DECIZIE
cererII nr. 35355/02 prezentată de Petr KRACÍK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea doi), în ședință din 25 ianuarie 2005 constituită în Cameră din: MM. J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, R. Türmen, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, Doamnele A. Mularoni, E. Fura-Sandström, judecători, și Doamna S. Dollé, greffiere de secție, Având în vedere cererea de mai sus introdusă pe 18 septembrie 2002, După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Petr Kracík, este cetățean ceh născut în 1946 și locuitor în Praga. Este reprezentat în fața Curții de Doamna A. Gerloch, profesor de drept și avocat în Praga. A. Circumstanțele cauzei Faptele acestei cauze, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În noiembrie 1996, reclamantul a intentat în fața tribunalului de district (obvodní soud) din Praga 4 o acțiune în vederea expulzării doamnei B. dintr-un apartament al unei cooperative de locuințe. El susținea că a încheiat cu aceasta un acord privind transferul drepturilor și obligațiilor asupra apartamentului respectiv și că a semnat cu cooperativa un contract de nchiriere. Printr-o sentință din 22 mai 2000, reclamantul a fost respins.
Tribunalul a considerat că acordul menționat mai sus era lovit de nulitate, din cauza faptului că nu fusese semnat de doamna B., și că această lacună nu putea fi compensată prin semnătura pe care doamna B. a pus-o pe procura prin care a încredințat-o pe aceasta să o reprezinte în negocierile privind transferul. La 9 noiembrie 2000, tribunalul municipal (městský soud) din Praga, pe cale de apel a reclamantului, a confirmat sentința atacată. De altfel, a respins cererea interesatului privind admiterea unui caz de ceziune, pe motiv că decizia nu privea o chestiune de importanță juridică crucială. Pe baza articolului 239 § 2 din codul de procedură civilă, reclamantul a introdus caz de ceziune în fața Curții Supreme (Nejvyšší soud), susținând că chestiunea formei juridice a acordului privind transferul drepturilor și obligațiilor unui membru al unei cooperative de locuințe avea importanță juridică crucială.
De asemenea, i-a reproșat tribunalelor inferioare că nu au ascultat contrapartea și că s-au mulțumit cu observațiile sale scrise. În paralel, a format o plângere constituțională pe 8 februarie 2001 pentru a nu depăși termenul legal de șaizeci de zile acordat pentru sesizarea Curții Constituționale (Ústavní soud). În această plângere, îndreptată împotriva deciziilor tribunalului de district și tribunalului municipal, se plângea că a fost privat de drepturile sale la protecție judiciară și la proces echitabil. A informat Curtea Constituțională de introducerea cazului de ceziune. La 3 ianuarie 2002, Curtea Supremă a găsit cazul de ceziune al reclamantului admisibil, dar l-a respins pentru lipsă de temei.
Spre deosebire de tribunalele inferioare, jurisdicția supremă a estimat că acordul în cauză putea fi încheiat oral, dar era efectiv doar cu condiția unei notificări scrise adresate cooperativei. Lipsind o asemenea notificare în fapt, reclamantul nu devenise membru al cooperativei și, prin urmare, concluziile juridice ale tribunalelor inferioare nu erau greșite. De altfel, Curtea Supremă a admis că procedura anterioară era entachată de un viciu rezultând din faptul că contrapartea nu fusese ascultată, deși o asemenea audiere trebuia să aibă loc de obicei în contextul interpretării unui act juridic, dar a considerat că în fapt acest viciu nu era de natură să-i determine pe tribunale la o decizie greșită și să influențeze rezultatul procedurii.
Această sentință a fost notificată avocatului reclamantului pe 4 februarie 2002. Printr-o scrisoare din 7 martie 2002, sosită la Curtea Constituțională pe 8 martie, reclamantul a extins la sentința Curții Supreme plângerea sa constituțională din 8 februarie 2001. Contestând concluziile acesteia, susținea că a satisfăcut condiția de "notificare" prin prezentarea procurii semnate de doamna B. și că absența audierii acesteia era susceptibilă să aducă o încălcare a articolului 38 § 2 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale. La 17 aprilie 2002, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă plângerea reclamantului datată din 8 februarie 2001, și aceasta pentru neepuizarea căilor de atac oferite de lege.
Jurisdicția constituțională a observat că, din moment ce Curtea Supremă declarase cazul de ceziune admisibil și hotărâse pe fond cauza, sentința acesteia trebuia considerată decizia privind ultima cale de atac pe care legea o oferea reclamantului pentru apărarea drepturilor sale. De aceea, dacă acesta nu atacase sentința Curții Supreme, plângerea sa nu era îndreptată împotriva deciziei privind ultima cale de atac în sensul articolului 72 § 2 din legea privind Curtea Constituțională. Ulterior, avocatul reclamantului a luat contact cu grefica Curții Constituționale și a aflat se pare că scrisoarea din 7 martie 2002 – care extinzuse plângerea la sentința Curții Supreme – se rătăcise probabil. A trimis-o din nou pe 2 mai 2002. La 22 septembrie 2003, Curtea Constituțională a respins pentru lipsă de temei manifest plângerea care i fusese "notificată pe 2 mai 2002", care viza sentința Curții Supreme cât și deciziile tribunalelor inferioare.
După ce a studiat și dosarul corespunzător deciziei sale anterioare, Curtea Constituțională a constatat că reclamantul se plângea de aprecierea greșită a cauzei de către jurisdicția de apel, polemiza cu privire la concluziile juridice ale tribunalelor inferioare și considera că acestea nu protejaseră în corespundere dreptul său la locuință. Reamintind că nu era competentă să reevalueze probele nici să acționeze ca a patra instanță, Curtea Constituțională a subliniat că tribunalele inferioare răspunseseră în mod motivat și convingător la obiecțiile ridicate de reclamant și că faptul că acesta dezaproba opiniile lor nu putea înseamna încălcarea dreptului la protecție judiciară. Cu privire la plângerea bazată pe lipsa audierii contrapartei, Curtea Constituțională a observat că interesatul o formulate numai în cazul de ceziune, și a considerat că Curtea Supremă îi răspunsese în corespundere.
Ea a concluzionat că, în aceste condiții, din plângerea reclamantului nu apare nici un punct susceptibil să ridice o problemă de ordin constituțional. B. Dreptul și practica internă relevante Carta drepturilor și libertăților fundamentale Potrivit articolului 36 § 1, fiecare are dreptul de a cere dreptate, după o procedură definită, într-un tribunal independent și imparțial sau, în cazuri determinate, în fața altei autorități. Articolul 38 § 2 acordă fiecăruia dreptul ca cauza sa să fie ascultată în public, într-un termen rezonabil și în prezența sa, precum și dreptul de a se pronunța asupra tuturor probelor administrate. Codul de procedură civilă Conform articolului 236 § 1, cazul de ceziune este deschis doar împotriva deciziilor de apel care au rămas definitive, și numai în cazurile prevăzute de lege.
Articolul 239 § 2 prevede că, atunci când jurisdicția de apel refuză să dea curs unei cereri de admitere a cazului de ceziune prezentate de una din părți înainte de adoptarea deciziei confirmând pe cea de prima instanță, cazul este admisibil doar dacă curtea de casație ea însăși consideră că decizia jurisdicției de apel are importanță crucială din punct de vedere juridic. Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională Potrivit articolului 72 § 1, o plângere constituțională poate fi introdusă de orice persoană care se pretinde victimă a unei încălcări, comise de o "autoritate publică", a drepturilor sau libertăților fundamentale recunoscute într-o lege constituțională sau într-un tratat internațional în sensul articolului 10 din Constituție.
Articolul 72 § 2 precizează că plângerea constituțională trebuie introdusă în termen de șaizeci de zile de la data notificării interesatului a deciziei privind ultima cale de atac pe care i-o oferă legea pentru apărarea drepturilor sale. Conform articolului 75 § 1, plângerea constituțională este inadmisibilă dacă interesatul nu a exercitat toate căile de atac oferite de lege, cu excepția cazului de revizuire a procedurii.
Comunicare a Curții Constituționale publicată în Jurnalul Oficial nr. 32/2003 din 3 februarie 2003 Ținând seama de opiniile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a exprimat în hotărârile adoptate pe 12 noiembrie 2002 în cauzele Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă (nr. 46129/99, CEDH 2002-IX) și Běleš și alții c. Republica Cehă (nr. 47273/99, CEDH 2002-IX), adunarea plenară a Curții Constituționale a ajuns în ședințele din ianuarie 2003 la un acord privind reforma practicii care era urmată de majoritatea judecătorilor Curții Constituționale și care admitea introducerea simultană a unui caz extraordinar și a unei plângeri constituționale îndreptate împotriva deciziei unei jurisdicții inferioare rămase definitivă.
De acum înainte, admisibilitatea unei plângeri constituționale și termenul pentru introducerea acesteia, în caz de introducere simultană a unor cazuri extraordinare (cu excepția cazului de revizuire a procedurii), vor fi interpretate de judecători și camere ale Curții Constituționale după cum urmează: 1. În caz de introducere a unui caz extraordinar, plângerea constituțională nu va fi considerată admisibilă decât după decizia privind cazul extraordinar (cu excepția cazului de revizuire a procedurii). 2. Termenul de șaizeci de zile acordat pentru introducerea plângerii constituționale va începe să curgă de la data notificării deciziei privind cazul extraordinar (cu excepția cazului de revizuire a procedurii), indiferent de modalitatea în care s-a hotărât asupra acestuia.
Termenul va fi considerat ca fiind respectat și cu privire la decizia anterioară rămasă definitivă. PLÂNGERILE 1. Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul formule două plângeri. În primul rând, se plânge că Curtea Supremă nu a făcut decât să constate viciile care entachau procedura din fața tribunalelor inferioare, fără să le remedieaze prin anularea deciziilor acestora; el susține în această privință că doar un proces lipsit de orice viciu poate fi considerat echitabil. În al doilea rând, interesatul s-a plângeș mai întâi că Curtea Constituțională nu hotărâse pe fond cauza în decizia sa din 17 aprilie 2002, susținând că nu putea fi ținut responsabil pentru pierderea scrisorii care extinzea plângerea ca urmare a hotărârii Curții Supreme.
La 12 noiembrie 2003, a modificat această plângere ca reacție la decizia Curții Constituționale din 22 septembrie 2003; potrivit acestuia, aceasta este confuza pentru că scrisoarea sa din 2 mai 2002, menționată în decizie, nu putea fi considerată o plângere, cu atât mai mult cu cât o asemenea plângere ar fi trebuit respinsă ca tardivă (și nu ca manifestă neîntemeiată). Mai mult, Curtea Constituțională ar fi încălcat principiul "non bis in idem", hotărând o a doua oară în aceeași cauză. Reclamantul susține că Curtea Constituțională încerca să ascundă eroarea comisă în decizia anterioară, dar prin aceasta a generat noi vicii. 2. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge că, la 17 aprilie 2002, Curtea Constituțională nu hotărâse pe fond și nu fecese nici o demersmare pentru a remedia caracterul greșit al deciziei sale.
1. Reclamantul se plânge de deciziile Curții Supreme și Curții Constituționale, susținând că aceste jurisdicții nu și-au protejat drepturile în mod efectiv; invocă în această privință articolul 6 § 1 din Convenție, ale cărui parte relevantă citește după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestărilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" 1.1. În primul rând, interesatul denunță faptul că, deși Curtea Supremă a relevat vicii în procedura dusă în fața tribunalelor inferioare, aceasta nu a anulat deciziile date de acestea și deci nu a corectat lipsa echității din care suferea procedura respectivă.
Curtea observă că, în sentința din 3 ianuarie 2002, Curtea Supremă s-a raliat la concluzia tribunalelor inferioare sesizate de cererea reclamantului, deși a exprimat o opinie diferită cu privire la forma necesară a acordului privind transferul drepturilor și obligațiilor unui membru al cooperativei de locuințe. Apoi, deși a admis că procedura anterioară era entachată de un viciu rezultând din absenț audierii contrapartei, a considerat că, ținând seama de motivul respingerii acțiunii reținut în fapt, acest viciu nu era de natură să-i dea tribunalelor o decizie greșită și să influențeze rezultatul procedurii.
Curtea reamintește mai întâi că interpretarea legislației interne revine în principal autorităților naționale și că nu i se cuvine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse comise de o jurisdicție internă, dacă și în măsura în care acestea ar fi putut leza drepturile și libertățile apărate de Convenție (vezi, printre altele, Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 82, CEDH 2004). De altfel, dacă dreptul la proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenție cuprinde, printre altele, dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, nu garantează pârîtorilor un rezultat favorabil (Andronicou și Constantinou c. Cipru, hotărâre din 9 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI, § 201). În fine, această dispoziție nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care revine în principal dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).
În fapt, chestiunea era care formă trebuia să revistă un acord privind transferul drepturilor și obligațiilor unui membru al cooperativei de locuințe pentru a produce efectele dorite. Tribunalele inferioare au considerat că un asemenea acord trebuia să fie scris, în timp ce Curtea Supremă a estimat că o înțelegere orală era suficientă, cu condiția unei notificări scrise adresate cooperativei. Toate jurisdicțiile au concluzionat că, lipsind acord scris și/sau notificare scrisă, reclamantul nu devenise niciodată membru al cooperativei și că, prin urmare, acțiunea sa era nejustificată. Cât privește obiecția că tribunalele nu ascultaseră contrapartea și se mulțumiseră cu observațiile scrise ale acesteia, Curtea Supremă a considerat că, ținând seama de motivul respingerii acțiunii, faptul că tribunalele nu procedaseră la ascultarea contrapartei pentru a cunoaște intenția sa subiacentă privind acordul litigios nu era de natură să influențeze rezultatul procedurii.
Curtea observă că deciziile date în fapt de jurisdicțiile naționale sunt corespunzător motivate și că au fost date în urma procedurilor contradictorii în cursul cărora reclamantul, reprezentat de avocat, a putut furniza observații și mijloace pe care le considera necesare, precum și argumente în susținerea tezei sale. Sub aspect, Curtea observă că din dosare nu apare că interesatul a criticat în fața jurisdicției de apel faptul că tribunalul de prima instanță nu ascultase contrapartea. Cu privire la susținerea reclamantului conform căreia nu poate fi considerat echitabil un proces entachy de anumite vicii, Curtea reitera că nu i se cuvine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse comise de o jurisdicție internă, "dacă și în măsura în care acestea ar fi putut leza drepturile și libertățile apărate de Convenție" (vezi mai sus).
Ea relevă că în fapt Curtea Supremă s-a livrată unui asemenea examen și a concluzionat că dreptul reclamantului la proces echitabil nu putea fi încălcat din cauza acestui mancare imputable tribunalelor inferioare. În măsura în care această concluzie nu prezintă aparență de arbitrar, Curtea nu ar putea-o contesta. Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 1.2. În al doilea rând, interesatul se plângea mai întâi că Curtea Constituțională nu hotărâse pe fond și afirma că nu putea fi ținut responsabil pentru pierderea scrisorii care extindea plângerea ca urmare a sentinței Curții Supreme.
La 12 noiembrie 2003, a modificat această plângere ca reacție la decizia luată de Curtea Constituțională pe 22 septembrie 2003; în această privință, susține că această decizie este confuza pentru că poartă asupra "plângerii notificate [Curții Constituționale] pe 2 mai 2002", care nu era în realitate decât un completare la actul de plângere inițial care se rătăcise după trimitere pe 7 martie 2002. Reclamantul susține că, din moment ce sentința Curții Supreme a fost notificată avocatului său pe 4 februarie 2002, orice plângere introdusă pe 2 mai 2002 ar fi trebuit respinsă ca tardivă din moment ce prezentată după expirarea termenului de șaizeci de zile; or, motivul respingerii reținut în fapt de Curtea Constituțională este lipsa temeiului.
De altfel, el alega că a existat o încălcare a principiului "non bis in idem" motivat de faptul că Curtea Constituțională hotărâse de două ori asupra aceleiași lucruri. Curtea observă că plângerea inițial a reclamantului privea dreptul de acces la Curtea Constituțională, din moment ce se plângea că aceasta nu examinase fondul. Pe acest punct, se constată că interesatul a obținut redresarea plângerii la nivel intern, căci Curtea Constituțională a pronunțat pe 22 septembrie 2003 o decizie pe fond. Rămâne deci de examinat plângerea reclamantului așa cum a fost modificată ulterior. Este adevărat că decizia din 22 septembrie 2003 menționează ca zi de introducere a plângerii data de 2 mai 2002 și că sub aspect articolului 72 § 2 al Curții Constituționale o asemenea plângere ar fi fost tardivă în fapt.
Cu toate acestea, din decizia în cauză apare că Curtea Constituțională a considerat ansamblul cauzei în lumina dosarului corespunzător deciziei sale inițiale; ea a reexaminat astfel fondul, ceea ce era de fapt scopul urmărit de reclamant. Nu se poate deci să-i se reprocheze că nu a declarat plângerea inadmisibilă pentru tardivitate; dimpotrivă, o asemenea abordare ar fi fost criticabilă pentru că ar fi privat reclamantul de dreptul de acces la un tribunal, cum era cazul, mutatis mutandis, al reclamantei în cauza Vodárenská akciová společnost, S.A. c. Republica Cehă (nr. 73577/01, 24 februarie 2004). În acest context, Curtea observă cu satisfacție că după adoptarea hotărârilor Běleš și alții și Zvolský și Zvolská (citate mai sus) Curtea Constituțională cehă a anunțat o schimbare în practica sa privind condițiile de admisibilitate ale plângerii constituționale (vezi mai sus) și se pare că a aplicat-o în prezenta cauză.
Cu privire la presupusa încălcare, de către Curtea Constituțională, a principiului non bis in idem, Curtea observă mai întâi că principiul se aplică unei persoane judecate în materie penală. Apoi, chiar dacă admitem că reclamantul se referă la o barieră de res judicata, trebuie reținut că prin prima decizie a Curții Constituționale (din 17 aprilie 2002) plângerea a fost respinsă pentru neepuizare căi de atac, fără ca fondul să fi fost examinat, în timp ce a doua decizie (adoptată pe 22 septembrie 2003) privea fondul plângerilor sale. În aceste condiții, și ținând seama de faptul că această decizie nu expunea reclamantul la o situație de incertitudine juridică, nu se poate accepta susținerea acestuia conform căreia a existat încălcarea vreunui aspect al dreptului la proces echitabil.
Curtea estimează dimpotrivă că această decizie aduse reclamantului redresarea pe care o dorea prin plângerea sa inițial, din moment ce a obținut examinare pe fond a cauzei sale de către jurisdicția constituțională. Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge că, la 17 aprilie 2002, Curtea Constituțională nu hotărâse pe fond și nu fecese nici o demersmare pentru a remedia caracterul greșit al deciziei sale. Cu toate acestea, ținând seama de concluzia sa privind articolul 6, precum și de redresarea adusă de decizia Curții Constituționale din 22 septembrie 2003, Curtea nu estimează necesar să examineze această plângere.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé J.-P. Costa Greffieră Președinte
DÉCISION
de la requête n o 35355/02 présentée par Petr KRACÍK contre la République tchèque La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 25 janvier 2005 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M mes A. Mularoni, E. Fura-Sandström, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 septembre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Petr Kracík, est un ressortissant tchèque né en 1946 et résidant à Prague. Il est représenté devant la Cour par M e A. Gerloch, professeur de droit et avocat à Prague. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En novembre 1996, le requérant intenta devant le tribunal d'arrondissement (obvodní soud) de Prague 4 une action tendant à faire expulser M.B. d'un appartement d'une coopérative de logement. Il soutenait avoir conclu avec cette dernière un accord relatif au transfert des droits et obligations sur ledit appartement et avoir signé avec la coopérative un contrat de bail. Par un jugement du 22 mai 2000, le requérant fut débouté de son action. Le tribunal considéra que l'accord susmentionné était frappé de nullité, faute d'avoir été signé par M.B., et que cette lacune ne pouvait être compensée par la signature que M.B. avait apposée sur la procuration par laquelle elle avait chargé l'intéressé de la représenter lors des négociations sur le transfert.
Le 9 novembre 2000, le tribunal municipal (městský soud) de Prague, sur appel du requérant, confirma le jugement attaqué. Par ailleurs, il rejeta la demande de l'intéressé tendant à faire admettre un pourvoi en cassation, au motif que la décision ne concernait pas une question d'une importance juridique cruciale. Se fondant sur l'article 239 § 2 du code de procédure civile, le requérant se pourvut en cassation auprès de la Cour suprême (Nejvyšší soud) , en alléguant que la question de la forme juridique de l'accord sur le transfert des droits et obligations d'un membre d'une coopérative de logement revêtait une importance juridique cruciale. Il reprochait également aux tribunaux inférieurs de ne pas avoir entendu la partie défenderesse et de s'être contentés de ses observations écrites.
Parallèlement, il forma un recours constitutionnel dès le 8 février 2001 afin de ne pas dépasser le délai légal de soixante jours imparti pour saisir la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) . Dans ce recours, dirigé contre les décisions du tribunal d'arrondissement et du tribunal municipal, il se plaignait d'avoir été privé de ses droits à la protection judiciaire et à un procès équitable. Il informa la Cour constitutionnelle de l'introduction de son pourvoi en cassation. Le 3 janvier 2002, la Cour suprême jugea admissible le pourvoi en cassation du requérant mais le rejeta pour défaut de fondement. A la différence des tribunaux inférieurs, la juridiction suprême estima que l'accord en question pouvait être conclu oralement mais n'était effectif que sous réserve d'une notification écrite adressée à la coopérative.
Faute d'une telle notification en l'espèce, le requérant n'était pas devenu membre de la coopérative et, partant, les conclusions juridiques des tribunaux inférieurs n'étaient pas erronées. Par ailleurs, la Cour suprême admit que la procédure antérieure était entachée d'un vice résultant du fait que la partie défenderesse n'avait pas été entendue alors qu'une telle audition devait habituellement avoir lieu dans le cadre de l'interprétation d'un acte juridique, mais considéra qu'en l'espèce ce vice n'avait pas été de nature à amener les tribunaux à une décision erronée et à influer sur l'issue de la procédure.
Cet arrêt fut notifié à l'avocat du requérant le 4 février 2002. Par une lettre du 7 mars 2002, parvenue à la Cour constitutionnelle le lendemain, le requérant étendit à l'arrêt de la Cour suprême son recours constitutionnel du 8 février 2001. Contestant les conclusions de celle-ci, il alléguait avoir satisfait à la condition de « notification » par la présentation de la procuration signée par M.B. et soutenait que le défaut d'audition de cette dernière était propre à emporter violation de l'article 38 § 2 de la Charte des droits et libertés fondamentaux. Le 17 avril 2002, la Cour constitutionnelle déclara irrecevable le recours du requérant daté du 8 février 2001, et ce pour non-épuisement des voies de recours offertes par la loi.
La juridiction constitutionnelle releva que, puisque la Cour suprême avait déclaré le pourvoi en cassation admissible et statué sur le fond de l'affaire, son arrêt devait être considéré comme la décision sur la dernière voie de recours que la loi offrait au requérant pour la défense de ses droits. Dès lors, si celui-ci n'avait pas attaqué l'arrêt de la Cour suprême, son recours n'était pas dirigé contre la décision sur la dernière voie de recours au sens de l'article 72 § 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle. Par la suite, l'avocat du requérant prit contact avec le greffe de la Cour constitutionnelle et apprit semble-t-il que la lettre du 7 mars 2002 – qui étendait le recours à l'arrêt de la Cour suprême – s'était probablement égarée.
Il l'envoya donc une nouvelle fois le 2 mai 2002. Le 22 septembre 2003, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours qui lui avait été « notifié le 2 mai 2002 », lequel visait l'arrêt de la Cour suprême ainsi que les décisions des tribunaux inférieurs. Ayant également étudié le dossier relatif à sa précédente décision, la Cour constitutionnelle constata que le requérant se plaignait de l'appréciation erronée de l'affaire par la juridiction d'appel, polémiquait sur les conclusions juridiques des tribunaux inférieurs et estimait que ceux-ci n'avaient pas dûment protégé son droit au logement.
Rappelant qu'elle n'était pas compétente pour réapprécier les preuves ni pour agir en quatrième instance, la Cour constitutionnelle souligna que les tribunaux inférieurs avaient répondu de façon motivée et convaincante aux objections soulevées par le requérant et que le fait que celui-ci désapprouvait leurs opinions ne pouvait signifier la violation de son droit à la protection judiciaire. Quant au grief tiré du défaut d'audition de la partie défenderesse, la Cour constitutionnelle observa que l'intéressé ne l'avait formulé que dans son pourvoi en cassation, et considéra que la Cour suprême y avait dûment répondu. Elle conclut que, dans ces conditions, il ne ressortait du recours du requérant aucun point susceptible de soulever un problème d'ordre constitutionnel.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Charte des droits et libertés fondamentaux Aux termes de l'article 36 § 1, chacun a le droit de demander justice, suivant une procédure définie, auprès d'un tribunal indépendant et impartial ou, dans des cas déterminés, auprès d'une autre autorité. L'article 38 § 2 donne à chacun le droit à ce que sa cause soit entendue publiquement, dans un délai raisonnable et en sa présence, ainsi que le droit de se prononcer sur toutes les preuves administrées. Code de procédure civile Selon l'article 236 § 1, le pourvoi en cassation n'est ouvert que contre les décisions d'appel passées en force de chose jugée, et seulement dans les cas prévus par la loi.
L'article 239 § 2 dispose que, lorsque la juridiction d'appel refuse de faire droit à une demande d'admission de pourvoi présentée par l'une des parties avant adoption de la décision confirmant celle de la juridiction de première instance, le pourvoi n'est admissible que si la cour de cassation elle-même considère que la décision de la juridiction d'appel revêt une importance cruciale du point du vue juridique. Loi n o 182/1993 sur la Cour constitutionnelle Aux termes de l'article 72 § 1, un recours constitutionnel peut être introduit par toute personne physique qui se prétend victime d'une violation, commise par une « autorité publique », des droits ou libertés fondamentaux reconnus dans une loi constitutionnelle ou dans un traité international au sens de l'article 10 de la Constitution.
L'article 72 § 2 précise que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée à l'intéressé la décision sur la dernière voie de recours que lui offre la loi pour défendre ses droits. Selon l'article 75 § 1, le recours constitutionnel est irrecevable si l'intéressé n'a pas exercé toutes les voies de recours offertes par la loi, à l'exception du recours en révision de la procédure.
Communication de la Cour constitutionnelle publiée au Journal officiel n o 32/2003 du 3 février 2003 Compte tenu de l'avis que la Cour européenne des Droits de l'Homme a exprimé dans les arrêts adoptés le 12 novembre 2002 dans les affaires Zvolský et Zvolská c. République tchèque (n o 46129/99, CEDH 2002-IX) et Běleš et autres c. République tchèque (n o 47273/99, CEDH 2002-IX), l'assemblée plénière de la Cour constitutionnelle est parvenue lors de ses réunions de janvier 2003 à un accord concernant la réforme de la pratique qui était suivie par la plupart des juges de la Cour constitutionnelle et qui admettait l'introduction simultanée d'un recours extraordinaire et d'un recours constitutionnel dirigés contre la décision d'une juridiction inférieure passée en force de chose jugée.
Dorénavant, la recevabilité d'un recours constitutionnel et le délai ouvert pour son introduction, en cas d'introduction simultanée de recours extraordinaires (à l'exception du recours en révision de la procédure), seront interprétés par les juges et les chambres de la Cour constitutionnelle comme suit : 1. En cas d'introduction d'un recours extraordinaire, le recours constitutionnel ne sera considéré comme recevable qu'après la décision portant sur le recours extraordinaire (à l'exception du recours en révision de la procédure). 2. Le délai de soixante jours imparti pour l'introduction du recours constitutionnel commencera à courir le jour de la notification de la décision portant sur le recours extraordinaire (à l'exception du recours en révision de la procédure), indépendamment de la manière dont il a été statué sur celui-ci.
Le délai sera considéré comme respecté également par rapport à la précédente décision passée en force de chose jugée. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant formule deux griefs. Premièrement, il se plaint que la Cour suprême n'ait fait que constater les vices entachant la procédure devant les juridictions inférieures, sans y remédier en annulant les décisions de celles-ci ; il soutient à cet égard que seul un procès exempt de tout vice peut être considéré comme équitable. Deuxièmement, l'intéressé s'est plaint dans un premier temps que la Cour constitutionnelle n'eût pas statué sur le fond de l'affaire dans sa décision du 17 avril 2002, alléguant que l'on ne pouvait le rendre responsable de la perte de sa lettre élargissant le recours à la suite de l'arrêt de la Cour suprême.
Le 12 novembre 2003, il a modifié ce grief en réaction à la décision de la Cour constitutionnelle du 22 septembre 2003 ; selon lui, celle-ci est confuse car l'on ne saurait considérer comme un recours sa lettre du 2 mai 2002, mentionnée dans cette décision, d'autant qu'un tel recours aurait dû être rejeté comme tardif (et non comme manifestement mal fondé). De surcroît, la Cour constitutionnelle aurait violé le principe « non bis in idem » , en statuant une seconde fois dans la même affaire. Le requérant soutient que la Cour constitutionnelle tentait ainsi de dissimuler l'erreur commise lors de sa précédente décision mais qu'elle a ce faisant engendré de nouveaux vices. 2. Sur le terrain de l'article 13 de la Convention, le requérant se plaint que, le 17 avril 2002, la Cour constitutionnelle n'ait pas statué sur le fond de l'affaire et n'ait fait aucune démarche afin de remédier au caractère erroné de sa décision.
EN DROIT 1. Le requérant se plaint des décisions de la Cour suprême et de la Cour constitutionnelle, alléguant que ces juridictions n'ont pas protégé ses droits de manière effective ; il invoque à cet égard l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1.1. En premier lieu, l'intéressé dénonce le fait que, bien qu'elle ait relevé des vices dans la procédure menée devant les tribunaux inférieurs, la Cour suprême n'ait pas annulé les décisions rendues par ceux-ci et n'ait donc pas redressé le défaut d'équité dont pâtissait ladite procédure.
La Cour note que, dans son arrêt du 3 janvier 2002, la Cour suprême a souscrit à la conclusion des tribunaux inférieurs saisis de la demande du requérant, bien qu'elle ait exprimé un avis différent quant à la forme nécessaire de l'accord sur le transfert des droits et obligations d'un membre de la coopérative de logement. Puis, tout en admettant que la procédure antérieure était entachée d'un vice résultant du défaut d'audition de la partie défenderesse, elle a considéré que, vu le motif du rejet de l'action retenu en l'espèce, ce vice n'avait pas été de nature à amener les tribunaux à une décision erronée et à influer sur l'issue de la procédure.
La Cour rappelle d'abord que l'interprétation de la législation interne incombe au premier chef aux autorités nationales et qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres, Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 82, CEDH 2004). Par ailleurs, si le droit à un procès équitable garanti par l'article 6 § 1 de la Convention englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu'elles estiment pertinentes pour leur affaire, il ne garantit pas aux plaideurs une issue favorable ( Andronicou et Constantinou c. Chypre , arrêt du 9 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI, § 201). Enfin, cette disposition ne réglemente pas l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). En l'espèce, la question était de savoir quelle forme devait revêtir, pour produire les effets souhaités, un accord sur le transfert des droits et obligations d'un membre de la coopérative.
Les tribunaux inférieurs ont considéré qu'un tel accord devait être écrit, tandis que la Cour suprême a estimé qu'une conclusion orale était suffisante, à condition de faire l'objet d'une notification écrite adressée à la coopérative. Toutes les juridictions ont conclu que, faute d'accord écrit et/ou de notification écrite, le requérant n'était jamais devenu membre de la coopérative et que, partant, son action était injustifiée. Quant à l'objection selon laquelle les tribunaux n'avaient pas entendu la partie défenderesse et s'étaient contentés de ses observations écrites, la Cour suprême a considéré que, compte tenu dudit motif de rejet de l'action, le fait que les tribunaux n'aient pas procédé à l'audition de la partie défenderesse pour connaître son intention sous-jacente à l'accord litigieux n'était pas de nature à influer sur l'issue de la procédure.
La Cour observe que les décisions rendues en l'espèce par les juridictions nationales sont dûment motivées et qu'elles ont été prises à l'issue de procédures contradictoires au cours desquelles le requérant, représenté par un avocat, a pu fournir les observations et moyens qu'il jugeait nécessaires ainsi que des arguments à l'appui de sa thèse. A cet égard, la Cour note qu'il ne ressort pas du dossier que l'intéressé ait critiqué devant la juridiction d'appel le fait que le tribunal de première instance n'avait pas entendu la partie défenderesse. Pour ce qui est de l'allégation du requérant selon laquelle on ne saurait considérer comme équitable un procès entaché de certains vices, la Cour réitère qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, « sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention » (voir ci-dessus).
Elle relève qu'en l'espèce la Cour suprême s'est livrée à un tel examen et qu'elle a conclu que le droit du requérant à un procès équitable n'avait pu être violé à raison de ce manquement imputable aux tribunaux inférieurs. Dans la mesure où cette conclusion ne présente pas d'apparence d'arbitraire, la Cour ne saurait la remettre en cause. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 1.2. En second lieu, l'intéressé se plaignait d'abord que la Cour constitutionnelle n'eût pas statué sur le fond de l'affaire et affirmait que l'on ne pouvait le rendre responsable de la perte de sa lettre élargissant le recours à la suite de l'arrêt de la Cour suprême.
Le 12 novembre 2003, il a modifié ce grief en réaction à la décision prise par la Cour constitutionnelle le 22 septembre 2003 ; à cet égard, il fait valoir que cette décision est confuse car elle porte sur « le recours notifié [à la Cour constitutionnelle] le 2 mai 2002 », qui n'était en réalité qu'un complément à l'acte de recours initial qui s'était égaré après avoir été envoyé le 7 mars 2002. Le requérant soutient que, dès lors que l'arrêt de la Cour suprême a été notifié à son avocat le 4 février 2002, tout recours introduit le 2 mai 2002 aurait dû être rejeté comme tardif car présenté après l'expiration du délai de soixante jours ; or, le motif de rejet retenu en l'espèce par la Cour constitutionnelle est le défaut de fondement.
De surcroît, il allègue qu'il y a eu violation du principe « non bis in idem » au motif que la Cour constitutionnelle a statué deux fois sur la même chose. La Cour note que le grief initial du requérant portait sur son droit d'accès à la Cour constitutionnelle, puisqu'il se plaignait que celle-ci n'eût pas examiné le fond de l'affaire. Sur ce point, force est de constater que l'intéressé a obtenu le redressement de son grief au niveau interne, car la Cour constitutionnelle a rendu le 22 septembre 2003 une décision sur le fond. Il reste donc à examiner le grief du requérant tel que modifié par la suite. Il est vrai que la décision du 22 septembre 2003 mentionne comme jour d'introduction du recours la date du 2 mai 2002 et qu'au regard de l'article 72 § 2 de la Cour constitutionnelle un tel recours aurait en l'espèce été tardif.
Néanmoins, il ressort de la décision en question que la Cour constitutionnelle a considéré l'ensemble de l'affaire à la lumière du dossier relatif à sa première décision ; elle a ainsi réexaminé le fond de l'affaire, ce qui était en fait le but poursuivi par le requérant. On ne saurait donc lui reprocher de ne pas avoir déclaré le recours irrecevable pour tardiveté ; au contraire, une telle approche aurait été critiquable car elle aurait privé le requérant de son droit d'accès à un tribunal, comme c'était le cas, mutatis mutandis , de la requérante dans l'affaire Vodárenská akciová společnost , S.A.
c. République tchèque (n o 73577/01, 24 février 2004). Dans ce contexte, la Cour note avec satisfaction qu'après l'adoption des arrêts Běleš et autres et Zvolský et Zvolská (précités) la Cour constitutionnelle tchèque a annoncé un changement dans sa pratique relatives aux conditions d'admissibilité du recours constitutionnel (voir ci-dessus) et qu'elle semble l'avoir appliqué dans la présente affaire. Pour ce qui est de la prétendue violation, par la Cour constitutionelle, du principe non bis in idem , la Cour observe tout d'abord que ce principe s'applique à une personne jugée en matière pénale.
Ensuite, même en admettant que le requérant se réfère à un obstacle de res judicata , il convient de noter que par la première décision de la Cour constitutionelle (en date du 17 avril 2002), son recours a été rejeté pour non-épuisement des voies de recours sans que le fond de l'affaire eût été examiné, tandis que la seconde décision (adoptée le 22 septembre 2003) portait sur le fond de ses griefs. Dans ces conditions, et eu égard au fait que cette décision n'a pas exposé le requérant à une situation d'incertitude juridique, on ne saurait souscrire à l'allégation de l'intéressé selon laquelle il y a eu violation d'un aspect quelconque du droit à un procès équitable. La Cour estime au contraire que cette décision a apporté au requérant le redressement qu'il souhaitait par son grief initial, puisqu'il a ainsi obtenu un examen au fond de son affaire par la juridiction constitutionnelle.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le terrain de l'article 13 de la Convention, le requérant se plaint que, le 17 avril 2002, la Cour constitutionnelle n'ait pas statué sur le fond de l'affaire et n'ait fait aucune démarche afin de remédier au caractère erroné de sa décision. Cependant, compte tenu de sa conclusion relative à l'article 6 ainsi que du redressement apporté par la décision de la Cour constitutionnelle du 22 septembre 2003, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner ce grief. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président