SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32298/02 prezentată de Leonidas ANAGNOSTOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 20 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis Tulkens dnii Lorenzen, hagiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 august 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, dl Leonidas Anagnostou, este un resortisant grec, născut în 1930 și rezident în Pefki (Atena). Guvernul grec ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este magistrat pensionat. În temeiul Legii nr. 2521/1997, magistraților în exercițiu li s-a acordat o creștere a salariului. La 13 iulie 1998, Contabilitatea generală a statului a respins cererea reclamantului de a-și majora pensia pentru ca aceasta să fie proporțională cu creșterea salariului menționată anterior (Decizia nr. 429312/97/1998). La 29 aprilie 1999, reclamantul a solicitat Curții de Conturi să ia o decizie în acest sens. La 8 martie 2001, Curtea de Conturi a infirmat decizia atacată și a stabilit cuantumul pensiei suplimentare care urma să fie plătită reclamantului. În special, Curtea de Conturi a hotărât că reclamantul trebuia să primească completarea pensiei solicitate începând cu 1 ianuarie 1997, data publicării Legii nr. 2521/1997 (hotărârea nr. 287/2001). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 25 mai 2001. La 22 aprilie 2002, statul s-a ocupat de casare. La 1 iulie 2003, formarea plenară a Curții de Conturi a infirmat parțial hotărârea atacată și a recunoscut reclamantului dreptul de a percepe suplimentul la pensie solicitat începând cu 1 martie 1998 (hotărârea nr. 1304/2003). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 25 septembrie 2003. La 30 septembrie 2003, această hotărâre a fost notificată contabilității generale a statului. Suma de care reclamantul a fost recunoscut titular a fost plătită la 22 decembrie 2003. Introducerea unui recurs sau a unui recurs împotriva actelor sau deciziilor camerelor sau secțiunilor Curții de Conturi (...) suspendă executarea acestora împotriva statului, administrațiilor locale și altor entități de drept public GrieFS care invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea de refuzul autorităților naționale de a se conforma hotărârii Curții de Conturi nr. 287/2001 și se plângea și de refuzul administrației de a-i plăti suplimentul la pensie solicitat începând cu 1 ianuarie 1997. În cererea sa inițială, reclamantul se plângea, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. (1) refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 287/2001 a Curții de Conturi și de a-i plăti o pensie suplimentară începând cu 1 ianuarie 1997, inclusiv dobânda moratorială. Ulterior, în observațiile sale din 18 februarie 2004, reclamantul a adăugat că hotărârea nr. 1304/2003 al formării plenare a Curții de Conturi l-a recunoscut ca titular al suplimentului la pensie solicitat începând cu 1 martie 1998 și nu începând cu 1 ianuarie 1997, astfel cum a fost stabilit în Hotărârea nr. 287/2001. Partea relevantă a articolului 6 alineatul (1) se citește după cum urmează: În acest fel, art. 1 din Protocolul nr. 1 este formulat astfel: "Toată lumea are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai ales art. 1 din Protocolul nr. 1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul se opune tezelor reclamantului. În primul rând, el arată că reclamantul nu are calitatea de victimă; Hotărârea nr. 287/2001 a Curții de Conturi a fost încălcată prin hotărârea nr. 1304/2003 al formării plenare a Înaltei Instanțe, care a redus suma de care avea dreptul reclamantul. Ulterior, administrația s-a conformat acestei hotărâri și i-a restituit reclamantului suma datorată. În plus, administrația nu era obligată să se supună hotărârii nr. 287/2001 în timpul litispendenței, întrucât, conform legislației interne relevante, recursul în Casație a suspendat obligația statului de a se conforma acesteia. În opinia guvernului, prezenta cerere este vădit nefondată, ceea ce constituie un abuz de dreptul cererei individuale din partea reclamantului, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În al doilea rând, în ceea ce privește plata unor dobânzi moratorii asupra sumei alocate, guvernul susține că hotărârea nr. 1304/2003 nu a impus administrației această obligație și, prin urmare, aceasta nu era obligată să se conformeze acesteia; în orice caz, potrivit guvernului, reclamantul ar fi putut sesiza instanțele administrative cu privire la o acțiune de plată a unor dobânzi moratorii, lucru pe care nu l-a făcut niciodată. Recurentul reamintește că formarea plenară a Curții de Conturi a comis o eroare de drept, deoarece nu i-a alocat un supliment la pensie pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1997 și 1 martie 1998. Cu privire la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână inoperabilă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri judecătorești sau hotărârii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în acest domeniu (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997, Rec., p. 510-511, punctul 40 și următoarele). În cazul de față, Curtea constată că, în momentul în care cererea a fost introdusă în fața acesteia, procedura judiciară în fața instanțelor interne nu se încheiase încă, dat fiind că statul se ocupase deja de casarea împotriva hotărârii nr 287/2001 a Curții de Conturi. Ulterior, formarea plenară a respectivei instanțe a adoptat hotărârea nr. 1304/2003, care a soluționat litigiul în mod definitiv, iar administrația s-a conformat acestei hotărâri în termen de aproximativ trei luni de la notificarea sa, ceea ce este departe de a fi irațional. În plus, administrația nu avea nici o obligație, înainte de încheierea instanței, să se supună hotărârii nr. 287/2001 al Curții de Conturi, introducerea unui recurs în casație de către statul care a suspendat executarea sa. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Protocolul nr. Curtea ia notă de faptul că reclamantul s-a plâns, în primul rând, în cererea sa inițială că Hotărârea nr. 287/2001 nu i-a alocat niciun fel de dobânzi moratorii. În al doilea rând, în observațiile sale din 18 februarie 2004, acesta a susținut că Hotărârea nr. 1304/2003 a formării plenare a Curții de Conturi nu l-a recunoscut ca titular al suplimentului la pensie solicitat decât începând cu 1 martie 1998. În măsura în care obiecțiunile reclamantului se îndreaptă împotriva Hotărârii nr. 287/2001 a Curții de Conturi, Curtea constată că acestea au fost invocate la 2 august 2002, cu introducerea cererii, și anume după mai mult de șase luni de la 25 mai 2001, data notificării hotărârii nr 287/2001. 1304/2003, Curtea ia notă de faptul că pretinsele creanțe ale reclamantului nu pot fi considerate drept bunuri mai mici decât cele prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât nu au fost constatate și soluționate printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceaceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 35 alineatul (4). În consecință, aplicarea articolului 29 3 din convenție ar trebui să înceteze și să fie declarată inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară că Søren Nielsen Loukis Loukade Moduleer Președinte
de la requête n
o
32298/02
présentée par Leonidas ANAGNOSTOU
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 20
janvier 2005 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
P.
Lorenzen,
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann
,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 août 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Leonidas Anagnostou, est un ressortissant grec, né en 1930 et résidant à Pefki (Athènes). Le gouvernement grec («
le
Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M.
M.
Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M.
K.
Georgiadis, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est magistrat à la retraite. En vertu de la loi n
o
2521/1997, les magistrats en exercice se sont vus accorder une augmentation de salaire.
Le 13 juillet 1998, la Comptabilité Générale de l'Etat rejeta la demande du requérant tendant à l'augmentation de sa pension afin que celle-ci soit proportionnelle à l'augmentation de salaire susmentionnée (décision n
o
429312/97/1998).
Le 29 avril 1999, le requérant interjeta appel de cette décision auprès de la Cour des comptes.
Le 8 mars 2001, la Cour des comptes infirma la décision attaquée et fixa le montant de la pension complémentaire qui devait être versée au requérant. En particulier, la Cour des comptes jugea que le requérant devait percevoir le complément de retraite réclamé à partir du 1
er
janvier 1997, date de publication de la loi n
o
2521/1997 (arrêt n
o
287/2001). Cet arrêt fut notifié au requérant le 25 mai 2001.
Le 22 avril 2002, l'Etat se pourvut en cassation.
Le 1
er
juillet 2003, la formation plénière de la Cour des comptes infirma partiellement l'arrêt attaqué et reconnut au requérant le droit de percevoir le complément de retraite sollicité à partir du 1
er
mars 1998 (arrêt n
o
1304/2003). Cet arrêt fut notifié au requérant le 25 septembre 2003.
Le 30 septembre 2003, cet arrêt fut notifié à la Comptabilité Générale de l'Etat. La somme dont le requérant fut reconnu titulaire, lui fut versée le 22
décembre 2003.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 15 de la loi n
o
2521/1997 dispose
:
«
L'introduction d'un appel ou d'un pourvoi en cassation contre les actes ou les décisions des chambres ou des sections respectivement de la Cour des comptes (...) suspendent l'exécution de ceux-ci contre l'Etat, les administrations locales et les autres entités de droit public
»
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint du refus des autorités nationales de se conformer à l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes. Il se plaint aussi du refus de l'administration de lui verser le supplément de retraite sollicité à partir du 1
er
janvier 1997.
Dans sa requête initiale, le requérant se plaignait, sous l'angle de l'article
6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n
o
1, du refus de l'administration de se conformer à l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes et de lui verser un complément de retraite à partir du 1
er
janvier 1997, intérêts moratoires inclus. Par la suite, dans ses observations du 18
février 2004, le requérant ajouta que l'arrêt n
o
1304/2003 de la formation plénière de la Cour des comptes l'avait reconnu titulaire du complément de retraite sollicité à partir du 1
er
mars 1998 et non à partir du 1
er
janvier 1997, comme l'avait été établi l'arrêt n
o
287/2001.
La partie pertinente de l'article 6 § 1 se lit comme suit
:
«Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»
L'article 1 du Protocole n
o
1 est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement combat les thèses du requérant. En premier lieu, il soulève que le requérant n'a pas la qualité de victime
; l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes a été cassé par l'arrêt n
o
1304/2003 de la formation plénière de la haute juridiction qui réduisit la somme dont le requérant était titulaire. Par la suite, l'administration se conforma à cet arrêt et versa au requérant la somme due. En outre, l'administration n'était pas tenue de se plier à l'arrêt n
o
287/2001 lors de la litispendance, puisque selon la législation interne pertinente, le pourvoi en cassation suspendait le devoir de l'Etat à s'y conformer. De l'avis du Gouvernement, la présente requête est manifestement mal fondée, ce qui constitue un abus du droit de pétition individuelle de la part du requérant, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. En deuxième lieu, s'agissant du versement d'intérêts moratoires sur la somme allouée, le Gouvernement argue que l'arrêt n
o
1304/2003 n'a pas imposé à l'administration cette obligation et que, par conséquent, celle-ci n'était pas tenue de s'y conformer. En tout état de cause, selon le Gouvernement, le requérant aurait pu saisir les juridictions administratives d'une action tendant au versement d'intérêts moratoires, ce qu'il n'a jamais fait.
Le requérant rétorque que la formation plénière de la Cour des comptes a commis une erreur de droit, puisque elle ne lui a pas alloué de complément de retraite pour la période du 1
er
janvier 1997 au 1
er
mars 1998.
A.
Sur l'article 6 § 1 de la Convention
La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article
6
§
1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation pour l'administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l'Etat en la matière (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil
1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv.).
En l'occurrence, la Cour note qu'au moment où la requête a été introduite devant elle, la procédure judiciaire devant les juridictions internes n'était pas encore terminée, puisque l'Etat s'était déjà pourvu en cassation contre l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes. Par la suite, la formation plénière de ladite juridiction adopta l'arrêt n
o
1304/2003 qui a tranché le litige de manière définitive. Quant à l'administration, elle s'est conformée à cet arrêt dans un délai de trois mois environ après sa notification, ce qui est loin d'être déraisonnable. Qui plus est, l'administration n'avait, avant la clôture de l'instance, aucun devoir de se plier à l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes, l'introduction d'un pourvoi en cassation par l'Etat ayant suspendu son exécution.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4.
B.
Sur l'article 1 du Protocole n
o
1
La Cour note que le requérant s'est plaint, en premier lieu, dans sa requête initiale que l'arrêt n
o
287/2001 ne lui a pas alloué d'intérêts moratoires. En deuxième lieu, il a avancé, dans ses observations du 18
février 2004, que l'arrêt n
o
1304/2003 de la formation plénière de la Cour des comptes ne l'a reconnu titulaire du complément de retraite sollicité qu'à partir du 1
er
mars 1998.
Pour autant que les griefs du requérant se dirigent contre l'arrêt n
o
287/2001 de la Cour des comptes, la Cour note qu'ils ont été soulevés le 2 août 2002, avec l'introduction de la requête, à savoir plus de six mois après le 25 mai 2001, date de notification de l'arrêt n
o
287/2001.
Pour autant que les griefs du requérant visent l'arrêt n
o
1304/2003, la Cour note que les prétendues créances du requérant ne peuvent passer pour des «
biens
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1, puisque elles n'ont pas été constatées et liquidées par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
, arrêt du 9
décembre 1994, série A, n
o
301-B, p. 84, §
59).
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 3 et 4.
En conséquence, il convient de mettre fin à l'application de l'article 29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Loukis
Loukaides
Greffier
Président