AFFAIRE KARADEMİRCİ ET AUTRES c. TURQUIE

La originea acestei cauze se găsesc două cereri (nr. 37096/97 și 37101/97) dirijate împotriva Republicii Turcia, pe care șase cetățeni ai acestui stat, d-l İsmail Karademirci și d-l Mehmet Zencir, și d-nele Șennur Yılmaz, Ayla Bilir, Ayfer Aydoğdu și S.T. (« reclamanții »), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 8 aprilie și 12 mai 1997, respectiv, în temeiul articolului 25 vechi al Convenției de salvare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Primii cinci reclamanți au fost reprezentați de d-na M. Ufacık și ultima de d-na A.A. Alkan, toți doi avocați la Izmir. Guvernul turc (« Guvernul ») nu a desemnat agent pentru procedura în fața Curții.

Reclamanții alegeau încălcare ale articolelor 10 și 11 ale Convenției, precum și art. 9 (cerere nr. 37101/97).

Cererile au fost transmise Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul menționat).

Cererile au fost atribuite primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al Regulamentului). În cadrul acesteia, completul responsabil cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituit conform articolului 26 § 1 al Regulamentului.

La 21 septembrie 1999, completul a hotărât să unească cererile (art. 42 § 1 al Regulamentului) și să le comunice Guvernului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al Regulamentului). Prezentele cereri au fost atribuite celei de-a patra secțiuni astfel recompuse (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 3 septembrie 2002, completul a declarat cererile parțial admisibile.

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond al cauzei (art. 59 § 1 al Regulamentului).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al Regulamentului). Prezentele cereri au fost atribuite celei de-a patra secțiuni astfel recompuse (art. 52 § 1). PE FOND I.

La 30 iunie 1995, douăzeci-cinci de persoane, inclusiv reclamanții, s-au reunit în fața liceului Yenișehir Meslek Lisesi. Una din ele, İsmail Karademirci, președintele Sindicatului Profesionalilor în Sănătate (Tüm Sağlık Sen), a citit în public un text semnat de secțiunile din Izmir ale acestui sindicat și al sindicatului educației (Eğitim Sen), care denunța tratamentele la care fuseau supuși anumite elevi ai liceului Izmir Atatürk Sağlık Meslek Lisesi. Au așteptat douăzeci-cinci de minute în fața liceului și s-au dispersat.

Textul se citește după cum urmează: « Către presă și opinia publică Presiunile exercitate de conducerea liceului Izmir Atatürk Sağlık Lisesi asupra elevilor au avut drept rezultat bătaia inferioasă infligite lui Vesile Bayram. Din cauza presiunilor puternice exercitate, elevii au reacționat protestând împotriva conducerii. Pentru a calma motivele justificate ale elevilor, conducerea a ținut mai întâi o întâlnire cu ei. Deși făcuse promisiuni, conducerea nu deschisese investigație privind profesor ul E.S. care bătuse [elevii]. De altfel, un raport medico-legal fusese furnizat acestui profesor. Presiunile persistă și se traduc prin excludere pentru o perioadă lungă (un an) a nouă elevi și o diminuare de opt puncte a notelor lor de purtare. Deși se spune că în această instituție școlară nu există bătaie nici presiuni în educație, administratorii sunt despot i. Condamnăm cu fermitate administratorii și profesorii, autorii presiunilor. Să fie retrase sancțiunile infligite celor nouă elevi. Să fie deschisă investigație împotriva profesorului care a bătut. Presiunile nu ne pot intimida. Nu educației reacționare și opresive. Elevii nu sunt singuri. Nu vrem o societate tăcută. »

Printr-un act de acuzare prezentat la 23 octombrie 1995, procurorul de Republică a angajat acțiune penală împotriva celor douăzeci-cinci de conducători și membri ai Sindicatelor Profesionalilor în Sănătate și ai Educației pentru a fi făcut o « declarație de presă » (basın açıklaması), fără a fi obținut din parchet o chitanță atestând depunerea acesteia, în încălcare a legislației interne. A cerut în special aplicarea articolelor 44 și 82 ai legii nr. 2908 din 6 octombrie 1983 privind asociațiile (« legea privind asociațiile »).

Printr-o sentință din 13 februarie 1996, tribunalul coreccional de Izmir a declarat reclamanții și alți nouă cooptați vinovați pentru faptele care le fuseeau imputate și i-a condamnat la o pedeapsă de trei luni de închisoare în virtutea articolelor invocate de procurorul de Republică. A convertit pedeapsa de închisoare într-o pedeapsă de amendă de 450 000 lire turce (7 dolari americani), asortite cu suspendare.

Tribunalul considerase că elementele constitutive ale delictului fuseeau întrunite, ținând cont, pe de o parte, că nicio decizie nu fusease luată de sindicatele pentru a face o declarație de presă și că, pe de altă parte, acuzații fuseeau prezenți la citirea în public a declarației în cauză. Privitor la alții cooptați, tribunalul i-a achitat pe motivul că nu fuseeau prezenți la citirea publică.

Reclamanții au format un recurs în casație împotriva sentinței de prim grad. În memoria lor, alegeau că condamnarea încălca dreptul lor la libertate de exprimare și, în special, că o « declarație de presă » nu putea fi calificată ca « tract » nici ca « declarație scrisă » în sensul articolului 44 al legii privind asociațiile.

Printr-o hotărâre din 11 octombrie 1996, Curtea de Casație confirmase sentința de prim grad, considerând că aceasta era în conformitate cu legea și regulile procedurii. Textul complet al hotărârii nu fusease notificat reclamanților.

La 12 noiembrie 1996, hotărârea din 11 octombrie 1996 fusease depusă la dosar al tribunalului coreccional de Izmir. Reclamanta S.T. obținuse o copie la 25 decembrie 1996. II.

Dispozițiile relevante ale legii privind asociațiile, publicate în Jurnalul Oficial din 7 octombrie 1983, sunt următoarele: art. 44 (așa cum era în vigoare la data faptelor) « 1. O asociație nu poate publica sau distribui tracte [bildiri], declarații scrise [beyanname] sau publicații similare [benzeri yayın] fără decizie prealabilă a consilului sui de administrație. Pe tracte, declarații scrise sau publicații similare trebuie să figureze prenumele, numele și semnăturile președintelui și membrilor consilului de administrație care participaseră la decizia de publicare. 2. O copie a deciziei de publicare luate de consilul de administrație al unei asociații, precum și cea a textului tractului, declarației scrise sau a unei publicații similare trebuie să fie depusă, pentru informare, la autoritatea supremă a administrației locale și la procuratură competentă. Aceasta din urmă emite în schimb o chitanță pe care figurează data și ora depunerii. Tractele, declarațiile scrise sau publicațiile similare nu pot fi distribuite sau comunicate presei decât cel puțin douăzeci-patru de ore după ora depunerii. » art. 82 (așa cum era în vigoare la data faptelor) « Nerespectarea formalităților prevăzute în paragrafele 1 și 2 ale articolului 44 este pedepsită cu o pedeapsă de trei la șase luni de închisoare. » B. Practica internă

La data faptelor, sindicatele funcționarilor fuseeau înființate fără bază legală specifică. Existau două legi care reglementau asociațiile și sindicatele: legea privind asociațiile și legea nr. 2821 din 5 mai 1983 privind sindicatele. Cea din urmă nu prevedea restricții privind declarațiile scrise formulate de sindicatele, dar, în art. 63 al ei, se referea la legea privind asociațiile și pus în aplicare principiul aplicării prin defect al dispozițiilor acesteia. C. Deciziile tribunalelor în cazuri similare

Primii cinci reclamanți produseau diverse sentințe pronunțate de tribunalul coreccional de Izmir privind activitățile sindicatelor funcționarilor, în special cea din 1 iulie 1996 (nr. 1996/669). Din această sentință rezulta că fuseeau acuzați de a fi încălcat articolele 44 și 82 ale legii privind asociațiile dând citire unei declarații de presă și apoi distribuind-o membrilor presei, și că în final fuseeau achitați. Bazând-se pe o hotărâre a Curții de Casație, ale cărei referințe nu fuseeau citate în sentința în cauză, tribunalul considerase că o declarație de presă scrisă de Sindicatul Profesionalilor în Sănătate nu putea fi calificată ca declarație scrisă sau publicație similară în sensul articolului 44 al legii privind asociațiile. D. Jurisprudența Curții de Casație ulterioară faptelor

La 2 mai 2000 și 4 iunie 2002, camera plenară a Curții de Casație a pronunțat două hotărâri clarificând chestiunea previzibilității articolelor 44 §§ 1 și 2 ale legii privind asociațiile pentru declarațiile de presă scrise provenind de la conducători ai asociațiilor. Conform acestei înalte jurisdicții, aceste paragrafe reglementează textele adoptate și elaborate anterior pentru a fi publicate în vederea difuzării. Or, în cazul elaborării unei declarații de presă de către o asociație pe un subiect dat, nu se vorbește de un text scris pentru a fi publicat în vederea difuzării, ci de un ansamblu de declarații orale. Este imposibil să se accepte termenii « difuzare » sau « publicare » sau termeni similari pentru faptul de a distribui membrilor presei, în scopul unei mai bune înțelegeri, conținutul unui discurs care va fi pronunțat oral. Acceptarea contrarului prin interpretare extensivă a legii, cu alte cuvinte, includerea declarațiilor orale în domeniul de aplicare al articolului 44, ar avea ca urmare sancționarea răspunsurilor și explicațiilor conducătorilor asociațiilor la întrebări puse de jurnaliști, așa că aceasta ar genera o limitare a libertăților într-un mod care nu ar fi legal. De altfel, legiuitorul a prevăzut fără ambiguitate în acest articol că publicarea unui text scris în vederea a fi publicat necesită o decizie prealabilă a consilului de administrație al asociației și depunere la autoritatea competentă. E. Noua lege privind asociațiile

Legea nr. 5231, adoptată de Parlament la 17 iulie 2004, a modificat legea privind asociațiile abrogând articolele 44 și 82 ale acesteia. La 2 august 2004, fusese trimisă Parlamentului de președintele Republicii pentru o nouă deliberare privind articolele 10 și 21 ale sale privind finanțarea asociațiilor.

Curtea estimează că faptele invocate de reclamanți se încadrează mai particular în domeniul de aplicare al articolului 10 al Convenției. Pentru acest motiv, va examina griefurile doar sub aspectul acestei dispoziții. II.

Guvernul conteste existența unei ingercințe, în măsura în care reclamanții nu fuseeau condamnați din cauza declarației de presă, ci pentru nerespectare a unei « formalități ».

Reclamanții contestă această teză și susțin că condamnarea lor constituie o ingercință în exercițiu dreptului lor de a se exprima liber în sensul articolului 10 al Convenției.

Curtea constată că prezenta cauză diferă de numeroasele cauze dirijate împotriva Turciei privind libertate de exprimare care a trebuit să cunoască. În cauza de față, reclamanții fuseeau condamnați pentru a fi făcut o « declarație de presă » în sensul articolelor 44 și 82 al legii privind asociațiile. Observă că art. 44 al acestei legi nu limitează direct libertate de exprimare, dar supune asociațiile unei « formalități sau condiții », în sensul articolului 10 § 2 al Convenției, înainte de a publica sau distribui tracte, declarații scrise și publicații similare. Totuși, estimează că această condiție (a se vedea, mutatis mutandis, Bowman c. Regatul Unit, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 186, § 33), precum și condamnarea reclamanților (H.N. c. Italia, nr. 18902/91, decizie a Comisiei din 27 octombrie 1998, Decizii și Rapoarte 94-B, p. 21) se analizează ca o ingercință în exercițiu dreptului la libertate de exprimare. Pentru a fi compatibil cu art. 10, o asemenea ingercință trebuie să satisfacă trei condiții: să fie « prevăzută de lege », să urmărească un sau mai mulți scopuri legitime sub aspectul paragrafului 2 menționat și să fie « necesară, într-o societate democratică », pentru a atinge acest sau aceste scopuri. B. Ingercința era « prevăzută de lege »? 1. Argumentele părților

Reclamanții afirmă că o declarație de presă nu poate fi calificată ca declarație scrisă sau publicație similară în sensul articolului 44 al legii privind asociațiile. Conform lor, acest articol nu poate fi considerat ca bază legală pentru condamnarea lor. Reamintesc că la 1 iulie 1996 tribunalul coreccional de Izmir i-a judecat și achitat pentru fapte similare, bazandu-se pe o hotărâre a Curții de Casație (§22 mai sus).

Guvernul estimează că măsura în litigiu este prevăzută de lege. Conform lui, art. 44 al legii privind asociațiile, la care se referă art. 63 al legii nr. 2821 privind publicare și difuzare de către sindicatele de tracte, declarații și publicații similare, prevede o formalitate pentru asociații, sindicatele în cazul de față. Privitor la achitarea reclamanților pentru fapte similare de tribunalul coreccional de Izmir, Guvernul afirmă că cele două sentințe sînt oarecum diferite. 2. Aprecierea Curții

Curtea reaminteste jurisprudența sa constantă conform căreia expresia « prevăzută de lege » nu numai impune că măsura incriminată să aibă bază în dreptul intern, dar vizează de asemenea calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiciabilului și previzibilă (a se vedea, printre mai mulți alții, Rotaru c. România [Marea Cameră], nr. 28341/95, § 52, CEDO 2000-V, Gawęda c. Polonia, nr. 26229/95, § 39, CEDO 2002-II, și Maestri c. Italia [Marea Cameră], nr. 39748/98, § 30, CEDO 2004-I).

În cauza de față, Curtea observă că articolele 44 și 82 al legii privind asociațiile constituie dispozițiile legale care au servit drept fundament la sancțiunea pronunțată împotriva reclamanților (§15 mai sus). Conchide deci că măsura aveau bază în dreptul intern.

Curtea trebuie acum să cerceteze dacă, în lumina circumstanțelor particulare ale cauzei, condiția calității legii a fost respectată. Deci trebuie să verifice dacă aceasta era accesibilă și previzibilă.

Privitor la accesibilitate, Curtea constată că articolele 44 și 82 al legii privind asociațiile răspundeau acestui criteriu, deoarece această lege fusease publicată în Jurnalul Oficial la 7 octombrie 1983 (§20 mai sus). Prin urmare, conchide că această lege respecta criteriul de accesibilitate.

Privitor la previzibilitate, Curtea trebuie verifică dacă legislația națională indica cu precizie suficientă condițiile în care conducători sindicatelor trebuiau să organizeze conferințele de presă și să distribuie o declarație de presă scrisă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Maestri precitată, § 34).

Conform reclamanților, dacă se ia ca principiu că art. 44 constituia baza legală, această dispoziție reglementau publicare și difuzare a tractelor, declarațiilor scrise și publicațiilor similare (§20 mai sus) și nu lectura în public și difuzarea unei « declarații de presă ».

Curtea recunoaște că art. 44 în cauză era redactat în termeni vaghi și puțin preciși, în special privind noțiunea de « publicații similare », ceea ce dă judecătorilor un larg putere de apreciere (Barthold c. Germania, hotărâre din 25 martie 1985, seria A nr. 90, p. 22, § 47). Totuși, deja spusese că ar putea fi dificil să se elaboreze legi de precizie absolută și că flexibilitate oarecare putea fi permisă pentru a permite jurisdicțiilor naționale să determine domeniu de aplicare al unei formalități, ceea ce valora pentru cea enunțată la art.

Oricât de clar ar fi redactată o dispoziție legală, rămâne inevitabil o parte de interpretare a tribunalelor. Va rămâne întotdeauna necesar să se elucideze puncte obscure și să se adapteze redactare în funcție de evoluție circumstanțelor (E.K. c. Turcia, nr. 28496/95, § 52, 7 februarie 2002). 40. Este clar că exercițiu libertate de exprimare poate fi supus anumitor formalități. De altfel, art. 10 nu interzice în sine nicio restricție prealabilă unei forme de comunicație. Totuși, în ochii Curții, atunci când neobservanța unei formalități este pedepsită prin sancțiune penală, ca cea în cauză, legea trebuie să definească clar cazurile aplicării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Observer și Guardian c. Regatul Unit, hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, p. 30, § 60). La fel, o asemenea abordare îi cere să nu aplice restricție în mod extensiv la dezavantajul justiciabililor, de exemplu prin analogie (a se vedea, mutatis mutandis, Bașkaya și Okçuoğlu c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23536/94 și 24408/94, § 36, CEDO 1999-IV). Această condiție este îndeplinită atunci când justiciabilul poate știi, de la redactare dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către tribunale, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală. 41. Curtea constată că în cauza de față reclamanții sunt conducători ai Sindicatului Profesionalilor în Sănătate; au fost urmăriți și achitați în trecut pentru acte similare în virtutea interpretării date articolului 44 de jurisdicțiile interne (§31 mai sus). Se pare totuși că atunci când reclamanții fuseeau condamnați de tribunalul coreccional, acesta interpretase diferit dispoziție în cauză. Estimase că faptul de organizare a conferinței de presă și citire în public text constituia act care era supus aceleiași formalități ca cea prevăzută pentru « tracte », « declarații scrise » și « publicații similare » în sensul articolului 44. 42. Conform Curții, chestiune este dacă, din punct de vedere previzibilitate legii, lectura în public și difuzare text declarației la o conferință de presă pot fi considerate publicare la fel ca tractele, declarațiile scrise și publicațiile similare. Curtea consideră că, așa cum a subliniat camera plenară a Curții de Casație (§23 mai sus), o declarație de presă nu poate fi calificată ca « tract », « declarație scrisă » sau « publicație similară », în măsura în care condiții cerute pentru acest tip documente nu sunt comparabile cu cele care inconjoară lectura în public a unei declarații de presă. Documente susmenționate sunt elaborate în vederea a fi publicate sau distribuite și necesită muncă mai amplă de gândire și pregătire, în timp ce o declarație de presă urmărește mai degrabă să informeze membrii presei pe conținut discurs care va fi pronunțat sau care tocmai a fost pronunțat oral. Pentru Curtă, interpretare dreptul relevant la care s-a livrat tribunalul pentru a condamna reclamanții, interpretare apoi confirmată de Curtea de Casație, constituie o extensiune domeniu de aplicare articolului 44 pe care era imposibil rezonabil de prevăzut în circumstanțele cauzei. Reclamanții nu puteau deci rezonabil să-și imagine că lectura în public și difuzare o declarație de presă era susceptibilă de a fi considerată acte relevante articolului 44 al legii privind asociațiile. Prin condamnare la o pedeapsă de trei luni de închisoare – deși convertită într-o pedeapsă de amendă asortite cu suspendare –, jurisdicțiile interne s-au livrat la interpretare extensivă o lege penală recurgând la o aplicare prin analogie (a se vedea, mutatis mutandis, Ecer și Zeyrek c. Turcia, nr. 29295/95 și 29363/95, § 33, CEDO 2001-II). 43. Curtea estimează deci că art. 44 al legii privind asociațiile nu îndeplinea cerințele de previzibilitate în aplicare la cazul de față. Prin urmare, a existat încălcare articolului 10 al Convenției. C. Respectare celelalte condiții fixate de §2 articolului 10 al Convenției 44. După concluzia că ingercința nu era prevăzută de lege, Curtea judecă inutil verificare dacă alte condiții cerute de §2 articolului 10 – aceasta este existența scop legitim și necesitate ingercinței într-o societate democratică – au fost respectate în cauza de față. III.

Reclamanții Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir și Aydoğdu alegeau suferit prejudiciu material pe care îl evaluau la 9 190 euro (EUR). Suma aceasta corespundea sumei onorarii avocați aferențe procedurilor interne, după tarife Baroul Izmir. Reclamanta S.T. alegeau suferit prejudiciu material pe care îl evalua la 5 000 EUR.

Reclamanții cereau 120 000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contesta aceste pretenții.

Privitor la prejudiciu material pretins, Curtea consideră că probe prezentate nu permit cuantificere pierderii rezultate reclamanților încălcare articolului 10 al Convenției. Prin urmare, respinge această cerere.

Privitor la prejudiciu moral, Curtea estimează că interesați pot considera a fi experimentat oarecare dezorientare din cauza circumstanțelor cauzei. Statuând în echitate așa cum vrea art. 41 al Convenției, Curtea aloca fiecare reclamanți 1 000 EUR în acest scop. B. Frăi și cheltuieli

Reclamanții Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir și Aydoğdu cereau 16 878 EUR pentru cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor interne, precum și Comisie și Curte. Ca justificative, furnizau convenție onorarii avocați referință tarif Baroul Izmir și chitanțe privind cheltuielile traducere, suma echivalentă 150 EUR aproximativ. Reclamanta S.T. cereau, privitor, 2 650 EUR pentru cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor interne, precum Comisie și Curte. Nu furniza niciun justificativ.

Guvernul contesta aceste pretenții.

Ținând seama elementele posesie și jurisprudența sa materie, Curtea estimează rezonabil aloca în comun reclamanților Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir și Aydoğdu sumă globală 1 500 EUR pentru acoperi ansamblu cheltuielilor. Privitor la S.T., Curtea judecă rezonabil acorda interesaței sumă globală 1 500 EUR, minus 625,04 EUR percepti drept asistență juridică acordată Consiliu Europei. C. Dobânzi mortoare

Curtea judecă oportun alinia rata dobânzilor mortoare rata dobândă facilitate creditare marginală Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat încălcare articolului 10 al Convenției; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie verseze reclamanților, în trei luni de la ziua când hotărâre va deveni definitivă conform art. 44 § 2 al Convenției, sume următoare convertite lire turce curs aplicabil data plății: i. 1 000 EUR (mie euro) fiecare celor șase reclamanți pentru prejudiciu moral, ii. pentru cheltuieli: 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) İsmail Karademirci, Mehmet Zencir, Șennur Yılmaz, Ayla Bilir și Ayfer Aydoğdu în comun, 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) d-nei S.T., minus 625,04 EUR (șase sute douăzeci-cinci euro patru cenți) percepti drept asistență juridică acordată Consiliu Europei, iii. plus orice sumă datorată drept impozit; b) că de la expirare acestui termen și până plată, aceste sume vor majorate cu dobândă simplă la rat egală cea facilitate creditare marginală Banca Centrală Europeană aplicabilă perioada, majorată trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactat limbă franceză, apoi comunicat scris la 25 ianuarie 2005, în aplicarea articole 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grефier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 37096/97 et 37101/97) dirigées contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet Etat, M. İsmail Karademirci et M. Mehmet Zencir, et M me Șennur Yılmaz, M me Ayla Bilir, M me Ayfer Aydoğdu et M me S.T. (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») les 8 avril et 12 mai 1997 respectivement en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les cinq premiers requérants ont été représentés par M e M. Ufacık et la dernière par M e A.A. Alkan, tous deux avocats à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Les requérants alléguaient la violation des articles 10 et 11 de la Convention ainsi que de l'article 9 (requête n o 37101/97).

Les requêtes ont été transmises à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Les requêtes ont été attribuées à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 21 septembre 1999, la chambre a décidé de joindre les requêtes (article 42 § 1 du règlement) et de les communiquer au Gouvernement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). Les présentes requêtes ont été attribuées à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 3 septembre 2002, la chambre a déclaré les requêtes partiellement recevables.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). Les présentes requêtes ont été attribuées à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 30 juin 1995, vingt-cinq personnes, dont les requérants, se réunirent devant le lycée Yenișehir Meslek Lisesi. L'une d'entre elles, İsmail Karademirci, président du Syndicat des professionnels de la santé (Tüm Sağlık Sen), donna lecture en public d'un texte signé par les sections d'Izmir de ce syndicat et du syndicat de l'éducation (Eğitim Sen), qui dénonçait les traitements auxquels avaient été soumis certains élèves du lycée Izmir Atatürk Sağlık Meslek Lisesi. Ils attendirent vingt-cinq minutes devant le lycée et se dispersèrent.

Le texte se lit comme suit : « A la presse et à l'opinion publique Les pressions exercées par la direction du lycée Izmir Atatürk Sağlık Lisesi sur les élèves ont abouti à une bastonnade infligée à Vesile Bayram. En raison des fortes pressions exercées, les élèves ont réagi en protestant contre la direction. En vue d'apaiser les réactions justifiées des élèves, la direction a d'abord tenu une réunion avec eux. Alors qu'elle en avait fait la promesse, la direction n'a pas ouvert d'enquête au sujet du professeur E.S. qui a frappé [les élèves]. De plus, un rapport médicolégal a été fourni à ce professeur. Les pressions persistent et se traduisent par l'exclusion pour une longue période (un an) de neuf élèves et d'une diminution de huit points de leurs notes de conduite. Alors qu'il est dit qu'il n'y a dans cet établissement scolaire ni bastonnade ni pression dans l'éducation, les administrateurs sont des despotes. Nous blâmons fermement les administrateurs et les professeurs, les auteurs des pressions. Que les sanctions infligées aux neuf élèves soient retirées. Qu'une enquête soit ouverte contre le professeur qui a frappé. Les pressions ne peuvent pas nous intimider. Non à une éducation réactionnaire et oppressive. Les élèves ne sont pas seuls. Nous ne voulons pas d'une société muette. »

Par un acte d'accusation présenté le 23 octobre 1995, le procureur de la République engagea une action pénale à l'encontre des vingt-cinq dirigeants et membres des Syndicats des professionnels de la santé et de l'éducation pour avoir fait une « déclaration de presse » ( basın açıklaması ), sans avoir obtenu du parquet un récépissé attestant du dépôt de celle-ci, en violation de la législation interne. Il requit notamment l'application des articles 44 et 82 de la loi n o 2908 du 6 octobre 1983 sur les associations (« la loi sur les associations »).

Par un jugement du 13 février 1996, le tribunal correctionnel d'Izmir déclara les requérants et les neuf autres coaccusés coupables des faits qui leur étaient reprochés et les condamna à une peine d'emprisonnement de trois mois en vertu des articles invoqués par le procureur de la République. Il convertit la peine d'emprisonnement en une peine d'amende de 450 000 livres turques (7 dollars américains), assortie d'un sursis.

Le tribunal considéra que les éléments constitutifs du délit étaient réunis, étant donné, d'une part, qu'aucune décision n'avait été prise par les syndicats pour faire une déclaration de presse et que, d'autre part, les accusés étaient présents lors de la lecture en public de ladite déclaration. Quant aux autres coaccusés, le tribunal les relaxa au motif qu'ils n'étaient pas présents lors de la lecture publique.

Les requérants formèrent un pourvoi en cassation contre le jugement de première instance. Dans leur mémoire, ils alléguèrent que la condamnation enfreignait leur droit à la liberté d'expression et, notamment, qu'une « déclaration de presse » ne pouvait être qualifiée de « tract » ni de « déclaration écrite » au sens de l'article 44 de la loi sur les associations.

Par un arrêt du 11 octobre 1996, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance, considérant que ce dernier était conforme à la loi et aux règles de la procédure. Le texte complet de l'arrêt ne fut pas signifié aux requérants.

Le 12 novembre 1996, l'arrêt du 11 octobre 1996 fut versé au dossier du tribunal correctionnel d'Izmir. La requérante S.T. en obtint une copie le 25 décembre 1996. II.

Les dispositions pertinentes de la loi sur les associations, publiée au Journal officiel du 7 octobre 1983, sont les suivantes : Article 44 (tel qu'en vigueur à l'époque des faits) « 1. Une association ne peut pas publier ou distribuer des tracts [ bildiri ], des déclarations écrites [ beyanname ] ou des publications similaires [ benzeri yayın ] sans une décision préalable de son conseil d'administration. Sur les tracts, les déclarations écrites ou les publications similaires doivent figurer les prénoms, noms et signatures du président et des membres du conseil d'administration ayant participé à la décision de publication. 2. Une copie de la décision de publication prise par le conseil d'administration d'une association ainsi que celle du texte du tract, de la déclaration écrite ou d'une publication similaire doivent être déposées, pour information, auprès de l'autorité suprême de l'administration locale et du parquet compétent. Ce dernier remet en échange un récépissé sur lequel figurent la date et l'heure du dépôt. Les tracts, les déclarations écrites ou les publications similaires ne peuvent être distribués ou communiqués à la presse que vingt-quatre heures au moins après l'heure du dépôt. » Article 82 (tel qu'en vigueur à l'époque des faits) « Le fait de ne pas respecter les formalités prévues aux paragraphes 1 et 2 de l'article 44 est puni d'une peine d'emprisonnement allant de trois à six mois. » B. La pratique interne

A l'époque des faits, les syndicats de fonctionnaires étaient fondés sans base légale spécifique. Il existait deux lois régissant les associations et les syndicats : la loi sur les associations et la loi n o 2821 du 5 mai 1983 sur les syndicats. La seconde ne prévoyait pas de restrictions en ce qui concerne les déclarations écrites formulées par les syndicats, mais, dans son article 63, elle se référait à la loi sur les associations et posait le principe de l'application par défaut des dispositions de celle-ci. C. Les décisions des tribunaux dans les cas similaires

Les cinq premiers requérants ont produit divers jugements rendus par le tribunal correctionnel d'Izmir concernant les activités de syndicats de fonctionnaires, notamment celui du 1 er juillet 1996 (n o 1996/669). Il ressort de ce jugement qu'ils ont été accusés d'avoir enfreint les articles 44 et 82 de la loi sur les associations en donnant lecture d'une déclaration de presse puis en la distribuant aux membres de la presse, et qu'ils ont finalement été relaxés. Se fondant sur un arrêt de la Cour de cassation, dont les références n'ont pas été citées dans le jugement en question, le tribunal a considéré qu'une déclaration de presse écrite par le Syndicat des professionnels de la santé ne pouvait pas être qualifiée de déclaration écrite ou de publication similaire au sens de l'article 44 de la loi sur les associations. D. La jurisprudence de la Cour de cassation postérieure aux faits

Le 2 mai 2000 et le 4 juin 2002, la chambre plénière de la Cour de cassation a rendu deux arrêts clarifiant la question de la prévisibilité de l'article 44 §§ 1 et 2 de la loi sur les associations pour les déclarations de presse écrites émanant des dirigeants des associations. D'après la haute juridiction, ces paragraphes réglementent les textes adoptés et élaborés préalablement pour être publiés en vue de leur diffusion. Or, dans le cas de l'élaboration d'une déclaration de presse par une association sur un sujet donné, il ne s'agit pas d'un texte écrit pour être publié en vue de sa diffusion, mais d'un ensemble de déclarations orales. Il est impossible d'admettre les termes de « diffusion » ou de « publication » ou des termes semblables pour le fait de distribuer aux membres de la presse, aux fins d'une meilleure compréhension, le contenu d'un discours qui sera prononcé oralement. Admettre le contraire en interprétant la loi de manière extensive, autrement dit, inclure les déclarations orales dans le champ d'application de l'article 44, aurait pour conséquence de sanctionner les réponses et les explications des dirigeants des associations aux questions posées par les journalistes, de sorte que cela engendrerait une limitation aux libertés d'une manière qui ne serait pas légale. En outre, le législateur a prévu sans ambiguïté dans cet article que la publication d'un texte écrit en vue d'être publié nécessite une décision préalable du conseil d'administration de l'association et un dépôt auprès de l'autorité compétente. E. La nouvelle loi sur les associations

La loi n o 5231, adoptée par le Parlement le 17 juillet 2004, a modifié la loi sur les associations en en abrogeant les articles 44 et 82. Le 2 août 2004, elle a été renvoyée au Parlement par le président de la République pour une nouvelle délibération sur ses articles 10 et 21 concernant le financement des associations. EN DROIT I. GRIEFS

Invoquant les articles 10 et 11 de la Convention ainsi que l'article 9 (requête n o 37101/97), les requérants dénoncent la violation des droits à la liberté de pensée, de conscience et de religion, à la liberté d'expression, et à la liberté de réunion pacifique et d'association.

La Cour estime que les faits invoqués par les requérants relèvent plus particulièrement du champ d'application de l'article 10 de la Convention. Pour cette raison, elle n'examinera les griefs que sous l'angle de cette disposition. II.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une ingérence, dans la mesure où les requérants n'ont pas été condamnés en raison de la déclaration de presse, mais pour ne pas avoir respecté une « formalité ».

Les requérants contestent cette thèse et soutiennent que leur condamnation constitue une ingérence dans l'exercice de leur droit de s'exprimer librement au sens de l'article 10 de la Convention.

La Cour constate que la présente affaire diffère des nombreuses affaires dirigées contre la Turquie relatives à la liberté d'expression et dont elle a eu à connaître. En l'espèce, les requérants ont été condamnés pour avoir fait une « déclaration de presse » au sens des articles 44 et 82 de la loi sur les associations. Elle relève que l'article 44 de cette loi ne limite pas directement la liberté d'expression, mais soumet les associations à « une formalité ou une condition », au sens de l'article 10 § 2 de la Convention, avant de publier ou distribuer des tracts, des déclarations écrites et des publications similaires. Toutefois, elle estime que cette condition (voir, mutatis mutandis , Bowman c. Royaume-Uni , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 186, § 33) ainsi que la condamnation des requérants ( H.N. c. Italie , n o 18902/91, décision de la Commission du 27 octobre 1998, Décisions et rapports 94-B, p. 21) s'analysent en une ingérence dans l'exercice du droit à la liberté d'expression. Pour être compatible avec l'article 10, une telle ingérence doit satisfaire à trois conditions : être « prévue par la loi », viser un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 précité et être « nécessaire, dans une société démocratique », pour atteindre ce ou ces buts. B. L'ingérence était-elle « prévue par la loi » ? 1. Arguments des parties

Les requérants affirment qu'une déclaration de presse ne peut pas être qualifiée de déclaration écrite ou de publication similaire au sens de l'article 44 de la loi sur les associations. Selon eux, cet article ne peut pas être considéré comme une base légale pour leur condamnation. Ils rappellent que le 1 er juillet 1996 le tribunal correctionnel d'Izmir les a jugés et relaxés pour des faits similaires, en se fondant sur un arrêt de la Cour de cassation (paragraphe 22 ci-dessus).

Le Gouvernement estime que la mesure litigieuse est prévue par la loi. Selon lui, l'article 44 de la loi sur les associations, auquel renvoie l'article 63 de la loi n o 2821 quant à la publication et la diffusion par des syndicats de tracts, de déclarations et de publications similaires, prévoit une formalité pour les associations, les syndicats en l'occurrence. En ce qui concerne la relaxe des requérants pour des faits similaires par le tribunal correctionnel d'Izmir, le Gouvernement affirme que les deux jugements sont quelque peu différents. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l'expression « prévue par la loi » non seulement impose que la mesure incriminée ait une base en droit interne, mais aussi vise la qualité de la loi en cause : celle-ci doit être accessible au justiciable et prévisible (voir, parmi plusieurs autres, Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 52, CEDH 2000 ‑ V, Gawęda c. Pologne , n o 26229/95, § 39, CEDH 2002-II, et Maestri c. Italie [GC], n o 39748/98, § 30, CEDH 2004-I).

En l'espèce, la Cour relève que les articles 44 et 82 de la loi sur les associations constituent les dispositions juridiques ayant servi de fondement à la sanction prononcée contre les requérants (paragraphe 15 ci-dessus). Elle conclut donc que la mesure avait une base en droit interne.

La Cour doit maintenant rechercher si, à la lumière des circonstances particulières de l'affaire, la condition de la qualité de la loi a été respectée. Elle doit donc vérifier si celle-ci était accessible et prévisible.

Au sujet de l'accessibilité, la Cour constate que les articles 44 et 82 de la loi sur les associations répondaient à ce critère, car cette loi a été publiée au Journal officiel le 7 octobre 1983 (paragraphe 20 ci-dessus). Dès lors, elle conclut que cette loi respectait le critère d'accessibilité.

En ce qui concerne la prévisibilité, la Cour doit vérifier si la législation nationale indiquait avec une précision suffisante les conditions dans lesquelles les dirigeants des syndicats devaient organiser les conférences de presse et distribuer une déclaration de presse écrite (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Maestri précité, § 34).

Selon les requérants, si l'on part du principe que l'article 44 constituait la base légale, cette disposition réglementait la publication et la diffusion des tracts, des déclarations écrites et des publications similaires (paragraphe 20 ci-dessus) et non la lecture en public et la diffusion d'une « déclaration de presse ».

La Cour reconnaît que l'article 44 en question est libellé en termes vagues et peu précis, spécialement en ce qui concerne la notion de « publications similaires », ce qui donne aux juges un large pouvoir d'appréciation ( Barthold c. Allemagne , arrêt du 25 mars 1985, série A n o 90, p. 22, § 47). Elle a cependant déjà dit qu'il pouvait se révéler difficile d'élaborer des lois d'une précision absolue et qu'une certaine souplesse pouvait être consentie pour permettre aux juridictions nationales de déterminer le domaine d'application d'une formalité, ce qui vaut pour celle énoncée à l'article

Aussi clairement que soit rédigée une disposition juridique, il y a inévitablement une part d'interprétation des tribunaux. Il demeurera toujours nécessaire d'élucider des points obscurs et d'adapter le libellé en fonction de l'évolution des circonstances ( E.K. c. Turquie , n o 28496/95, § 52, 7 février 2002). 40. Il est clair que l'exercice de la liberté d'expression peut être soumis à certaines formalités. Par ailleurs, l'article 10 n'interdit pas en soi toute restriction préalable à une forme de communication. Toutefois, aux yeux de la Cour, lorsque l'inobservation d'une formalité est réprimée par une sanction pénale, comme celle en cause, la loi doit définir clairement les cas de son application (voir, mutatis mutandis , Observer et Guardian c. Royaume-Uni , arrêt du 26 novembre 1991, série A n o 216, p. 30, § 60). De même, une telle approche lui commande de ne pas appliquer une restriction de manière extensive au détriment des justiciables, par exemple par analogie (voir, mutatis mutandis , Bașkaya et Okçuoğlu c. Turquie [GC], n os 23536/94 et 24408/94, § 36, CEDH 1999-IV). Cette condition se trouve remplie lorsque le justiciable peut savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente et, au besoin, à l'aide de son interprétation par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale. 41. La Cour constate qu'en l'espèce les requérants sont des dirigeants du Syndicat des professionnels de la santé ; ils ont été poursuivis et relaxés dans le passé pour des actes similaires en vertu de l'interprétation donnée à l'article 44 par les juridictions internes (paragraphe 31 ci-dessus). Il semble toutefois que lorsque les requérants ont été condamnés par le tribunal correctionnel, celui-ci a interprété différemment la disposition en question. Il a estimé que le fait d'organiser une conférence de presse et de donner lecture en public d'un texte constituait un acte qui était soumis à la même formalité que celle prévue pour les « tracts », « déclarations écrites » et « publications similaires » au sens de l'article 44. 42. Selon la Cour, la question est de savoir si, du point de vue de la prévisibilité d'une loi, la lecture en public et la diffusion du texte d'une déclaration lors d'une conférence de presse peuvent passer pour une publication au même titre que les tracts, déclarations écrites et publications similaires. La Cour considère que, comme l'a souligné la chambre plénière de la Cour de cassation (paragraphe 23 ci-dessus), une déclaration de presse ne peut être qualifiée de « tract », « déclaration écrite » ou « publication similaire », dans la mesure où les conditions requises pour ce type de documents ne sont pas comparables à celles qui entourent la lecture en public d'une déclaration de presse. Les documents susmentionnés sont élaborés en vue d'être publiés ou distribués et nécessitent un travail plus ample de réflexion et de préparation, alors qu'une déclaration de presse vise plutôt à renseigner les membres de la presse sur le contenu du discours qui sera prononcé ou qui vient d'être prononcé oralement. Pour la Cour, l'interprétation du droit pertinent à laquelle s'est livré le tribunal pour condamner les requérants, interprétation ensuite confirmée par la Cour de cassation, constitue une extension du domaine d'application de l'article 44 qu'il était raisonnablement impossible de prévoir dans les circonstances de l'espèce. Les requérants ne pouvaient donc pas raisonnablement imaginer que la lecture en public et la diffusion d'une déclaration de presse étaient susceptibles d'être considérées comme des actes relevant de l'article 44 de la loi sur les associations. En les condamnant à une peine de trois mois d'emprisonnement – même si elle a été convertie en une peine d'amende assortie d'un sursis –, les juridictions internes se sont livrées à une interprétation extensive d'une loi pénale en ayant recours à une application par analogie (voir, mutatis mutandis , Ecer et Zeyrek c. Turquie , n os 29295/95 et 29363/95, § 33, CEDH 2001-II). 43. La Cour estime donc que l'article 44 de la loi sur les associations ne remplissait pas les exigences de prévisibilité dans son application au cas d'espèce. Partant, il y a eu violation de l'article 10 de la Convention. C. Le respect des autres conditions fixées par le paragraphe 2 de l'article 10 de la Convention 44. Ayant conclu que l'ingérence n'était pas prévue par la loi, la Cour juge inutile de vérifier si les autres conditions requises par le paragraphe 2 de l'article 10 – à savoir l'existence d'un but légitime et la nécessité de l'ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l'espèce. III.

Les requérants Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir et Aydoğdu allèguent avoir subi un préjudice matériel qu'ils évaluent à 9 190 euros (EUR). Cette somme correspondrait au montant des honoraires d'avocat afférents à la procédure interne, d'après les tarifs du barreau d'Izmir. La requérante S.T. allègue avoir subi un préjudice matériel qu'elle évalue à 5 000 EUR.

Les requérants réclament 120 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Quant au dommage matériel allégué, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de quantifier la perte résultant pour les requérants de la violation de l'article 10 de la Convention. Partant, elle rejette cette demande.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que les intéressés peuvent passer pour avoir éprouvé un certain désarroi en raison des circonstances de l'espèce. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à chacun des requérants 1 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir et Aydoğdu demandent 16 878 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes ainsi que la Commission et la Cour. A titre de justificatifs, ils fournissent une convention d'honoraires faisant référence au tarif du barreau d'Izmir et des quittances portant sur des frais de traduction, pour un montant équivalent à 150 EUR environ. La requérante S.T. demande, quant à elle, 2 650 EUR pour les frais et dépens exposés devant les juridictions internes ainsi que la Commission et la Cour. Elle ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'allouer conjointement aux requérants Karademirci, Zencir, Yılmaz, Bilir et Aydoğdu une somme globale de 1 500 EUR pour couvrir l'ensemble des frais. Quant à S.T., la Cour juge raisonnable d'octroyer à l'intéressée une somme globale de 1 500 EUR, moins les 625,04 EUR perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros) à chacun des six requérants pour dommage moral, ii. pour frais et dépens : 1 500 EUR (mille cinq cents euros) à İsmail Karademirci, Mehmet Zencir, Șennur Yılmaz, Ayla Bilir et Ayfer Aydoğdu conjointement, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) à M me S.T., moins les 625,04 EUR (six cent vingt-cinq euros quatre centimes) perçus au titre de l'assistance judiciaire accordée par le Conseil de l'Europe, iii. plus tout montant pouvant être dû au titre de l'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2005, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président