 septembre 1995, leur reprochant d’être dirigeants et membres d’une organisation illégale, le procureur de la République inculpa les requérants sur le fondement de l’article 168 du code pénal.

12.

Le 24 novembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna les requérants à trois ans et neuf mois d’emprisonnement sur le fondement de l’article 169 du code pénal réprimant l’aide et l’assistance à une organisation illégale.

13.

Le 24 juin 1999, la Cour de cassation confirma cet arrêt.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

15.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable, en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Ils y voient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

16.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et constaté la violation de l’article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir c. Turquie

,

n

o

59659/00, §§

35

‑

36, 6 février 2003).

17.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la «

sécurité nationale

», aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

18.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

19.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

20.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice moral qu’ils évaluent à 5

000 euros (EUR) chacun.

21.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

22.

La Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar c.

Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII, p. 3074, § 49).

23.

Pour la Cour, lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir

Öcalan c. Turquie

[GC], n

o

46221/99, § 210

in fine

, CEDH 2005

‑

...).

B.

Frais et dépens

24.

Les requérants demandent 3

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

25.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

26.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants conjointement.

C.

Intérêts moratoires

27.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention ;

2.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président