SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17823/03 prezentate de José Vicente PUCHOL OLIVER împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 25 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadewall Pellonpääää Munste Pavlovschi Borrego, Šikuta, judecători și dl O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 mai 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, dl Jose Vicente Puchol Oliver, este un resortisant spaniol, născut în 1962 și rezident în Alicante. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, avocat, își împrumuta serviciile profesionale în calitate de consilier juridic în cadrul Camerei Oficiale a Proprietatei Urbane, organism integrat în Departament (Consejería de Lucrări Publice, Urbanism și Transport al Guvernului Autonom (Genitat) ) de Valencia. Printr-o decizie din 20 decembrie 1991, a fost declarată încetarea relației contractuale dintre reclamant și organismul în cauză. La 24 decembrie 1991, reclamantul sesizează instanța de muncă cu privire la două cereri, una cu privire la încetarea contractului său (cererea nr. 1761/91) și cealaltă cu privire la plângerea în valoare de 896 000 pesetas (5 385 EUR) corespunde diferențelor de salarizare în favoarea sa (cererea nr. 1762/91). Procedura de concediere Judecătorul muncii nr. 6 al lui Alicante și-a dat hotărârea în cadrul procedurii de încetare a contractului, de tratament prioritar din cauza obiectului său, la 6 martie 1992. S-a considerat că instanța muncii era competentă în cazul de față, în măsura în care reclamantul lucra la sediul organismului în cauză, era supus unor orare flexibile și primea o remunerație periodică, indiferent de numărul de cauze tratate, reclamantul fiind, de asemenea, integrat în cadrul organizării și disciplinei angajatorului. Judecătorul a considerat că organismul angajator al reclamantului și-a acordat concedierea fără a fi reușit totuși să demonstreze neîndeplinirea de către solicitant a obligațiilor sale contractuale și l-a condamnat să readmite reclamantul la postul său sau să îi plătească despăgubiri, precum și să îi plătească salariile neplătite de la data concedierii. Hotărârea nu a făcut obiectul unei cereri și a dobândit forță de lucru judecat. Procedură în plângere cu privire la anumite sume La 29 aprilie 1992, reclamantul a prezentat o nouă cerere (n 477/92) în valoare de 1.6.97.031 pesetas (10 199,36 EUR), solicitând ca aceasta să fie anexată la prima cerere de reclamare a cantității (n 1762/91), reunire care a fost acordată de judecător. Prin hotărârea din 21 septembrie 1992, judecătorul muncii nr. 6 a acceptat parțial plângerile reclamantului (cererile 1762/91 și 477/92, atașate) și l-a condamnat pe fostul său angajator să plătească 1.359.810 pesetas (8 172,62 EUR) din suma totală solicitată. Suma indicată corespundea unor sume pe care reclamantul ar fi trebuit să le primească de la angajatorul său în timp ce împrumuta serviciile sale profesionale. Cu toate acestea, reclamantul nu obține un câștig de cauză în ceea ce privește sumele corespunzătoare diferențelor de sumă pe care le-a solicitat și ceea ce a perceput cu adevărat, între momentul concedierii sale și hotărârea pronunțată în privința sa. În recurs, prin hotărârea din 4 octombrie 1994, Camera de Afaceri Sociale a Tribunalului Superior de Justiție din Valencia a anulat hotărârea pronunțată și a trimis cauza în fața judecătorului a quo, în măsura în care acesta din urmă nu dăduse un răspuns excepției opuse de către organismul public pârât privind absența competenței instanței muncii pentru a cunoaște cauza. Prin urmare, printr-o nouă hotărâre din 9 ianuarie 1995, judecătorul muncii nr. 6 s-a pronunțat asupra excepției în cauză și a confirmat că instanța muncii era competentă să examineze cazul, astfel cum fusese deja declarat în Hotărârea din 6 martie 1992 privind concedierea reclamantului. Angajatorul a fost condamnat să plătească reclamantului aceeași sumă ca și în cazul hotărârii din 21 septembrie 1992. Prin hotărârea din 16 septembrie 1997, Tribunalul Suprem de Justiție din Valencia a anulat hotărârea a quo și a declarat că prezenta procedură de depunere a unei plângeri cu privire la o anumită sumă nu avea același obiect ca procedura anterioară de concediere, astfel încât cea mai perfectă identitate obiectivă impusă de art. 1252 alineatul (1) din Codul civil pentru a putea aprecia existența forței de lucru judecat nu era îndeplinită în speță. Hotărârea concluzionează că relația dintre solicitant și angajator nu era un raport de muncă, ci un contract de prestări de servicii profesionale, ținând seama de ansamblul de dovezi prezentate, printre altele, faptul că reclamantul nu era supus controlului orar ca restul personalului, că nu avea o relație de dependență ierarhică cu organismul angajator, nici nu primea instrucțiuni privind activitatea sa, care era, de altfel, compatibilă cu exercitarea liberă a profesiei sale de avocat și că retribuțiile sale lunare îi erau plătite sub formă de facturi care includeau sumele corespunzătoare taxei pe valoarea adăugată. Hotărârea a precizat, de asemenea, că nu aducea atingere dreptului reclamantului de a sesiza instanțele civile pentru exercitarea drepturilor sale derivate din relația contractuală în cauză. La 20 noiembrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casarea în vederea armonizării jurisprudenței. ) din 22 iunie 1998, Tribunalul Suprem a declarat recursul inadmisibil, întrucât reclamantul s-a limitat la a cita hotărâri pe care le-a considerat contradictorii cu hotărârea pronunțată în cazul său, fără a efectua, în conformitate cu art. 222 din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă, o examinare comparativă a faptelor, a fundamentelor juridice sau a pretențiilor conținute în acestea din urmă în raport cu hotărârea împotriva căreia intenționa să se aplice în casare, în scopul de a evidenția, după caz, presupusa identitate substanțială rezolvată diferit. La 4 august 1998, recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de amgaro. Prin hotărârea din 16 decembrie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul. Doi dintre cei cinci judecători ai Camerei au exprimat opinii dizidente care sunt atașate hotărârii. Tribunalul Constituțional reamintea în hotărârea sa că forța de lucru judecat, pentru a fi aplicată într-o procedură ulterioară, precizează printre altele că există o identitate perfectă între lucrurile și obiectele în cauză, ceea ce nu era cazul în speță. Întradevăr, în prima procedură (n 1761/91), reclamantul contesta încetarea relației contractuale cu angajatorul său și, prin urmare, această procedură avea ca obiect readmisia reclamantului la locul de muncă sau o compensație echivalentă, după ce judecătorul a calificat relația contractuală în cauză ca fiind supusă dreptului muncii și a confirmat competența instanței muncii. Pe de altă parte, cea de a doua procedură (n 1762/91 și 477/92, atașamente) avea ca obiect o plângere cu privire la anumite sume pe care reclamantul le considera ca fiind datorate. Prin urmare, obiectul celor două proceduri în cauză nu era pe deplin identic. Or, în măsura în care Tribunalul Superior de Justiție a considerat că problema competenței instanței de a examina cauza a fost supusă ordinii publice a procedurii și a trebuit să fie examinată de Cameră în deplină libertate în ceea ce privește aprecierea probelor, fără a fi legată de relatarea faptelor hotărârii În această privință, Curtea concluzionează că Curtea a Uniunii Europene a declarat că nu este în măsură să soluționeze cauza, prin intermediul unei decizii motivate și raționale, pe baza dovezilor existente în dosar. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Tribunalul Constituțional a reamintit că acest motiv nu mai era relevant atunci când procedura era deja încheiată, în măsura în care constatarea unei eventuale perioade excesive a procedurii nu ar putea duce, din partea Tribunalului Constituțional, la adoptarea oricărei măsuri pentru a o pune capăt. Tribunalul Constituțional a constatat, în sfârșit, că Tribunalul Suprem declarase inadmisibil recursul în Casație în vederea armonizării jurisprudenței pe baza unei decizii motivate și întemeiate, dat fiind că recurentul nu stabilise contradicția necesară între hotărârea care face obiectul recursului și alte hotărâri ale Tribunalului Suprem, în timp ce acesta nu fusese privat de posibilitatea de a demonstra existența unei astfel de contradicții. Într-adevăr, el a furnizat și citat mai multe hotărâri fără a reuși totuși să stabilească contradicția necesară. Cu toate acestea, cei doi magistrați care compun Camera Tribunalului Constituțional care subscriu la o opinie disidentă au considerat că principiul securității juridice a fost atins în măsura în care declarația privind natura juridică a prestării serviciilor reclamantului conținută într-o hotărâre care a devenit definitivă a fost respinsă de un alt organism din aceeași instanță într-o procedură diferită, necunoaștend ceea ce fusese deja judecat anterior, fără ca, din punctul de vedere al magistraților dizidenți, hotărârea Tribunalului Superior de Justiție să expună în mod rezonabil și suficient motivele pentru care s-a abătut de la prima hotărâre pronunțată de instanța judecătorească a muncii. Pe de altă parte, acestea susțin că nu este vorba doar de interpretarea organelor judiciare, ci și de protejarea eficacității unei hotărâri judecătorești definitive care, prin urmare, nu poate fi modificată. Pentru ca prezumția de forță de lucru judecat să poată fi apreciată într-o altă procedură, este necesar ca între cazul decis prin hotărâre și cel în care este invocată forța judecată să existe cea mai perfectă identitate între lucruri, obiecte, părți în litigiu și calitatea lor în procedură. Cod de procedură în fața instanțelor de muncă art. 222 A se vedea nota de subsol 1. Constituirea articolului 24 alineatul (2) Orice persoană are dreptul (...) la un proces desfășurat în mod public și fără întârzieri nejustificate (...) art. 106 alineatul (2) În conformitate cu ceea ce este stabilit prin lege, particularii au dreptul să fie despăgubiți pentru toate prejudiciile cauzate bunurilor și drepturilor lor, cu excepția cazurilor de forță majoră, în cazul în care prejudiciul este rezultatul funcționării serviciilor publice.art. 121 Prejudiciul care rezultă din erori judiciare și cele care rezultă din funcționarea defectuoasă a administrației judiciare conferă dreptul la despăgubiri în sarcina statului, în conformitate cu legea. Legea organică privind Puterea Judiciară 6/1985 din 1 iulie 1985 (LOPJ, în vigoare la data faptelor) art. 292 Orice victimă a unui prejudiciu cauzat de o eroare judiciară sau de o funcționare anormală a justiției are dreptul să fie despăgubită de stat, cu excepția cazurilor de forță majoră, în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu. În orice caz, pretinsul prejudiciu trebuie să fie efectiv, cuantificabil din punct de vedere financiar și individualizat, fie că este vorba de o persoană sau de un grup de persoane. art. 293 alineatul (2) În cazurile de eroare judiciară, precum și în cazurile de funcționare anormală a justiției, persoana în cauză adresează cererea sa de despăgubire Ministerului Justiției. Cererea se examinează în conformitate cu dispozițiile aplicabile privind răspunderea patrimonială a statului. Hotărârea Ministerului Justiției poate face obiectul unei căi de atac în instanță-administrativă. Dreptul la despăgubire se prescrie în termen de un an de la data la care ar fi putut fi exercitat. Legea organică privind Tribunalul Constituțional art. 55 alineatul (1) Hotărârea de acordare a amgaro va conține unul dintre următoarele dispozitive Declarația de nulitate a hotărârii sau a actului care a privat [reclamantul] de exercitarea deplină a drepturilor și libertăților protejate, cu determinarea, dacă este cazul, a extinderii efectelor sale. Recunoașterea dreptului sau a libertății publice în cauză, în conformitate cu conținutul său declarat constituțional. Restabilirea reclamantului în integralitatea dreptului său sau a libertății sale și adoptarea măsurilor corespunzătoare, dacă este cazul, pentru conservarea sa. Hotărârea Tribunalului Constituțional 167/2002, din 18 septembrie, § 13 Tribunalul a declarat că nu pot fi aduse în fața sa obiecțiunile referitoare la durata excesivă a procedurii atunci când procedura penală a încheiat în cele două instanțe ale sale, în măsura în care aprecierea de către Tribunalul Constituțional a așa-numitelor perioade excesive nu ar putea duce la nicio măsură, din partea acestui Tribunal, pentru a le face să înceteze (hotărârea Tribunalului Constituțional 224/1991 din 25 noiembrie (2)). Restitutio in integrum nu este posibil, din cauza faptului că procedura este încheiată, restabilirea solicitată de recurent în integritatea dreptului său prin adoptarea de măsuri adecvate și, dacă este cazul, pentru conservarea sa [art. 55 alineatul (1) litera (c) din Legea organică privind Curtea Constituțională] nu poate interveni decât prin compensare" (hotărârea Tribunalului Constituțional 180/1996, din 12 noiembrie, punctul 8; doctrina repetată în Hotărârea Tribunalului Constituțional 237/2001, din 18 decembrie, § 3. În consecință, acțiunile de amgaro privind durata excesivă a procedurii, formulate după încheierea procedurii, nu sunt viabile și sunt respinse de Curtea Constituțională din lipsă de obiect (hotărârea Tribunalului Constituțional 146/2000 din 29 mai 3; doctrina repetată prin Hotărârea Tribunalului Constituțional 237/2001 din 18 decembrie 3) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plânge că efectele forței de lucru judecate din hotărârea din 6 martie 1992 au fost ignorate prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Superior de Justiție din Valencia și confirmată de Tribunalul Constituțional. Acesta se plânge că această hotărâre nu a răspuns la pretenția reclamantului cu privire la plângerea sa de sume, s-a limitat la a se pronunța cu privire la excepția de incompetență ridicată de partea pârâtă. Reclamantul se consideră, de asemenea, victimă a unei reformatio in pejus , precum și a unei încălcări a principiilor securității juridice și a durabilității hotărârilor judecătorești definitive. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de durata excesivă a procedurii, care a început în decembrie 1991 și a încheiat în decembrie 2002. Invocând articolele 13 și 14 din convenție, reclamantul se plânge că nu a avut dreptul la o cale de atac eficientă și că principiul nediscriminării a fost încălcat în privința sa. Acesta susține că i s-a refuzat exercitarea unei căi de atac, recursul în Casație în vederea armonizării jurisprudenței în fața Tribunalului Suprem, în măsura în care acesta din urmă și-a declarat recursul inadmisibil cu o cerință de natură procedurală pe care a considerat-o disproporționată și neprevăzută prin lege. El explică, de asemenea, că într-o cauză identică prezentată de un alt avocat care fusese concediat de același organism public, instanța considerată competentă era instanța muncii. ÎN DREPT Reclamantul se plânge că efectele forței de muncă judecate din hotărârea din 6 martie 1992 au fost ignorate prin hotărârea Tribunalului Superior de Justiție și că a fost victima unei reformatio in pejus și a încălcării principiilor securității juridice și a durabilității hotărârilor judecătorești definitive invocă art. 6 din convenție, de care partea relevantă dispune după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea arată că Tribunalul Constituțional a examinat și a răspuns la obiecțiunile reclamantului întemeiat pe presupusa lipsă a unui răspuns la temeinicia plângerii sale cu privire la sumele care îi erau datorate, precum și la cele referitoare la o pretinsă reformatio in pejus, într-un mod motivat și nearbitrabil. Această parte a cererii este, prin urmare, în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În ceea ce privește motivul pentru presupusa forță de lucru judecat din hotărârea din 6 martie 1992 a judecătorului muncii n 6 din Alicante, care ar fi fost necunoscut de Tribunalul Superior de Justiie din Valencia și de Tribunalul Constituional, Curtea arată, împreună cu Tribunalul Constituional, că fora de lucru judecată în conformitate cu dreptul spaniol, pentru a fi aplicată într-o procedură ulterioară, precizează printre altele că există o identitate mai perfectă între lucruri și obiecte. În acest caz, procedura care s-a încheiat printr-o hotărâre a judecătorului muncii avea ca obiect readmisia sa la postul de muncă sau o despăgubire echivalentă. În schimb, procedura care s-a încheiat printr-o hotărâre a Tribunalului Superior de Justiție pretindea să solicite anumite sume pe care reclamantul le considera datorate. Întrucât obiectul a două proceduri este diferit, acestea nu puteau fi atașate, iar decizia Tribunalului Superior de Justiție de a considera că hotărârea pronunțată de judecătorul muncii nr. 6 nu avea forță de lucru judecat era conformă cu legea. Prin urmare, nu era obligatorie prin concluziile judecătorului muncii nr. 6 în ceea ce privește competența instanței de a examina cazul și de a reaminti că problema Tribunalul Suprem de Justiție a ajuns la concluzia incompetenței instanței muncii de a examina reclamațiile de cantitate ale reclamantului, prin intermediul unei decizii motivate și raționale. În această privință, Curtea amintește că în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, sarcina de a interpreta faptele și legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brualla Gómez de la Torre Spania din 19 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2955, punctul 31), având în vedere caracterul subsidiar al rolului său și nu va înlocui propria sa apreciere a faptelor și a dreptului la acestea, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor García c Spania din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. § 2796, § 31 și García Ruiz Spania [GC], n 30544/96 § 28, CEDO 1999-I. Or, Curtea nu a identificat niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii. Mai degrabă, în prezenta cauză a unui dezacord al reclamantului cu aprecierea faptelor și a obiecțiunilor efectuate de instanțele interne care au examinat plângerile sale cu privire la sumele pe care le considera ca fiind datorate. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența sa, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei apariții a încălcării de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute în art. 6 din Convenție. Această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În plus, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii, care a început în decembrie 1991 și a încheiat în decembrie 2002. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) așa cum a arătat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa, reclamantul nu s-a plâns de durata excesivă a procedurii decât în cadrul recursului său la amgaro , în cazul în care procedura era deja încheiată și Tribunalul Constituțional nu mai putea remedia situația denunțată. Or, potrivit jurisprudenței constante a Tribunalului Constituțional și efectelor hotărârii de acordare a amgaro (a se vedea mai sus, dreptul fundamental în cauză nu mai este posibil atunci când procedura în fața instanțelor ordinare s-a încheiat, recursul la amgaro nu mai este vizat din cauza întârzierii sale. În această privință, Curtea amintește că, în sistemul juridic spaniol, orice persoană care consideră că procedura la care este parte suferă de termene excesive poate, după ce s-a plâns în mod inutil în fața instanței însărcinate cu cauza, să sesizeze Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de amgaro în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Constituție. Această cale de atac în fața Tribunalului Constituțional urmărește să împiedice continuarea în fața instanțelor ordinare a presupusei încălcări. Pe de altă parte, articolele 292 și următoarele din Legea organică cu putere judiciară (LOPJ) oferă justițiabilului, după încheierea procedurii, posibilitatea de a sesiza Ministerul Justiției cu privire la o cerere de despăgubire pentru funcționarea anormală a justiției. Aceasta arată că, potrivit jurisprudenței administrative în acest domeniu (González Marínc. Spania (dec.) 39521/98, CEDO 1999-VII), durata excesivă a procedurii este asimilată unei funcționări anormale a administrației justiției. Curtea a statuat că această cale de drept permite, în principiu, remedierea unei presupuse încălcări a dreptului de a-și vedea cauza auzită de instanțele spaniole într-un 1 din Convenție și, prin urmare, constituia o acțiune care urma să fie exercitată (a se vedea, de exemplu, Fernández-Molina González și alții c. Spania (dec), nr. 64359/01, CEDO 2002-IX și Saez Maeso c. Spania, nr. 77837/01, decizia (parțială) din 19 noiembrie 2002). În cazul de față și având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că restabilirea reclamantului în dreptul său nu poate interveni decât pe calea de despăgubire prevăzută la art. 292 din LOPJ. Prin urmare, căile de atac interne nu au fost epuizate în mod corespunzător, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție și, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Reclamantul susține încă încălcarea articolelor 6 și 13 din convenție, în măsura în care i s-a refuzat exercitarea unei căi de atac, recursul său în Casație în vederea armonizării jurisprudenței în fața Tribunalului Suprem fiind declarat inadmisibil. Curtea ia notă de faptul că, potrivit jurisprudenței sale, art. 6 alineatul (1) din Convenia 18, § 36. Eficiența dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act care constituie o interferență în drepturile sale (a se vedea Bellet c. Franța, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A n 333-B, p. 42, § 36), dar acest drept nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, astfel de limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct în care dreptul său la o instanță este atins în însăși substanța sa. În cazul de față, Curtea constată că art. 222 din Codul de procedură în fața instanțelor muncii prevede că recursul la casare în vederea armonizării jurisprudenței trebuie să conțină o relație precisă și detaliată a pretinsei contradicții între hotărârea în cassation și celelalte hotărâri furnizate, care ar ajunge la o concluzie diferită de cea a hotărârii pronunțate în cauza reclamantului. În această privință, Curtea amintește că, în primul rând, autoritățile naționale și, în special, instanțele și instanțele trebuie să interpreteze normele de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea de căi de atac (a se vedea mutatis mutandis Tejedor García c. Spania, În plus, normele privind criteriile și condițiile de introducere a unei căi de atac urmăresc să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice; părțile interesate trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate. În consecință, sarcina Curții constă în principal în a spune dacă dreptul de acces la o instanță astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție a fost încălcat în speță. Aceasta amintește că modul în care se aplică art. 6 alineatul (1) depinde de particularitățile procedurii în cauză. Pentru a fi judecat, trebuie să se țină seama de întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul instanței de Casație, condițiile de admisibilitate a unui recurs putând fi mai stricte decât pentru un recurs (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torrec. Spania, citată anterior, p. 2956, punctul 37). Curtea observă că, pentru a declara inadmisibil recursul prezentat de recurent, Tribunalul Suprem a considerat că acesta din urmă, avocat al statului său, nu a respectat obligațiile de procedură, limitându-se la citarea hotărârilor pe care le-a considerat incompatibile cu hotărârea pronunțată în cazul său, fără a efectua o examinare comparativă a faptelor, a fundamentelor juridice sau a pretențiilor conținute în acestea din urmă în raport cu hotărârea împotriva căreia intenționa să se poată opune casării, în scopul de a evidenția, după caz, presupusa identitate substanțială rezolvată diferit. Pe de altă parte, Tribunalul Constituțional, sesizat cu acest motiv în cadrul acțiunii de amaro , a constatat că Tribunalul Suprem declarase recursul inadmisibil pe baza unei decizii motivate și întemeiate, dat fiind că reclamantul nu stabilise contradicția necesară între hotărârea care face obiectul recursului și alte hotărâri ale Tribunalului Suprem, deși nu fusese lipsit de posibilitatea de a demonstra existența unei astfel de contradicții. Într-adevăr, el a furnizat și citat mai multe hotărâri fără a reuși totuși să stabilească contradicția necesară. În concluzie, Curtea consideră că aplicarea de către Tribunalul Suprem a criteriilor și a condițiilor pentru depunerea unui recurs în Casație în vederea armonizării jurisprudenței nu constituie un obstacol în calea dreptului său de acces la o instanță și consideră că reclamantul a demonstrat o lipsă de diligență a cărei răspundere îi revine. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile articolului 35 alineatul (4) din convenție. Reclamantul se plânge că principiul nediscriminării a fost încălcat în privința sa și invocă art. 14 din convenție, formulat după cum urmează: Execuția drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurată, fără deosebire, bazată în special pe (...) orice altă situație. Cu toate acestea, Curtea reamintește că această dispoziție nu are existență independentă și nu poate fi invocată decât cu privire la exercitarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție și de protocoalele sale (a se vedea Johnston și altele, precum și Irlanda, Hotărârea din 18 decembrie 1986, seria A n 112, p. 27, punctul 62). În plus, Comisia observă că decizia Tribunalului Constituțional a subliniat că reclamantul nu a furnizat nicio altă hotărâre care ar putea demonstra existența unui tratament discriminatoriu în raport cu cazul reclamantului, hotărârea la care acesta din urmă nu face trimitere în ceea ce privește problema incompetenței instanței muncii. Prin urmare, argumentul este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară inadmisibilă plângerea privind durata procedurii, în unanimitate, declară inadmisibilă restul cererii. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte
de la requête n
o
17823/03
présentée par José Vicente PUCHOL OLIVER
contre l'Espagne
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 25 janvier 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
M.
Pellonpää
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego,
J.
Šikuta,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mai 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jose Vicente Puchol Oliver, est un ressortissant espagnol, né en 1962 et résidant à Alicante.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, avocat, prêtait ses services professionnels en tant que conseiller juridique au sein de la Chambre Officielle de la Propriété Urbaine, organisme intégré dans le Département (
Consejería
)
de travaux publics, urbanisme et transports du Gouvernement autonome (
Generalitat
) de Valence. Par une décision du 20 décembre 1991, fut déclarée l'extinction de la relation contractuelle qui liait le requérant avec l'organisme en cause.
Le 24 décembre 1991, le requérant saisit la juridiction du travail de deux demandes, l'une à l'encontre de l'extinction de son contrat (demande n
o
1761/91) et l'autre en réclamation d'un montant de 896.000 pesetas (5
385 euros) correspondant à de différences de salaire en sa faveur (demande n
o
1762/91).
Procédure en licenciement
Le juge du travail n
o
6 d'Alicante rendit son jugement dans le cadre de la procédure portant sur l'extinction du contrat, de traitement prioritaire en raison de son objet, le 6 mars 1992. Il estima que la juridiction du travail était compétente en l'espèce, dans la mesure où le requérant travaillait dans les locaux de l'organisme en cause, était assujetti à des horaires flexibles et percevait une rémunération périodique, indépendamment du nombre d'affaires traitées, le requérant étant par ailleurs intégré dans le cadre de l'organisation et la discipline de l'employeur. Le juge considéra que l'organisme employeur du requérant avait accordé son licenciement sans avoir toutefois réussi à démontrer le non-accomplissement, par le requérant, de ses obligations contractuelles, et le condamna à réadmettre le requérant à son poste, ou à lui verser des indemnités, ainsi qu'à lui payer les salaires non perçus depuis la date du licenciement. Le jugement ne fit pas l'objet d'appel et acquit force de chose jugée.
Procédure en réclamation de certains montants
Le 29 avril 1992, le requérant présenta une nouvelle demande (n
o
477/92) en réclamation d'un montant de 1.697.031 pesetas (10
199,36
euros), sollicitant qu'elle fût jointe à la première demande en réclamation de quantité (n
o
1762/91), jonction qui fut accordée par le juge.
Par un jugement du 21 septembre 1992, le juge du travail n
o
6 fit droit partiellement aux réclamations du requérant (demandes 1762/91 et 477/92, jointes) et condamna son ancien employeur à lui verser 1.359.810 pesetas (8
172,62 euros) du montant total réclamé. Le montant indiqué correspondait à de sommes que le requérant aurait dû percevoir de son employeur alors qu'il prêtait ses services professionnels. Le requérant n'obtint toutefois pas gain de cause pour ce qui est des sommes correspondant aux différences de montant qu'il réclamait et ce qu'il avait réellement perçu, entre le moment de son licenciement et le jugement rendu à son égard.
En appel, par un arrêt du 4 octobre 1994, la chambre des affaires sociales du Tribunal supérieur de justice de Valence annula le jugement entrepris, et renvoya l'affaire devant le juge
a quo
, dans la mesure où ce dernier n'avait pas donné de réponse à l'exception opposée par l'organisme public défendeur portant sur l'absence de compétence de la juridiction du travail pour connaître de l'affaire.
En conséquence, par un nouveau jugement du 9 janvier 1995, le juge du travail n
o
6 se prononça sur l'exception en cause et confirma que la juridiction du travail était compétente pour examiner l'affaire, comme il avait déjà été déclaré dans l'arrêt du 6 mars 1992 concernant le licenciement du requérant.
L'employeur fut condamné à verser au requérant le même montant que lors du jugement du 21 septembre 1992.
La partie défenderesse interjeta appel. Par un arrêt du 16
septembre 1997, le Tribunal supérieur de justice de Valence annula le jugement
a quo
et déclara que la présente procédure tendant à la réclamation d'un certain montant n'avait pas le même objet que la précédente procédure en licenciement, de sorte que la plus parfaite identité objective exigée par l'article 1252 § 1 du code civil pour pouvoir apprécier l'existence de la force de chose jugée n'était pas remplie en l'espèce.
L'arrêt conclut que la relation entre le requérant et l'employeur n'était pas une relation de travail mais un contrat de prestation de services professionnels, tenant compte de l'ensemble de preuves présentées, entre autres, le fait que le requérant n'était pas soumis au contrôle horaire comme le restant du personnel, qu'il n'avait pas une relation de dépendance hiérarchique avec l'organisme employeur, ni recevait d'instructions concernant son travail, qui était par ailleurs compatible avec l'exercice libre de sa profession d'avocat, et que ses rétributions mensuelles lui étaient versées sous forme de factures incluant les montants correspondant à la taxe sur la valeur ajoutée. L'arrêt précisa en outre qu'il ne portait pas préjudice au droit du requérant de saisir les juridictions civiles pour l'exercice de ses droits dérivés de la relation contractuelle en cause.
Le 20 novembre 1997, le requérant se pourvut en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence. Par une décision (
auto
) du 22 juin 1998, le Tribunal suprême déclara le pourvoi irrecevable, le requérant s'étant limité à citer des arrêts qu'il a jugé contradictoires avec l'arrêt rendu dans son cas, sans effectuer, comme l'exige l'article 222 du code de procédure devant les juridictions du travail, un examen comparatif des faits, des fondements juridiques ou des prétentions contenues dans ces derniers par rapport à l'arrêt contre lequel il entendait se pourvoir en cassation, à fin de mettre en évidence, le cas échéant, la prétendue identité substantielle résolue différemment.
Le 4 août 1998, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d'un recours d'
amparo.
Par un arrêt du 16 décembre 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. Deux magistrats parmi les cinq composant la Chambre, exprimèrent des opinions dissidentes qui sont jointes à l'arrêt. Le ministère public près le Tribunal constitutionnel s'était aussi prononcé en faveur de l'octroi de l'
amparo.
Le Tribunal constitutionnel rappelait dans son arrêt que la force de chose jugée, pour être applicable dans une procédure ultérieure, précise entre autres qu'il existe «
la plus parfaite identité entre les choses et les objets
» des deux procédures en cause, ce qui n'était pas le cas en l'espèce. En effet, dans la première procédure (n
o
1761/91), le requérant contestait l'extinction de la relation contractuelle avec son employeur. Cette procédure avait donc pour objet la réadmission du requérant au poste de travail ou une indemnisation équivalente, après que le juge eut qualifié la relation contractuelle en cause comme soumise au droit du travail et confirmé la compétence de la juridiction du travail. Par contre, la seconde procédure (n
os
1762/91
et 477/92, jointes) avait pour objet une réclamation de certains montants que le requérant considérait lui étaient dus. Les objets des deux procédures en cause n'étaient donc pas parfaitement identiques. Or, dans la mesure où le Tribunal supérieur de justice avait estimé que la question de la compétence de la juridiction pour examiner l'affaire «
relevait de l'ordre public de la procédure et devait être examinée par la Chambre en toute liberté pour ce qui est de l'appréciation des preuves, sans être liée par le récit de faits de l'arrêt
», la haute juridiction conclut que la Chambre des affaires sociales du Tribunal supérieur de justice s'était borné a déclarer son incompétence pour résoudre l'affaire, au moyen d'une décision motivée et raisonnée, sur la base des preuves existantes au dossier.
Concernant le grief tiré de la durée de la procédure, le Tribunal constitutionnel rappela que ce grief n'était plus pertinent lorsque la procédure était déjà terminée, dans la mesure où la constatation d'une éventuelle durée excessive de la procédure ne pourrait conduire, de la part du Tribunal constitutionnel, à l'adoption d'une quelconque mesure pour la faire cesser.
Le Tribunal constitutionnel constata enfin que le Tribunal suprême avait déclaré irrecevable le pourvoi en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence sur la base d'une décision motivée et raisonnée, étant donné que le requérant n'avait pas établi la contradiction requise entre l'arrêt objet du pourvoi et d'autres arrêts du Tribunal Suprême alors qu'il ne s'était pas vu privé de la possibilité de démontrer l'existence d'une telle contradiction. Il avait, en effet, fourni et cité plusieurs arrêts sans toutefois réussir à établir la contradiction requise.
Les deux magistrats composant la Chambre du Tribunal constitutionnel qui souscrirent une opinion dissidente estimèrent toutefois que le principe de la sécurité juridique avait été atteint dans la mesure où la déclaration relative à la nature juridique de la prestation des services du requérant contenue dans un jugement devenu définitif, a été écartée par un autre organe de la même juridiction dans une procédure différente, en méconnaissant ce qui avait déjà été jugé auparavant, sans que, de l'avis des magistrats dissidents, l'arrêt du Tribunal supérieur de justice expose d'une façon raisonnée et suffisante les motifs pour lesquels il s'est écarté de la première décision rendue par la juridiction du travail. Ils soutiennent par ailleurs qu'il ne s'agit pas en l'espèce d'une simple question d'interprétation des organes judiciaires, mais de sauvegarder l'efficacité d'une décision judiciaire définitive qui ne peut donc pas être modifiée.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Code civil
Article 1252 § 1 (en vigueur au moment des faits)
«
Pour que la présomption de force de chose jugée puisse être appréciée dans une autre procédure, il est nécessaire qu'entre le cas décidé par l'arrêt et celui dans lequel la force jugée est invoquée, existe le plus parfaite identité entre les choses, les objets, les parties litigieuses et leur qualité dans la procédure ».
2.
Code de procédure devant les juridictions du travail
Article 222
«Le pourvoi en cassation devra contenir une relation précise et circonstanciée de la contradiction alléguée, et fournir une copie certifiée conforme de l'arrêt ou arrêts contraires, indiquant de façon raisonnée l'infraction légale commise dans l'arrêt attaqué et la rupture qui en découle pour l'harmonisation dans l'interprétation du droit et dans la formation de la jurisprudence (...). ».
3.
Constitution
Article 24 § 2
«
Toute personne a droit (...) à un procès tenu publiquement et sans délai injustifié (...)
»
Article 106 § 2
«
Conformément à ce qui est établi par la loi, les particuliers ont droit à être indemnisés pour tous les dommages causés à leurs biens et à leurs droits, sauf cas de force majeure, lorsque le dommage est le résultat du fonctionnement des services publics.
»
Article 121
«
Les préjudices résultant d'erreurs judiciaires et ceux résultant d'un fonctionnement défectueux de l'administration de la justice donnent droit à indemnisation à charge de l'Etat, conformément à la loi.
»
4.
Loi organique relative au Pouvoir judiciaire 6/1985 du 1
er
juillet 1985 (LOPJ, en vigueur au moment des faits)
Article 292
«
1.
Toute victime d'un préjudice résultant d'une erreur judiciaire ou d'un fonctionnement anormal de la justice a droit à être indemnisée par l'Etat, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre.
2.
En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu'il s'agisse d'une personne ou d'un groupe de personnes.
»
Article 293 § 2
«
Dans les cas d'erreur judiciaire comme dans ceux de fonctionnement anormal de la justice, l'intéressé adresse sa demande d'indemnisation au ministère de la Justice.
La requête est examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l'Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l'objet d'un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation se prescrit dans le délai d'un an à partir du moment où il aurait pu être exercé.
»
5.
Loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel
Article 55 § 1
«
L'arrêt octroyant l'
amparo
contiendra l'un des dispositifs suivants
:
a)
La déclaration de nullité de la décision ou de l'acte ayant privé [le requérant] d'exercer pleinement les droits et libertés protégés, avec la détermination, le cas échéant, de l'extension de ses effets.
b)
La reconnaissance du droit ou de la liberté publique en cause, conformément à son contenu constitutionnellement déclaré.
c)
Le rétablissement du requérant dans l'intégralité de son droit ou liberté, et l'adoption des mesures appropriées, le cas échéant, pour sa conservation.
»
Arrêt du Tribunal constitutionnel 167/2002, du 18 septembre, § 13
«(...) Ce Tribunal a déclaré que ne peuvent pas être portés devant lui les griefs relatifs à la durée excessive de la procédure lorsque la procédure pénale a conclu dans ses deux instances, dans la mesure où l'appréciation par le Tribunal constitutionnel des prétendues durées excessives ne pourrait conduire à aucune prise de mesure, de la part de ce Tribunal, pour les faire cesser (arrêt du Tribunal constitutionnel 224/1991, du 25 novembre, § 2), étant donné que la
restitutio in integrum
du droit fondamental n'est pas possible, en raison du fait que la procédure est terminée, le rétablissement demandé par le requérant dans l'intégrité de son droit par l'adoption des mesures appropriées et, le cas échéant, pour sa conservation, [article 55 § 1 c) de la Loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel] ne pourra intervenir que par voie d'indemnisation " (arrêt du Tribunal constitutionnel 180/1996, du 12 novembre, § 8; doctrine réitérée dans l'arrêt du Tribunal constitutionnel 237/2001, du 18 décembre, §
3). Par conséquence, les recours d'
amparo
portant sur la durée excessive de la procédure, formés une fois la procédure terminée, ne sont pas viables et sont à rejeter par le Tribunal constitutionnel par manque d'objet (arrêt du Tribunal constitutionnel 146/2000, du 29 mai, § 3; doctrine réitérée par l'arrêt du Tribunal constitutionnel 237/2001, du 18 décembre, § 3)
».
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que les effets de la force de chose jugée du jugement du 6 mars 1992 ont été méconnus par l'arrêt prononcé par le Tribunal supérieur de justice de Valence, et confirmé par le Tribunal constitutionnel. Il se plaint que cet arrêt n'a pas répondu à la prétention du requérant sur sa réclamation de montants, s'étant limité à se prononcer sur l'exception d'incompétence soulevée par la partie adverse. Le requérant s'estime aussi victime d'une
reformatio in pejus
, ainsi que d'une atteinte aux principes de la sécurité juridique et de l'intangibilité des décisions judiciaires définitives.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint par ailleurs de la durée excessive de la procédure, qui a commencé en décembre 1991 et a conclu en décembre 2002. Il fait valoir qu'en raison de l'incompétence de juridiction décidée par le Tribunal supérieur de justice, il doit maintenant entamer une nouvelle procédure en réclamation des montants devant la juridiction civile.
Invoquant les articles 13 et 14 de la Convention, le requérant se plaint qu'il n'a pas eu droit à un recours effectif et que le principe de non-discrimination a été violé à son égard. Il fait valoir qu'il s'est vu privé d'exercer une voie de recours, le pourvoi en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence devant le Tribunal suprême, dans la mesure où ce dernier a déclaré irrecevable son pourvoi moyennant une exigence de caractère procédurale qu'il estima disproportionnée et non prévue par la loi. Il explique par ailleurs que dans une affaire identique présentée par un autre avocat qui avait été licencié par le même organisme public, la juridiction estimée compétente était la juridiction du travail.
1.
Le requérant se plaint que les effets de la force de chose jugée du jugement du 6 mars 1992 ont été méconnus par l'arrêt du Tribunal supérieur de justice et qu'il a été victime d'une
reformatio in pejus
et d'une atteinte aux principes de la sécurité juridique et de l'intangibilité des décisions judiciaires définitives
.
Il
invoque l'article 6 de la Convention, dont la partie pertinente dispose comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour relève que le Tribunal constitutionnel a examiné et répondu aux griefs du requérant tirés de la prétendue absence de réponse au bien-fondé de sa réclamation des montants qui lui étaient dus, ainsi qu'à celui portant sur une prétendue
reformatio in pejus
, d'une façon motivée et non arbitraire.
Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Pour ce qui est du grief relatif à la prétendue force de chose jugée du jugement du 6
mars 1992 du juge du travail n
o
6 d'Alicante, qui aurait été méconnu par le Tribunal supérieur de justice de Valence et par le Tribunal constitutionnel, la Cour relève, avec le Tribunal constitutionnel, que la force de chose jugée selon le droit espagnol, pour être applicable dans une procédure ultérieure, précise entre autres qu'il existe «
la plus parfaite identité entre les choses et les objets
» des deux procédures en cause. Or tel n'était pas le cas en l'espèce.
En effet, la procédure qui se termina par un arrêt du juge du travail avait pour objet sa réadmission au poste de travail ou une indemnisation équivalente. En revanche, la procédure qui se termina par un arrêt du Tribunal supérieur de justice prétendait réclamer certains montants que le requérant considérait lui étaient dus. Les objets de deux procédures étant différents, elles ne pouvaient pas être jointes, et la décision du Tribunal supérieur de justice de considérer que l'arrêt rendu par le juge du travail n
o
6 n'avait pas la force de chose jugée, était conforme à la loi.
N'étant donc pas lié par les conclusions du juge du travail n
o
6 quant à la compétence de la juridiction pour examiner l'affaire, et rappelant que la question «
relevait de l'ordre public de la procédure et devait être examinée par la Chambre en toute liberté », le Tribunal supérieur de justice parvint à la conclusion de l'incompétence de la juridiction du travail pour examiner les réclamations de quantité du requérant, au moyen d'une décision motivée et raisonnée.
La Cour rappelle à cet égard que c'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter les faits et la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, l'arrêt
Brualla
Gómez de la Torre
c.
Espagne
du 19 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p. 2955, § 31), étant donné le caractère subsidiaire de son rôle, et elle ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres, l'arrêt
Tejedor
García c
.
Espagne
du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p.
2796, §
31, et
García
Ruiz
c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96
Or, la Cour n'a décelé aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure. Il s'agit plutôt dans la présente affaire d'un désaccord du requérant avec l'appréciation des faits et de griefs effectuée par les juridictions internes qui ont examiné ses réclamations des montants qu'il estimait lui étaient dus. A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l'article 6 de la Convention. Cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint par ailleurs de la durée excessive de la procédure, qui a commencé en décembre 1991 et a conclu en décembre 2002. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, libellé, dans ses parties pertinentes, comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Comme le Tribunal constitutionnel l'a relevé dans son arrêt, le requérant ne s'est plaint de la durée excessive de la procédure que dans le cadre de son recours d'
amparo
, lorsque la procédure était déjà terminée et que le Tribunal constitutionnel ne pouvait plus porter remède à la situation dénoncée. Or selon la jurisprudence constante du Tribunal constitutionnel et les effets de l'arrêt d'octroi de l'
amparo
(voir, ci-dessus, «
Droit et pratique internes pertinents
»), étant donné que la
restitutio in integrum
du droit fondamental en cause n'est plus possible lorsque la procédure devant les juridictions ordinaires s'est terminée, le recours d'
amparo
est dépourvu d'objet du fait de sa tardiveté.
A cet égard, la Cour rappelle que, dans le système juridique espagnol, toute personne estimant que la procédure à laquelle elle est partie souffre de délais excessifs peut, après s'être vainement plainte auprès de la juridiction chargée de l'affaire, saisir le Tribunal Constitutionnel d'un recours d'
amparo
sur le fondement de l'article 24 § 2 de la Constitution. Cette voie de recours auprès du Tribunal constitutionnel vise à empêcher la continuation devant les juridictions ordinaires de la violation alléguée. Par ailleurs, les articles 292 et suivants de la Loi organique au Pouvoir judiciaire (LOPJ) offrent la possibilité au justiciable, une fois la procédure terminée, de saisir le ministère de la Justice d'une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice. Elle relève que selon la jurisprudence administrative en la matière (
González Marín c.
Espagne
(déc.) n
o
39521/98, CEDH 1999-VII), la durée déraisonnable de la procédure est assimilée à un fonctionnement anormal de l'administration de la justice. La Cour a jugé que cette voie de droit permettait en principe de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue par les juridictions espagnoles dans un «délai raisonnable» au sens de l'article
6
§
1 de la Convention, et constituait dès lors un recours qui devait être exercé (voir, par exemple,
Fernández-Molina González et autres c. Espagne
(déc), n
o
64359/01, CEDH 2002-IX et
Saez
Maeso c. Espagne
, n
o
77837/01, décision (partielle) du 19 novembre 2002).
En l'espèce, et au vu de ce qui précède, la Cour constate que le rétablissement du requérant dans son droit ne pourra intervenir que par la voie d'indemnisation prévue par l'article 292 de la LOPJ. Les voies de recours internes n'ont dès lors pas été correctement épuisées, comme l'exige l'article 35 § 1 de la Convention, et cette partie de la requête doit donc être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue encore la violation des articles 6 et 13 de la Convention, dans la mesure où il s'est vu privé d'exercer une voie de recours, son pourvoi en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence devant le Tribunal suprême ayant été déclaré irrecevable.
La Cour note que, d'après sa jurisprudence, l'article 6 § 1 de la Convention « consacre (...) le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu'un aspect » (voir
Golder c. Royaume-Uni,
arrêt du 21 février 1975, série A n
o
18, p.
18, § 36). L'effectivité du droit d'accès demande qu'un individu jouisse d'une possibilité claire et concrète de contester un acte constituant une ingérence dans ses droits (voir
Bellet c. France,
arrêt du 4
décembre
1995, série A n
o
333-B, p. 42, § 36), mais ce droit n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même.
En l'espèce, la Cour constate que l'article 222 du code de procédure devant les juridictions du travail dispose que le pourvoi en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence doit contenir une relation précise et circonstanciée de la contradiction alléguée entre l'arrêt recouru en cassation et les autres arrêts fournis, qui parviendraient à une conclusion différente de celle de l'arrêt prononcé dans l'affaire du requérant.
A cet égard, la Cour rappelle que c'est au premier chef aux autorités nationales et, notamment, aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter les règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l'introduction de recours (voir,
mutatis mutandis
,
Tejedor
García c. Espagne,
précité, p. 2796, § 31). Par ailleurs, la réglementation relative aux critères et conditions à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s'attendre à ce que ces règles soient appliquées.
Par conséquent, la tâche de la Cour consiste, pour l'essentiel, à dire si le droit d'accès à un tribunal tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention a été enfreint en l'espèce. Elle rappelle que la manière dont l'article 6 § 1 s'y applique dépend des particularités de la procédure en cause. Pour en juger, il faut prendre en compte l'ensemble du procès mené dans l'ordre juridique interne et le rôle qu'y a joué la juridiction de cassation, les conditions de recevabilité d'un pourvoi pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (voir, parmi d'autres,
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, précité, p.
2956, § 37).
La Cour observe que, pour déclarer irrecevable le pourvoi présenté par le requérant, le Tribunal suprême a estimé que ce dernier, avocat de son état, n'a pas respecté les obligations de procédure, se limitant à citer des arrêts qu'il a jugé contradictoires avec l'arrêt rendu dans son cas, sans effectuer un examen comparatif des faits, des fondements juridiques ou des prétentions contenues dans ces derniers par rapport à l'arrêt contre lequel il entendait se pourvoir en cassation, à fin de mettre en évidence, le cas échéant, la prétendue identité substantielle résolue différemment. Par ailleurs, le Tribunal constitutionnel, saisi de ce grief dans le cadre du recours d'
amparo
, constata que le Tribunal suprême avait déclaré le pourvoi irrecevable sur la base d'une décision motivée et raisonnée, étant donné que le requérant n'avait pas établi la contradiction requise entre l'arrêt objet du pourvoi et d'autres arrêts du Tribunal Suprême alors qu'il ne s'était pas vu privé de la possibilité de démontrer l'existence d'une telle contradiction. Il avait, en effet, fourni et cité plusieurs arrêts sans toutefois réussir à établir la contradiction requise.
En conclusion, la Cour estime que l'application faite par le Tribunal suprême des critères et conditions pour présenter un pourvoi en cassation en vue d'une harmonisation de la jurisprudence ne constitue pas une entrave contraire à son droit d'accès à un tribunal, et elle considère que le requérant a fait preuve d'un manque de diligence dont la responsabilité lui revient. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, conformément aux dispositions de l'article
35 §
4 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint que le principe de non-discrimination a été violé à son égard, et invoque l'article 14 de la Convention, libellé comme suit
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) toute autre situation.
»
La Cour rappelle toutefois que cette disposition n'a pas d'existence indépendante et ne peut être invoquée qu'à propos de la jouissance des droits et libertés garantis par la Convention et ses Protocoles (voir
Johnston et autres c. Irlande,
arrêt du 18 décembre 1986, série
A n
o
112, p. 27, § 62). Elle note par ailleurs que la décision du Tribunal constitutionnel souligna que le requérant n'a fourni aucun autre arrêt susceptible de montrer l'existence d'un traitement discriminatoire par rapport au cas du requérant, l'arrêt auquel ce dernier fait référence ne portant pas sur la question de l'incompétence de la juridiction du travail. Il s'ensuit que le grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté, conformément à l'article 35
§§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
À la majorité
, déclare
irrecevable le grief concernant la durée de la procédure,
À l'unanimité,
déclare
irrecevable le restant de la requête.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président