A.D. c. SUISSE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 13531/03 prezentate de A.D. împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 18 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Wildhaber Pellonpäääst Pavlovschi Borrego, judecători și dnii O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 17 aprilie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl A.D., este un resortisant al Serbiei Muntenegru, născut în 1984 și rezident la Geneva. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Serviciul Social Internațional, la Geneva. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Philippe Boillat, director adjunct al Oficiului Federal al Justiției. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 decembrie 1990, tatăl reclamantului, D., un resortisant al Serbiei-Muntenegru aparținând minorității rome, și-a părăsit țara pentru Elveția, însoțit de soția sa, A., și de cei patru copii ai acestora: S., născut în 1979, R., născut în 1982, reclamant și E., născută în 1987. În aceeași zi, a depus o cerere de azil la Geneva, în numele său și al familiei sale. La 2 septembrie 1991, Oficiul Federal pentru Refugiați (OFR) a respins cererea dlui D. și-a dat demisia - și a familiei sale - din Elveția, pe motiv că acuzațiile sale (închisoare și rele tratamente) nu erau relevante. Această decizie a fost confirmată de Comisia Elvețiană de recurs în materie de azil la 25 iulie 1994. Cu toate acestea, precum și pentru alți solicitanți de azil resortisanți din fosta Iugoslavie au fost amânate în mod regulat termenul de plecare a familiei D. În martie 1998, reclamantul a fost condamnat la trei luni de detenție cu suspendare pentru furt, vătămare a proprietății, violare de domiciliu și consum de hașiș. La 22 noiembrie 1999, D. și ai săi au adresat o cerere de revizuire a deciziei de trimitere din Elveția. În special, aceștia au invocat agravarea situației din Kosovo și dificultățile cu care s-ar confrunta din cauza etniei lor (rom). Reclamantul a fost găsit vinovat de extorcare și tentativă de extorcare, la 5 noiembrie 1999 În iulie 2000, Tribunalul Tineretului de la Geneva; în cazul în care nu s-a pronunțat nici o sentință în această cauză, instanța a pronunțat totuși o măsură de asistență educațională în ceea ce privește persoana în cauză. La 29 decembrie 2000, l.O.FR a respins cererea din 22 noiembrie 1999 pe motiv că nu există nici un nou motiv. martie 2000, în cadrul unei acțiuni speciale (Acțiune umanitară 2000), Consiliul Federal a decis să rețină provizoriu în Elveția persoanele care au depus o cerere de azil în Elveția înainte de 31 decembrie 1992, cu condiția ca ; au fost excluse, printre altele, persoanele a căror conduită permitea să se conchidă că nu au avut intenția de a se adapta la ordinea publică elvețiană sau care au comis acte reprobabile. Martie 2001, reclamantul a fost audiat de poliție în calitate de presupus autor de constrângere sexuală, șantaj și șantaj, de fapt și sechestrare, în urma unei plângeri depuse la 23 februarie 2001 de tatăl victimei. La 9 mai 2001, reclamantul a fost găsit vinovat de daune asupra proprietății, de constrângere, de constrângere sexuală, de hărțuire, de circulație într-un mijloc de transport public fără titlu de transport valabil, de complicitate la agresiune și de furt de mică importanță patrimonială. Pentru aceste fapte, a fost condamnat de Tribunalul Tineretului de la Geneva la 6 luni de detenție, sub deducerea a 73 de zile de detenție preventivă, precum și a menținerii asistenței educative pronunțate prin sentința din 5 iulie 2000. Prin hotărârea din 27 iunie 2001, instanța în cauză a dispus eliberarea imediată a ui, i-a fixat un termen limită până la majoritatea sa și a menținut asistența educativă pronunțată față de aceasta. La 19 noiembrie 2002, Comisia elvețiană de recurs în materie de azil a respins o acțiune interjudiciată împotriva deciziei din 29 decembrie 2000 ca atare în ceea ce îl privește pe solicitant, motiv luat de acesta. În această privință, Comisia a considerat că, deși este adevărat .A.D. a fost eliberat condiționat, ținând cont de comportamentul său excelent în timpul încarcerării (...), pe care l-a manifestat cu sinceritate și-a dat seama de faptele care i-au fost reproșate, conform asistentei sociale care i-a fost desemnată (...), și că a avut o evoluție excelentă în el de la sfârșitul încarcerării sale (...), nu mai puțin decât a comis infracțiuni din ce în ce mai grave și mai apropiate și, în special, a lezat bunuri la fel de valoroase ca integritatea fizică și psihică a mai multor persoane. Repetarea comportamentelor reprobabile până de curând nu poate fi interpretată de către Comisie ca o consecință a unor greșeli de tineret fără gravitate sau ca accidente de parcurs care trebuie luate în considerare într-o perioadă scurtă de fragilitate (...). Mai degrabă, este vorba despre acțiuni care demonstrează că, deși persoana respectivă și-a schimbat comportamentul, acestea nu s-au îmbunătățit pe termen lung, mai ales măsurile educative luate cu privire la aceasta de la 5 iulie 2000 și mai multe perioade de detenție. Ele au evoluat într-un sens nefavorabil până de curând, chiar dacă, după cum reiese din ultimul raport al Serviciului de Protecție a Tineretului, maturitatea dobândită de A.D. de la sfârșitul încarcerării sale este un bun punct de plecare pentru continuarea unei bune evoluții. În cele din urmă, și având în vedere cele de mai sus, Comisia consideră că.A.D. a compromis securitatea și ordinea publică și, în plus, le-a afectat grav. Laart. 14a § 6 LSEE este, prin urmare, pe deplin opozabil. Astfel, nu poate să se preocupe de un risc concret al persoanei sale, în sensul laart. 14a § 4 LSEE, în cazul în care se întoarce în țara sa de origine. Printr-o scrisoare din 2 decembrie 2002, l Ulterior, termenul a fost amânat până la 15 februarie, 15 martie și 30 aprilie 2003. La 16 aprilie 2003, reclamantul a depus o cerere de reconsiderare a hotărârii Comisiei elvețiene de recurs în materie de azil la 19 noiembrie 2002, invocând o îmbunătățire a comportamentului său. 2001 și 11 iulie 2002. În plus, a susținut că, la 14 ianuarie 2003, Tribunalul Tineretului de la Geneva a pus capăt asistenței educaționale instituite la 5 iulie 2000. S-a considerat că faptele invocate de reclamant erau deja cunoscute de Comisia Elvețiană de recurs în materie de azil, care le apreciase în mod corespunzător în decizia sa din 19 noiembrie 2002, fie au intervenit după această hotărâre și nu ar fi putut elimina nimic din gravitatea acțiunilor săvârșite de reclamant în Elveția. Prin urmare, art. 14a alineatul (6) LSEE îi era pe deplin opozabil. La 19 mai 2003, reclamantul a recurs la Comisia Elvețiană pentru soluționarea contestațiilor în materie de azil împotriva deciziei din 6 mai 2003. Prin decizia incidentă din 28 mai 2003, judecătorul Comisiei elvețiene de recurs în materie de azil, însărcinat cu soluționarea contestațiilor, l-a autorizat pe reclamant să rămână în Elveția până la data la care a recurs. Prin faxul din 30 septembrie 2004, reprezentantul reclamantului a informat grefa Curții că acțiunea în fața Comisiei Elvețiane de recurs în materie de azil era încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant în temeiul articolului 14a din Legea federală privind șederea și stabilirea străinilor (LSEE) În cazul în care executarea trimiterii sau a e-mailului nu este posibilă, nu este legală sau nu poate fi impusă în mod rezonabil, Oficiul Federal al Refugiaților decide să rețină temporar străinul. În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o face sau o persoană, o persoană fizică sau o face sau o face, o persoană fizică sau o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face, o face, o face sau o face sau o face, o face, o face sau o face, o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face. În cazul în care executarea trimiterii îl pune pe reclamantul de azil într-o situație de urgență personală gravă, în sensul art. 44 al. 3 din Legea din 26 iunie 1998 privind azilul, Oficiul Federal pentru Refugiați poate decide să-l rețină provizoriu. (...) Al. 4 și 4a nu se aplică în cazul în care străinul expulzat sau trimis a compromis securitatea publică și ordinea publică sau în cazul în care acesta le-a afectat grav. GRIEFS 1. Invocând art. 8 din convenție, reclamantul se plânge că, prin ordonarea exmatriculării sale din Elveția, autoritățile acestei țări nu și-au respectat dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (2) În plus, reclamantul declară că, datorită apartenenței sale la minoritatea romă, riscă să fie supus unor tratamente inumane sau degradante, în sensul art. 3 din Convenție, în caz de trimitere în țara sa de origine. (1) Reclamantul susține că trimiterea sa în țara de origine l-ar separa de familia sa și, prin urmare, ar constitui o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale private și de familie în sensul articolului 8 din convenție, astfel încât orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Guvernul elvețian prezintă o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Comitetul consideră, pe de o parte, că dreptul la respectarea vieții private și de familie în sensul art. 8 din Convenție a fost invocat pentru prima dată în cererea sa de reconsiderare din 16 aprilie 2003 pe lângă ÕOFR. Pe de altă parte, guvernul susține că cererea de reconsiderare constituie, în dreptul elvețian, o cale de atac internă eficientă, care trebuie pusă în aplicare pentru a satisface cerința de epuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție. Cu toate acestea, în măsura în care acțiunea împotriva deciziei OFR este încă în curs de desfășurare, prezenta cerere trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne. Recurentul a contestat hotărârea din 19 noiembrie 2002 a guvernului, susținând că, în cadrul procedurii care a condus la hotărârea Comisiei elvețiene de recurs în materie de azil, reclamantul și-a evaluat în special durata lungă a șederii sale în Elveția pentru a se opune trimiterii sale și că, prin urmare, are, în mod implicit, legătură cu art. 8 În plus, reclamantul susține că cererea sa de reconsiderare din 16 aprilie 2003 trebuie considerată drept acțiune extraordinară care, prin urmare, nu poate fi luată în considerare în examinarea epuizării căilor de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Curtea, care poate lăsa deschisă problema epuizării căilor de atac interne, consideră că este oportun să se ia o decizie cu privire la posibilitatea ca recurentul să își asume răspunderea pentru încălcarea articolului 8 din convenție, în sensul articolului 34, a cărei parte relevantă să se citească după cum urmează: În acest sens, Curtea reamintește că un reclamant nu poate să se declare vinovat de o încălcare de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale (...). În acest sens, Curtea reamintește că un reclamant nu poate să se declare vinovat de o astfel de încălcare. În sensul articolului 34 din Convenție, dacă este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea în litigiu: trebuie să fie supus sau să fie supus direct efectelor acestuia (hotărârile Otto-Preminger-Institut c. Austria, Hotărârea din 20 septembrie 1994, seria A n 295 A, § 39 Norris c. Irlanda, Hotărârea din 26 octombrie 1988, seria A n 142, § 30 și s). Victima: un act care nu are, temporar sau definitiv, niciun efect juridic (Benamar și alții c. Franța, nr. 42216/96, 14 noiembrie 2000). Or, Curtea amintește că reclamantul a depus la 19 mai 2003 o acțiune împotriva deciziei □OFR la 6 mai 2003, prin care respinge cererea de reconsiderare a reclamantului formulată la 16 aprilie 2003. În acest context, Curtea amintește că, printr-o decizie din 28 mai 2003, Comisia a autorizat reclamantul să rămână în Elveția până la dreptul la acțiune. În cazul în care o cale de atac contrară reclamantului nu poate fi considerată iminentă în această etapă a procedurii, dat fiind că decizia Comisiei elvețiene de recurs în materie de azil din 28 mai 2003 privează decizia de a-l detalia pe reclamantul teritoriului elvețian de orice efect juridic. În aceste condiții, reclamantul, care în prezent nu are un risc direct de a se îndepărta de teritoriul elvețian, nu poate, prin urmare, să pretindă că este victima unei încălcări a art. 8 din Convenție în sensul art. 34 din Convenție. În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul susține că trimiterea în țara sa de origine ar risca să fie supusă unor tratamente inumane sau degradante, pe motiv de apartenență la minoritatea romă. În acest sens, art. 3 nu poate face obiectul torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea consideră că raționamentul adoptat în cadrul procedurii de examinare a ... art. 8 lit. (s) impune mutatis mutandis, de asemenea, la declarațiile referitoare la: art. 3. În consecință, el își propune să declare inadmisibil ... art. 3 ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O a lui Nicholas Bratza (președintele)

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

13531/03

présentée par A.D.

contre la Suisse

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 janvier 2005 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

L.

Wildhaber

,

M.

Pellonpää

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego,

juges

,

et de M. M.

O’boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. A.D., est un ressortissant de la Serbie

‑

Monténégro, né en 1984 et résidant à Genève. Il est représenté devant la Cour par le Service social international, à Genève. Le Gouvernement défendeur est représenté par M. Philippe Boillat, Sous-directeur de l’Office fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 13 décembre 1990, le père du requérant, D., un ressortissant de la Serbie-Monténégro appartenant à la minorité rom, quitta son pays pour la Suisse accompagné de son épouse, A., et de leurs 4 enfants

: S., né en 1979, R., né en 1982, le requérant et E., née en 1987. Le même jour, il déposa une demande d’asile à Genève, en son nom et celui de sa famille.

Le 2 septembre 1991, l’Office fédéral des réfugiés (OFR) rejeta la demande de D. et prononça son renvoi - et celui de sa famille - de Suisse, au motif que ses allégations (incarcérations et mauvais traitements) n’étaient pas vraisemblables.

Cette décision fut confirmée par la Commission suisse de recours en matière d’asile le 25 juillet 1994. Toutefois, de même que pour d’autres demandeurs d’asile ressortissants de l’ex-Yougoslavie, déboutés, le délai de départ de la famille D. fut régulièrement reporté.

En mars 1998, le requérant fut condamné à trois mois de détention avec sursis pour vols, dommages à la propriété, violation de domicile et consommation de haschisch.

Le 22 novembre 1999, D. et les siens adressèrent à l’OFR une demande visant à obtenir le réexamen de la décision ordonnant leur renvoi de Suisse. En particulier, ils firent valoir l’aggravation de la situation au Kosovo et les difficultés auxquelles ils seraient confrontés en raison de leur ethnie (rom).

Le requérant fut reconnu coupable d’extorsion et tentative d’extorsion, le 5

juillet 2000, par le tribunal de la jeunesse de Genève

; si aucune condamnation n’a été prononcée dans cette affaire, le tribunal a toutefois prononcé une mesure d’assistance éducative à l’égard de l’intéressé.

Le 29 décembre 2000, l’OFR rejeta la demande du 22 novembre 1999 au motif qu’il n’existait aucun «

fait nouveau

». L’OFR rappela en particulier que le 1

er

mars 2000, dans le cadre d’une action spéciale (Action humanitaire 2000), le Conseil fédéral avait décidé d’admettre provisoirement en Suisse les personnes ayant déposé une demande d’asile en Suisse avant le 31 décembre 1992, pour autant qu’il n’existât aucun motif d’exclusion

; étaient notamment exclus les individus dont le comportement permettait de conclure qu’ils n’avaient pas l’intention de s’adapter à l’ordre public suisse ou qui avaient commis des actes répréhensibles.

Le 1

er

mars 2001, le requérant fut entendu par la police en qualité d’auteur présumé de contrainte sexuelle, extorsion et chantage, voies de fait et séquestration, suite à une plainte déposée le 23 février 2001 par le père de la victime.

Le 9 mai 2001, le requérant fut reconnu coupable de dommages à la propriété, de contrainte, de contrainte sexuelle, de brigandage, de circulation dans un moyen de transport public sans titre de transport valable, de complicité d’agression et de vol de faible importance patrimoniale. Pour ces faits, il fut condamné par le tribunal de la jeunesse de Genève à 6 mois de détention, sous déduction de 73 jours de détention préventive, ainsi qu’au maintien de l’assistance éducative prononcée par jugement du 5 juillet 2000.

Par jugement du 27 juin 2001, le tribunal en question ordonna la libération immédiate de l’intéressé, lui fixa un délai d’épreuve jusqu’à sa majorité et maintint l’assistance éducative prononcée à son égard.

Le 19 novembre 2002, la Commission suisse de recours en matière d’asile rejeta un recours interjeté contre la décision du 29 décembre 2000 en tant qu’il concernait le requérant, motif pris de son comportement. A cet égard, elle releva que

:

«

Même s’il est vrai qu’A.D. a bénéficié d’une libération conditionnelle compte tenu de son excellent comportement durant son incarcération (...), qu’il a fait preuve d’un repentir sincère et a pris conscience des faits qui lui ont été reprochés, selon l’assistante sociale qui lui a été désignée (...), et qu’une excellente évolution a été constatée chez lui depuis la fin de son incarcération (...), il n’en demeure pas moins qu’il a commis des infractions pénales de plus en plus graves et rapprochées et a en particulier lésé des biens aussi précieux que l’intégrité physique et psychique de plusieurs personnes. La répétition de comportements répréhensibles jusqu’à récemment encore ne saurait être interprétée par la Commission comme une suite d’erreurs de jeunesse sans gravité ou comme des accidents de parcours à mettre au compte d’une courte période de fragilité (...). Il s’agit bien plutôt d’agissements qui démontrent que si l’intéressé a changé de comportements, ceux-ci ne se sont pas améliorés sur le long terme, nonobstant les mesures éducatives prises à son égard depuis le 5 juillet 2000 et plusieurs périodes de détention. Elles ont évolué dans un sens défavorable jusqu’à récemment, même si, comme le relève le dernier rapport du Service de protection de la jeunesse, la maturité acquise par A.D. depuis la fin de son incarcération est un «

bon présage à une continuation de bonne évolution

». En définitive, et au regard de ce qui précède, la Commission considère qu’A.D. a compromis la sécurité et l’ordre publics et leur a en outre porté gravement atteinte. L’art. 14a § 6 LSEE lui est donc pleinement opposable. Il ne peut ainsi se prévaloir d’une mise en danger concrète de sa personne, au sens de l’art. 14a § 4 LSEE, en cas de retour dans son pays d’origine.

»

Par un courrier du 2 décembre 2002, l’OFR avisa le requérant que, suite à la récente décision de la Commission suisse de recours en matière d’asile, il était tenu de quitter la Suisse dans les meilleurs délais.

Le 9 décembre 2002, l’office de la population du canton de Genève ordonna le départ du requérant «

au plus tard le 15 janvier 2003

». Par la suite, ce délai fut reporté au 15 février, 15 mars puis 30 avril 2003.

Le 16 avril 2003, le requérant déposa auprès de l’OFR une demande de reconsidération du jugement de la Commission suisse de recours en matière d’asile en date du 19 novembre 2002, invoquant une amélioration de son comportement. A l’appui de ce fait, le requérant mentionna qu’il avait notamment effectué un travail régulier avec satisfaction entre le 20

août

2001 et le 11 juillet 2002. En outre, il avança le fait que le 14

janvier 2003, le Tribunal de la jeunesse de Genève avait mis fin à l’assistance éducative instituée le 5 juillet 2000.

Par décision du 6 mai 2003, l’OFR rejeta ladite demande. Il estima que les faits invoqués par le requérant étaient soit déjà connus par la Commission suisse de recours en matière d’asile qui les avait dûment appréciés dans sa décision du 19 novembre 2002, soit intervenus après cet arrêt et pas susceptible d’enlever quelque chose à la gravité des actions commises par le requérant en Suisse. Dès lors, l’article 14a § 6 LSEE lui était pleinement opposable.

Le 19 mai 2003, le requérant recourut à la Commission suisse de recours en matière d’asile contre la décision du 6 mai 2003.

Par décision incidente du 28 mai 2003, le juge de la Commission suisse de recours en matière d’asile, chargé de l’instruction du recours, autorisa le requérant à demeurer en Suisse jusqu’à droit sur l’issue de son recours.

Par télécopie du 30 septembre 2004, le représentant du requérant informa le greffe de la Cour que le recours devant la Commission suisse de recours en matière d’asile était toujours pendant.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 14a de la loi fédérale sur le séjour et l’établissement des étrangers (LSEE)

:

«

1.

Si l’exécution du renvoi ou de l’expulsion n’est pas possible, n’est pas licite ou ne peut être raisonnablement exigée, l’Office fédéral des réfugiés décide d’admettre provisoirement l’étranger.

2.

L’exécution n’est pas possible lorsque l’étranger ne peut quitter la Suisse, ni être renvoyé, ni dans son État d’origine ou de provenance, ni dans un État tiers.

3.

L’exécution n’est pas licite lorsque le renvoi de l’étranger dans son État d’origine ou de provenance ou dans un État tiers est contraire aux engagements de la Suisse relevant du droit international.

4.

L’exécution ne peut notamment pas être raisonnablement exigée si elle implique la mise en danger concrète de l’étranger.

4

bis

Si l’exécution du renvoi met le requérant d’asile dans une situation de détresse personnelle grave, au sens de l’art. 44, al. 3, de la loi du 26 juin 1998 sur l’asile, l’Office fédéral des réfugiés peut décider de l’admettre provisoirement.

(...)

6.

Les al. 4 et 4

bis

ne sont pas applicables lorsque l’étranger expulsé ou renvoyé a compromis la sécurité et l’ordre publics ou qu’il leur a porté gravement atteinte.

»

GRIEFS

droit au respect de sa vie privée et familiale

».

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement suisse présente une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Il estime, d’une part, que le grief portant sur le droit au respect de la vie privée et familiale au sens de l’article 8 de la Convention a été soulevé pour la première fois dans sa demande de reconsidération du 16 avril 2003 auprès de l’OFR.

D’autre part, le Gouvernement soutient que la demande de reconsidération constitue, en droit suisse, une voie de recours interne effective qui doit être mise en œuvre pour satisfaire à l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Or, dans la mesure où le recours contre la décision de l’OFR est encore pendant, la présente requête doit être rejeté pour non

‑

épuisement des voies de recours internes.

Le requérant conteste l’argumentation du Gouvernement. Il invoque que, dans le cadre de la procédure ayant abouti au jugement de la Commission suisse de recours en matière d’asile du 19 novembre 2002, le requérant s’est en particulier prévalu de la longue durée de son séjour en Suisse pour s’opposer à son renvoi et qu’il a, dès lors, implicitement invoqué l’article 8

de la Convention dans son volet «

privé

».

Le requérant soutient, en outre, que sa demande de reconsidération du 16

avril 2003 doit être considérée comme recours extraordinaire qui, dès lors, ne saurait être pris en compte dans l’examen de l’épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour, estimant qu’elle peut laisser ouverte la question de l’épuisement des voies de recours internes, considère opportun de se prononcer sur le point de savoir si le requérant peut se prétendre «

victime

» de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, au sens de son article 34, dont la partie pertinente se lit comme suit

:

« La Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...).

»

A ce sujet, la Cour rappelle qu’un requérant ne peut se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, que s’il est ou a été directement touché par l’acte ou omission litigieux

: il faut qu’il en subisse ou risque d’en subir directement les effets (arrêts

Otto-Preminger-Institut c.

Autriche

, arrêt du 20

septembre 1994, série

A n

o

295

‑

A, § 39

et

Norris c.

Irlande

, arrêt du 26

octobre 1988, série

A n

o

142, §§ 30 et s). On ne saurait donc se prétendre «

victime

» d’un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique (

Benamar et autres c. France

, n

o

42216/98, 14 novembre 2000).

Or, la Cour rappelle que le requérant a déposé, le 19 mai 2003, un recours contre la décision de l’OFR en date du 6 mai 2003, rejetant la demande de reconsidération du requérant introduite le 16 avril 2003. Il ressort d’une télécopie du représentant du requérant, parvenu au greffe de la Cour le 30 septembre 2004, que ce recours est actuellement pendant devant la Commission suisse de recours en matière d’asile. Dans ce contexte, la Cour rappelle que ladite Commission autorisa, par une décision du 28

mai

2003, le requérant à demeurer en Suisse jusqu’à droit sur l’issue de son recours.

Si une issue du recours défavorable au requérant n’exclut pas l’éventualité de la mise en œuvre de l’arrêt de la Commission suisse de recours en matière d’asile, ordonnant l’éloignement du requérant du territoire suisse, cette éventualité ne saurait être considérée comme imminente à ce stade de la procédure, étant donnée que la décision de la Commission suisse de recours en matière d’asile en date du 28 mai 2003 prive la décision ordonnant l’éloignement du requérant du territoire suisse temporairement de tout effet juridique.

Dans ces conditions, le requérant, qui ne court actuellement pas un risque direct d’éloignement du territoire suisse, ne peut en conséquent se prétendre victime d’une violation de l’article 8 de la Convention au sens de son article

34.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

La Cour estime que le raisonnement adopté sous l’examen du grief tiré de l’article 8 s’impose

mutatis mutandis

aussi à l’allégation portant sur l’article 3.

Dès lors, il échet de déclarer irrecevable le grief tiré de l’article 3 comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président