SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51082/99 Alp KARAOSMANOGLU și alții împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 20 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide Tulkens Lorenzen mes Vajić Botousarovava judecători și din grefierul secțiunii S. Nielsen, grefierul secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iunie 1999, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, trei resortisanți turci, sunt tatăl, mama și sora lui Kerim Karaosmanoglu, născut la Lausanne în 1968 și decedat la 1 ianuarie 1994. La data faptelor, familia locuia în Belgia, tatăl victimei care ocupă postul de ambasador, iar aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Michel Graindorge, avocat în baroul din Bruxelles. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 ianuarie 1994, Kerim Karaosmanoglu a găsit moartea în timpul unei bătăi. Autorul rănilor de înjunghiere care au cauzat moartea a fost plasat în detenție preventivă în aceeași zi și eliberat la 15 aprilie 1994 de către camera de acuzare a Curții de Apel din Bruxelles. La ședința Camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 16 mai 1995, reclamanții s-au constituit parte civilă în procedura inițiată împotriva pârâtului. La 23 iunie 1995, Camera Consiliului de la Bruxelles, reținând scuza de provocare, l-a trimis pe pârât înapoi în fața tribunalului corecțional. La opoziția reclamanților, camera de acuze a Curții de Apel de la Bruxelles, printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1995, a confirmat ordonanța menționată anterior. La 9 mai 1996, cazul a fost stabilit în ședința din 14 noiembrie 1996, apoi amânat ca urmare a congestionării rolului la 31 octombrie 1997. După alte amânări, audierile s-au încheiat în cele din urmă la 6 și 27 octombrie 1999 și 26 ianuarie 2000. Prin hotărârea din 8 martie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles l-a condamnat pe acuzat la o închisoare de cinci ani, cu o suspendare completă în ceea ce privește detenția preventivă. În ceea ce privește acțiunea civilă, Tribunalul a constatat că părțile civile au renunțat la depunerea unei cereri de despăgubire și a renunțat la costurile suportate de acestea. Tribunalul se pronunță în următorii termeni, prevăzând ca pedeapsa de mai jos să țină seama de natura faptelor și de gravitatea lor extremă ; că pentru a rezolva un incident care nu merita să fie readus la viață și, mai presus de toate, nu avea nevoie de o explicație suplimentară, acuzatul și-a căutat victima, a incitat-o la bătaie, a lovit-o în mod repetat, nu a pierdut controlul acțiunilor sale în așa fel încât să-i provoace moartea ;că fuga sa și, prin urmare, abandonarea victimei sale la fața locului trebuie să fie, de asemenea, foarte apreciate,așteptând ca pierderea Kerim, în vârstă de 26 de ani și student plin de viitor să constituie o durere de neconsolat și o pierdere ireparabilă pentru părinții săi și sora sa, că părțile civile au renunțat la formularea unei cereri de despăgubire împotriva pârâtului Cu toate acestea, acestea nu pot fi urmate atunci când se pronunță în ceea ce privește concluziile împotriva măsurii de suspendare propuse de procuratură pentru acea parte a pedepsei aplicate inculpatului care depășește detenția preventivă, pretinzând că încarcerarea inculpatului nu constituie un remediu pentru suferința lor că acuzatul nu are antecedente judiciare ; că detenția sa preventivă s-a încheiat la 15 aprilie 1994; că ancheta socială îi este favorabilă, confirmând circumstanța că faptele par ocazionale în șeful său că acuzatul nu pare să aibă o tendință la violență; că, în urma expertizei medicale efectuate, nu prezintă un pericol social special, că este, de altfel, bine integrat social În cele din urmă, o pedeapsă fermă care urma să fie pronunțată la șase ani după fapte nu este oportună la 20 martie 2000, singurii reclamanți au solicitat judecarea. Ei s-au plâns în concluziile lor cu privire la durata procedurii și au susținut că nu puteau în niciun fel să își dea acordul cu pedeapsa pronunțată de primul judecător, dar că, în măsura în care Parchetul nu a intervenit, nu aveau altă soluție decât să se opună din punct de vedere moral hotărârii pronunțate. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2001, Curtea de Apel de la Bruxelles a declarat inadmisibilă apelul reclamanților. În special, aceasta a declarat că apelul părților civile ca fiind îndreptat împotriva dispozițiilor penale ale hotărârii întreprinse nu este admisibil. Întrucât părțile civile nu au formulat nicio cerere de despăgubire în primă instanță și nu formulează nicio cerere în fața Curții că apelul părților civile cu privire la dispozițiile civile ale hotărârii întreprinse nu este admisibil în lipsa unui obiect. Prin hotărârea din 13 martie 2002, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul reclamanților, susținând că nu a apărut nicio dovadă la care să fi putut lua în considerare faptul că recursurile reclamanților, părți civile, au fost comunicate pârâtului. Reclamanții se plâng de durata procedurii penale în care s-au constituit părți civile. Ei invocă art. 6 alineatul (1) astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că art. 6 alineatul (1) nu se aplică în cazul de față, deoarece acțiunea intentată de solicitanți nu se referea la un drept cu caracter civil, deoarece aceștia au renunțat să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului și fratelui lor. Consiliul reclamanților consideră că cererea este admisibilă deoarece ar fi unic ca partea civilă, și anume prin definiție chiar partea care solicită justiție, să nu fie admisibilă să acționeze în fața Curții. Durerea reclamanților ar fi imensă și ar fi fost în mod constant readusă de neglijența sistematică a autorităților belgiene. Curtea constată că, în prezenta cauză, reclamanții s-au constituit parte civilă în procedura penală inițiată împotriva autorului înjunghierilor care au cauzat moartea fiului primilor doi solicitanți și fratele celei de a treia recurente. Aceasta amintește că în Hotărârea Perez c. Franța ( [GC], nr 47287/99, § 70-71, CEDO 2004 I) a decis că o plângere cu constituire de părți civile intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. (1) din Convenție, cu excepția ipotezelor în care acțiunea civilă avea scopuri pur represive; într-adevăr, aceasta a considerat că, în acest caz, aplicabilitatea art. 6 își atinge limitele. Prin urmare, dreptul de a fi acuzat sau condamnat penal de terțe părți nu poate fi admis în sine În orice caz, renunțarea la acest drept trebuie stabilită, dacă este cazul, fără echivoc. Or, în cazul de față, din hotărârile instanțelor interne rezultă că reclamanții au renunțat în mod explicit atât în fața Curții, cât și în fața Curții de apel să formuleze o cerere de despăgubire sub orice formă financiară împotriva pârâtului, considerând că, pentru o chestiune de onoare și de demnitate, pedeapsa vinovatului ar fi trebuit să fie în sine o măsură suficientă. Prin urmare, în fața instanței de corecție, reclamanții s-au pronunțat numai împotriva măsurii de suspendare propuse de procurorul public pentru partea pedepsei aplicate pârâtului care depășește detenția preventivă. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 8 martie 2000, Tribunalul l-a condamnat pe inculpat la o închisoare de cinci ani, cu o suspendare completă pentru ceea ce a dus la detenția preventivă. Reclamanții, singuri, au răspuns la apel și au susținut că nu pot în niciun fel să își dea acordul cu pedeapsa pronunțată de primul judecător, ci că, în măsura în care procurorul nu a intervenit, nu aveau altă cale decât să se opună hotărârii pronunțate. noiembrie 2001, Curtea de Apel, constatând că reclamanții nu au formulat nicio cerere de despăgubire, a declarat apelul inadmisibil în lipsa unui obiect. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că constituirea unei părți civile a reclamanților în cadrul procedurii penale în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție, declară cererea inadmisibilă. Soren Nielsen Christos Rozakis Modululer Președinte
de la requête n
o
51082/99
Alp KARAOSMANOGLU et autres
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 20 janvier 2005 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 1999,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, trois ressortissants de nationalité turque, sont respectivement le père, la mère et la sœur de Kerim Karaosmanoglu, né à Lausanne en 1968 et décédé le 1
er
janvier 1994. A l'époque des faits, la famille résidait en Belgique, le père de la victime y occupant le poste d'ambassadeur. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Michel Graindorge, avocat au barreau de Bruxelles.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
janvier 1994, Kerim Karaosmanoglu trouva la mort au cours d'une bagarre. L'auteur des coups de couteau ayant causé la mort fut placé en détention préventive le même jour et libéré le 15 avril 1994 par la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Bruxelles.
A l'audience de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles du 16 mai 1995, les requérants se constituèrent partie civile dans la procédure engagée à l'encontre du prévenu.
Le 23 juin 1995, la chambre du conseil de Bruxelles, retenant l'excuse de provocation, renvoya le prévenu devant le tribunal correctionnel. Sur opposition des requérants, la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Bruxelles, par un arrêt du 30 novembre 1995, confirma l'ordonnance précitée.
Le 9 mai 1996, l'affaire fut fixée à l'audience du 14 novembre 1996, puis reportée en raison de l'encombrement du rôle au 31 octobre 1997. Après d'autres reports, les audiences se tinrent finalement les 6 et 27
octobre 1999 et 26 janvier 2000.
Par un jugement du 8 mars 2000, le tribunal de première instance de Bruxelles condamna le prévenu à un emprisonnement de cinq ans avec un sursis complet pour ce qui excédait la détention préventive. Statuant sur l'action civile, le tribunal constata que les parties civiles avaient renoncé à formuler une demande d'indemnisation et délaissa les frais exposés par elles à leur charge. Le tribunal se prononça dans les termes suivants
:
«
Attendu que la peine ci-après tient compte de la nature des faits et de leur extrême gravité
; que pour régler un incident qui ne méritait pas d'être ravivé et surtout ne nécessitait aucune explication complémentaire, le prévenu a recherché sa victime, l'a incitée à la bagarre, l'a copieusement frappée, perdant pas la suite la maîtrise de ses actions au point de causer sa mort
; que sa fuite et par conséquent l'abandon de sa victime sur place doivent être également très sévèrement appréciés
;
Attendu que la perte de Kerim, âgé de 26 ans et étudiant plein d'avenir constitue une douleur inconsolable et une perte irréparable pour ses parents et sa sœur, que les parties civiles ont renoncé à formuler une demande d'indemnisation à l'encontre du prévenu
; qu'elles ne peuvent cependant être suivies lorsqu'elles s'insurgent en termes de conclusions à l'encontre de la mesure de sursis proposée par le ministère public pour la partie de la peine infligée au prévenu qui excède la détention préventive
;
Attendu que l'enfermement du prévenu ne constitue pas un remède à leur souffrance
;
Que le prévenu n'a aucun antécédent judiciaire
; que sa détention préventive a pris fin le 15 avril 1994 ; que l'enquête sociale lui est favorable, confirmant la circonstance que les faits paraissent occasionnels dans son chef
;
Que le prévenu ne semble pas avoir une propension à la violence
; que suivant l'expertise médicale réalisée, il ne présente pas de danger social particulier, qu'il est par ailleurs socialement bien intégré
;
Qu'enfin une peine ferme qui serait prononcée six ans après les faits n'est pas opportune
».
Le 20 mars 2000, les requérants, seuls, interjetèrent appel du jugement. Ils se plaignirent dans leurs conclusions de la longueur de la procédure et firent valoir qu'ils ne pouvaient en aucune manière marquer leur accord avec la peine prononcée par le premier juge mais que, dans la mesure où le parquet n'avait pas interjeté appel, ils n'avaient d'autre issue que de s'insurger moralement contre la décision rendue.
Par un arrêt du 8 novembre 2001, la cour d'appel de Bruxelles déclara irrecevable l'appel des requérants. Plus particulièrement, elle déclara
:
« Attendu que l'appel des parties civiles en tant que dirigé contre les dispositions pénales du jugement entrepris n'est pas recevable
;
Attendu que les parties civiles n'ont formulé aucune demande d'indemnisation en première instance et n'en formulent aucune devant la cour
;
Que l'appel des parties civiles portant sur les dispositions civiles du jugement entrepris n'est pas recevable à défaut d'objet ».
Par un arrêt du 13 mars 2002, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi des requérants en relevant qu'il n'apparaissait pas des pièces auxquelles elle pouvait avoir égard que les pourvois des demandeurs, parties civiles, aient été signifiés au défendeur.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale dans laquelle ils s'étaient constitués partie civile. Ils invoquent l'article 6 § 1 ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient que l'article 6 § 1 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce car l'action intentée par les requérants ne portaient pas sur un droit de caractère civil, ceux-ci ayant renoncé à demander une quelconque indemnisation pour le préjudice subi suite au décès de leur fils et frère.
Le conseil des requérants considère que la requête est recevable car il serait singulier que la partie civile, c'est-à-dire par définition même la partie préjudiciée, celle qui demande justice, ne soit pas recevable à agir devant la Cour. La douleur des requérants serait immense et aurait été constamment ravivée par une négligence systématique des autorités belges.
La Cour constate que, dans la présente affaire, les requérants se sont constitués partie civile dans la procédure pénale engagée à l'encontre de l'auteur des coups de couteau ayant causé la mort du fils des deux premiers requérants et frère de la troisième requérante. Elle rappelle que dans l'arrêt
Perez c. France
( [GC], n
o
‑
I), elle a décidé qu'une plainte avec constitution de partie civile rentrait dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention, sauf dans les hypothèses où l'action civile avait des fins purement répressives. Elle a en effet considéré que, dans pareil cas, l'applicabilité de l'article 6 atteignait ses limites. La Convention ne garantit en effet ni le droit à la «
vengeance privée
», ni l'
actio popularis
. Ainsi, le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi
: il doit impérativement aller de pair avec l'exercice par la victime de son droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu'en vue de l'obtention d'une réparation symbolique. En tout état de cause, la renonciation à ce droit doit être établie, le cas échéant, de manière non équivoque.
Or, en l'espèce, il ressort des décisions des juridictions internes que les requérants ont renoncé explicitement tant devant le tribunal correctionnel que devant la cour d'appel à formuler une demande d'indemnisation sous une forme financière quelconque à l'encontre du prévenu, considérant, pour une question d'honneur et de dignité, que la sanction du coupable aurait dû être en soi une mesure suffisante. Ainsi, devant le tribunal correctionnel, les requérants se sont uniquement prononcés à l'encontre de la mesure de sursis proposée par le ministère public pour la partie de la peine infligée au prévenu excédant la détention préventive. Dans son jugement du 8 mars 2000, le tribunal a néanmoins condamné le prévenu à un emprisonnement de cinq ans avec un sursis complet pour ce qui excédait la détention préventive. Les requérants, seuls, interjetèrent appel et firent valoir qu'ils ne pouvaient en aucune manière marquer leur accord avec la peine prononcée par le premier juge mais que, dans la mesure où le parquet n'avait pas interjeté appel, ils n'avaient d'autre issue que de s'insurger moralement contre la décision rendue. Dans son arrêt du 8
novembre 2001, la cour d'appel, constatant que les requérants n'avaient formulé aucune demande d'indemnisation, a déclaré l'appel irrecevable à défaut d'objet.
Dans ces circonstances, la Cour estime que la constitution de partie civile des requérants dans la procédure pénale litigieuse ne rentre pas dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention. Il s'ensuit que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être déclarée irrecevable en application de l'article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Décide
de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention,
Déclare
la requête irrecevable.
Soren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président