Pikic împotriva Croației

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE PIKI vs. CROATIA (Declarația nr. 16552/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 18 ianuarie 2005 FINAL 18/04/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Pikić v. Croația, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Spielmann S.E. Jebens, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen Ați deliberat în privat la 14 decembrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.

16552/02) împotriva Republicii Croația depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național croat, dl Lazo Pikić („reclamantul”), la 15 martie 2002. Guvernul croat („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Lukina-Karajković. Reclamantul a susținut că promulgarea amendamentelor la Legea privind obligațiile civile din 1999 și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 1 din Convenție. Cererea a fost alocată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27) 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 La 12 mai 2003, Curtea a hotărât să comunice cererea guvernului.

În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele acestei plângeri în același timp cu admisibilitatea sa. La 8 iunie 2004, Guvernul a depus observații suplimentare cu privire la admisibilitatea cererii. În urma unei decizii a Camerei din 8 iulie 2004, aceste observații au fost incluse în dosar și trimise reclamantului pentru observații (art. 1). Reclamantul a răspuns la 2 august 2004. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1935 și trăiește în Dubrovnik. La 13 August 1992 Poliția Militară Croată a solicitat vehiculul reclamantului pentru utilizare de către armata Croată. Prin o scrisoare din 1 august 1996 Oficiul de Apărare Dubrovnik ( Ured za obranu Dubrovnik ) a informat reclamantul că vehiculul a fost deteriorat dincolo de reparații.

10. La 26 mai 1998, reclamantul a instituit proceduri civile în Curtea Municipală de Dubrovnik (Općinski sud u Dubrovniku ) cererea de compensare pentru pierderea vehiculului său de la stat. 11. La 6 Noiembrie 1999 Parlamentul a introdus amendamente la Legea privind obligațiile civile („Modificările din 1999”). Legislația modificată prevede că toate acțiunile de daune împotriva statului pentru actele membrilor armatei croate și ale poliției în îndeplinirea sarcinilor oficiale în timpul Războiului intern din Croația ar trebui să rămână. 12. La 1 septembrie 2000, Curtea județului Dubrovnik ( Županijski sud u Dubrovniku ) a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii.

14. La 21 mai 2003, reclamantul a depus o propunere la Curtea Constituțională (Ustavni sud Republike Hrvatske La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat o nouă legislație privind răspunderea statului pentru daunele cauzate de membrii armatei croate și de poliția în îndeplinirea sarcinilor lor oficiale în timpul Războiului Intern („Legea privind răspunderea din 2003”). 16. În 2004, procedurile reclamantei au reluat în conformitate cu legislația menționată anterior, iar procedurile sunt încă în așteptare. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACȚIA 17. Secțiunea 184 litera (a) din Amendamentele din 1999 (Zcazon o dopunama Zakona o obveznim odnosima , Gazette Oficial nr. 112/1999) prevede că toate procedurile inițiate împotriva statului pentru daune cauzate de membrii armatei croate și de poliție în îndeplinirea sarcinilor oficiale în timpul Războiului Intern din Croația, de la 7 august 1990 la 30 iunie 1996 trebuie să rămână.

18. Modificările din 1999 impun, de asemenea, Guvernului obligația de a prezenta legislație specială Parlamentului care reglementează răspunderea pentru aceste daune în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a Actului. 19. Actul de responsabilitate din 2003 (Zcacon o odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata , Jurnalul Oficial nr. 117/03) reglementează condițiile în care statul poate plăti compensarea pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției în timpul Războiului Internațional. De asemenea, prevede că toate procedurile rămase în temeiul amendamentelor din 1999 trebuie reluate.

20. Partea relevantă a articolului 63 din Actul Constituțional privind Curtea Constituțională ( Ustavni zakon o Ustavnom sudu Republike Hrvatske , Gazette Oficial nr. 49/02, „Legea Curții Constituționale din 2002” se citește după cum urmează: „(1) Curtea Constituțională examinează o plângere constituțională dacă toate măsurile legale au fost epuizate sau nu în cazul în care instanța jurisdicțională nu decide o cerere privind drepturile și obligațiile reclamantului sau o acuzație penală împotriva acestuia într-un timp rezonabil... (2) În cazul în care se menține o plângere constituțională ... în conformitate cu alineatul (1) din prezenta secțiune, Curtea Constituțională stabilește un termen în care instanța jurisdicțională trebuie să decidă cazul pe fond...

(3) Într-o decizie emisă în temeiul alin. (2) din prezentul articol, Curtea Constituțională evaluează compensarea corespunzătoare pentru reclamantul pentru încălcarea drepturilor sale constituționale ... Compensația se plătește din bugetul de stat în termen de trei luni de la data depunerii unei cereri de plată.” 21. art. 29 1 din Constituție (Ustav Republike Hrvatske La data de 24 martie 2004, Curtea Constituțională a dat hotărârea nr. U-III-829/2004 în cazul dlui N., care a depus o plângere constituțională în temeiul art. 63 din Legea Curții Constituționale din 2002, susținând o încălcare a art. 1 din Constituție. El s-a plâns de lungimea procedurii și de lipsa accesului la o instanță, deoarece acțiunea sa în instanța internă a fost păstrată de statut pentru o perioadă prelungită.

În hotărârea sa, Curtea Constituțională a susținut că au existat o încălcare a drepturilor constituționale la un proces într-un termen rezonabil și de acces la o instanță. Acesta a ordonat instanței în cauză să ia o decizie în cazul dlui N. în termen de un an și să-i acorde compensații. Reclamantul s-a plâns că nu a avut acces la o instanță, deoarece Curtea Municipală Dubrovnik a continuat procesul în temeiul Modificărilor la Legea privind obligațiile civile din 1999. El se bazează pe art. 6 1 din Convenție, al căror parte relevantă este următoarea: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o... audiție într-un timp rezonabil ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 24. Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea din motivul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 1 din Convenție.

25. Ei au produs o copie a hotărârii Curții Constituționale din 24 martie 2004, în care s-a considerat că a existat o încălcare a dreptului de acces la o instanță într-un caz similar. În opinia Guvernului, modificarea jurisprudenței Constituționale a creat un nou remediu intern pentru presupusele încălcări ale dreptului de acces la o instanță. 26. Guvernul a subliniat faptul că procedurile în cazul reclamantului erau încă în așteptare și că, în consecință, ar putea depune o plângere constituțională în conformitate cu noua jurisprudență. Întrucât aceasta din urmă a permis Curții Constituționale nu numai să acorde compensații, ci și să stabilească un termen pentru ca instanța competentă să decidă cazul, Guvernul a susținut că aceasta este o soluție eficace și că Curtea ar trebui să facă o excepție la reglementarea generală de epuizare a căilor de recurs interne.

27. Reclamantul a susținut că cererea sa a fost depusă în fața Curții înainte de modificarea jurisprudenței Curții Constituționale. În cazul în care Curții respinge cererea sa din cauza faptului că nu a epuizat căile de recurs interne, procedura ulterioară a Curții Constituționale nu poate decât să-și pronunțe cazul. 28. Curtea reiterează că în temeiul articolului 35 1 din Convenție, aceasta poate aborda o chestiune numai după ce au fost epuizate toate căile de recurs interne. Scopul regulamentului de epuizare este de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a pune în aplicare încălcările presupuse împotriva acestora înainte de prezentarea acestor acuzații (a se vedea, printre multe alte autorități, Selmouni France [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDH 1999-IV).

Obligația de a epuiza căile de recurs interne necesită ca un solicitant să utilizeze în mod normal remediile care sunt eficiente, suficiente și accesibile în ceea ce privește plângerile din convenția sa. Căile de recurs disponibile la nivel intern sunt considerate eficace în cazul în care acestea împiedică presupusa încălcare sau continuarea sa, sau furnizează soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Mifsud v. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002 VIII). 29. Având în vedere evoluția jurisprudenței la care a făcut trimitere guvernul, Curtea acceptă faptul că, după 24 martie 2004, în cazuri similare cu cea actuală (a se vedea Multiplex v. Croația nr. 58112/00, 10 Iulie 2003), Curtea Constituțională, în conformitate cu noua sa jurisprudență, acordă compensații pentru încălcarea dreptului de acces la o instanță deja susținută și stabilește un termen pentru ca instanța competentă să decidă cazul reclamantului.

Prin urmare, Curtea consideră că, în sensul acestor cazuri, o plângere la Curtea Constituțională poate fi considerată un remediu eficace, care trebuie să fie epuizat înainte ca reclamanții să se adreseze Curții cu privire la lipsa de acces la o instanță. 30. Cu toate acestea, Curtea reiterează că problema dacă căile de recurs interne au fost epuizate este stabilită în mod normal prin trimitere la data în care cererea a fost depusă Curții (a se vedea Baumann c. Franța , nr. 33592/96, § 47, CEHR 2001 V (extractele) ) . Această regulă este supusă unor excepții care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Nogolica c. Croația (dec.), nr. 77784/01, CEHR 2002 VIII).

31. În cazul instantaneu, reclamantul nu a depus o plângere constituțională, ci și-a depus cererea la Curtea. Nu numai la doi ani mai târziu, Curtea Constituțională a reținut pentru prima dată că a existat o încălcare a dreptului de acces la o instanță într-un caz similar (a se vedea §) În consecință, reclamantul nu ar fi putut fi așteptat să depună o astfel de plângere, care în acel moment nu i-a oferit nici o perspectiva rezonabilă de succes. 32. Prin urmare, în ceea ce privește propunerea Guvernului de a se depărta de reglementarea generală a neepușirii, Curtea ajunge la concluzia că, spre deosebire de Nogolica Cazul și având în vedere caracterul subsidiar al mecanismului Convenției – nu există circumstanțe speciale care să justifice să facă o excepție la această regulă în ceea ce privește cererile depuse cu el înainte de 24 martie 2004. 33. În consecință, prezenta cerere nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recourslor interne.

În consecință, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 34. Curtea consideră, de asemenea, că cererea pune întrebări de drept suficient de serioase pentru a-și decide să se bazeze pe o examinare a fondului, nici un alt motiv pentru a-l declara inadmisibil după ce a fost stabilită. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. Guvernul a susținut că reclamantul a avut acces la o instanță în sensul că a instituit o procedură civilă pentru daune în cadrul Curții Municipale de Dubrovnik. Faptul că instanța a continuat procedura în temeiul amendamentelor din 1999 nu a afectat dreptul de acces al reclamantului la o instanță deoarece procedura a rămas doar temporar, în așteptarea introducerii noilor legislații.

Prin promulgarea Legii privind răspunderea din 2003 reclamantul a primit acces la o instanță. 36. Guvernul a recunoscut că au trecut patru ani între promulgațiile succesive ale Amendamentelor din 1999 și Legea privind Responsabilitatea din 2003. Cu toate acestea, ei au subliniat că această perioadă este substanțial mai scurtă decât în cazul Kutić, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de acces al reclamanților la o instanță (a se vedea Kutić c. Croația , nr. 48778/99, ECHR 2002-II). 37. Reclamantul a contestat aceste opinii și a susținut că, prin faptul că nu a adoptat o nouă legislație în termenul stabilit, statul l-a împiedicat să obțină compensații pentru vehiculul său.

38. Curtea reiterează că art. 6 § 1 din Convenție încorporează „dreptul la o instanță” din care dreptul de acces, și anume dreptul de a iniția o procedură în fața unei instanțe în materie civilă, constituie un aspect (a se vedea Golder v. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, Serie A nr. 18, p. 13-18, §§ 28-36). 39. Cu toate acestea, acest drept nu este absolut, dar poate fi supus unor limitări. Acestea sunt permise prin implicare, deoarece dreptul de acces prin natura sa solicită o reglementare de către stat. În acest sens, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere, deși decizia finală privind respectarea cerințelor Convenției constă în Curtea. Trebuie să se satisfacă faptul că limitările aplicate nu restricționează sau nu reduce accesul la stânga pentru individ într-un fel sau într-o astfel de măsură că esența dreptului este afectată.

În plus, o limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 § 1 dacă nu urmărește un obiectiv legitim și dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajate și obiectivul urmărit (a se vedea Stubbings și alții c. Regatul Unit , hotărârea din 22 octombrie 1996, Raporturi 1996-IV § 50). 40. Curtea subliniază în continuare faptul că în Multiplex Cauza a constatat o încălcare a dreptului de acces al reclamantului la o instanță, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, în cazul în care, ca urmare a intervenției legislative, a fost negată orice posibilitate de a-și determina cererea de către o instanță pentru o perioadă lungă (a se vedea Multiplex c. Croația, citată mai sus).

41. În cazul instantaneu, procedurile au fost păstrate în temeiul hotărârii Curții Municipale Dubrovnik din 2 mai 2000. Cu toate acestea, acestea au fost păstrate de facto. Din 6 noiembrie 1999 când au fost adoptate modificările la Legea privind obligațiile civile. Ca urmare a amendamentelor din 1999, Curtea Municipală Dubrovnik nu a putut să examineze cererea reclamantului cel puțin până în iulie 2003, când a fost introdusă o nouă legislație. 42. Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea Multiplex v. Croația citată mai sus; și Aćimović v. Croația , nr. 61237/00 , CEHR 2003 XI , că faptul că reclamantul a fost împiedicat de legislație pentru o perioadă prelungită de a obține cererea sa civilă determinată de instanțele interne constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 43. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 44. Reclamantul a solicitat 3.600 mărci germane (aproximativ 1.840 euro (EUR)) ca compensare pentru prejudiciu material suportate prin pierderea vehiculului său. El a solicitat, de asemenea, 100 000 de kune croate (HRK) (aproximativ 14 000 EUR) pentru prejudiciu moral. 45. Guvernul a considerat că suma pretinsă de reclamant este excesivă, iar în caz de constatare a unei încălcări, au solicitat Curtea să evalueze doar satisfacția pe baza jurisprudenței sale în cazuri similare.

46. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea plângută și daunele pecuniare presupuse. În special, Curtea nu este obligată să speculeze ce va fi rezultatul procedurii sau dacă respectarea articolului 6 § 1 din Convenție în întreaga perioadă ar fi putut face o diferență (a se vedea, printre altele, Göçer c. Țările de Jos, nr. 51392/99, § 37, 3 octombrie 2002). 47. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul a suferit prejudiciu moral, care nu poate fi compensată de simplesa constatare a unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea condamnă reclamantul 4000 EUR ca compensare pentru prejudiciu moral, plus orice impozit care poate fi imputabil.

Costuri și cheltuieli 48. Reclamantul a solicitat, de asemenea, HRK 3.250 (aproximativ 450 EUR) pentru costurile juridice suportate în cadrul procedurii dinaintea instanțelor interne. 49. Curtea reiterează că poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost suportate de fapt și neapărat de către solicitant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Iatridis v. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000 XI). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea observă că nu există nimic în dosar care sugerează faptul că reclamantul a fost pus la costuri și cheltuieli suplimentare în cadrul procedurii interne din cauza lipsei de acces la o instanță.

50. Reclamantul nu a solicitat o atribuire pentru costurile suportate în cadrul procedurii dinainte de Curte. În consecință, nu este acordată nicio atribuire sub acest cap. Dobânzile implicite 51. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

cererea este admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Convenție; deține (a) că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4000 EUR (4 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 ianuarie 2005, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF PIKIĆ v. CROATIA (Application no. 16552/02) JUDGMENT STRASBOURG 18 January 2005 FINAL 18/04/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Pikić v. Croatia, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr L. Loucaides , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr D. Spielmann , Mr S.E. Jebens, judges , and Mr S. Nielsen , Section Registrar , Having deliberated in private on 14 December 2004, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

7. The applicant was born in 1935 and lives in Dubrovnik.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

17. Section 184 (a) of the 1999 Amendments ( Zakon o dopunama Zakona o obveznim odnosima , Official Gazette no. 112/1999) provides that all proceedings instituted against the State for damage caused by members of the Croatian Army and police in the performance of their official duties during the Homeland War in Croatia from 7 August 1990 to 30 June 1996 are to be stayed.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6

§

1 OF THE CONVENTION

23. The applicant complained that he had not had access to a court because the Dubrovnik Municipal Court had stayed the proceedings pursuant to the 1999 Amendments to the Civil Obligations Act. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a... hearing within a reasonable time ... by [a] ... tribunal...” A. Admissibility

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

43. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 4,000 (four thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 18 January 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Registrar President