În cazul Seyit Ahmet Özdemir și al altor țări din Turcia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 alineatul (2) din convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și viticultori de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2005, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 28122/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Seyit Ahmet Özdemir, Mehmet Özdemir și Mustafa Özdemir, domnul Zeynep Özdemir ( În conformitate cu art. 2 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. La 22 martie 2004, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului, prevalându-se de art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLȚIEI Reclamanții s-au născut în 1950, 1953, 1941 și, respectiv, 1920 și își au rezidența în Birecik, Șanläurfa. La 27 martie 1999, pentru construirea barajului Birecik, Ministerul Energiei și Resurselor Naturale (inclusiv Administrația) a expropriat un teren în care reclamanții erau coproprietari. O comisie de experți a administrației care a stabilit valoarea terenului expropriat la 14 094 035 714 de lire turcești (TRL), această sumă a fost plătită reclamanților la data transferului proprietății. La 5 aprilie 1999, în dezacord cu suma plătită, reclamanții au introdus o acțiune în creștere a indemnizației de expropriere la tribunalul de mari instanțe din Birecik. Printr-o hotărâre din 30 iunie 1999, Tribunalul le-a acordat reclamanților un câștig parțial de cauză și a condamnat administrația să le plătească o compensație suplimentară de 16 345 192 076 TRL, însoțită de dobânzi moratorii la rata legală începând cu 29 aprilie 1999. 10. Prin hotărârea din 22 noiembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 11. La 29 noiembrie 2001, administrația a plătit reclamanților suma de 39 685 376 272 TRL în cadrul suplimentului de indemnizație. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Akkuș c. Turcia (9 iulie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Aka c. Turcia (23 septembrie 1998, Rec. 2674 2676, § 17-25). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 13. Reclamanții se plâng de o pierdere de valoare a indemnizației suplimentare de expropriere, din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata inflației foarte ridicată în Turcia. În acest sens, ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Potrivit guvernului, reclamanții nu au epuizat căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 din convenție, din cauza faptului că nu au inițiat procedura de executare forțată. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia nu este oportun să se impună unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, datoria de a iniția ulterior procedura de executare forțată pentru a obține satisfacția ( Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, n 62503/00, § 23, 11 16 Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, menționat anterior) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, întrucât constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Cu privire la fondul 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1317, § 31, și Aka, citată anterior, p. 2682, §§ 50-51). 18. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputabilă administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct care se adaugă la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protecția dreptului la respectarea bunurilor. 19. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. II. Cu privire la durata procedurilor judiciare a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cu privire la admisibilitate 21. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 22. Având în vedere concluzia formulată pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să examineze această chestiune separat din perspectiva articolului 6 alineatul (1). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 24. Curtea ia notă de faptul că reclamanții nu au formulat nicio cerere de satisfacție echitabilă, deși, în scrisoarea adresată consiliului lor la 10 august 2004, atenția acestora a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții. În schimb, reclamanții au indicat în formularul de cerere că doresc să obțină 20 000 de dolari americani pentru prejudiciul suferit 25. În conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură al Curții, orice reclamant care dorește ca Curtea să îi acorde o satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție în cazul constatării unei încălcări a dreptului său care decurge din aceasta trebuie să formuleze o cerere specifică în acest sens. Cu excepția cazului în care președintele camerei decide altfel, reclamantul trebuie să prezinte cererile sale, criptate și defalcate pe rubrici și însoțite de documentele justificative relevante, în termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale cu privire la fond. În cazul în care reclamantul nu respectă cerințele descrise mai sus, camera poate respinge integral sau parțial pretențiile sale. (...) 26. Potrivit jurisprudenței sale constante (a se vedea în special Andrea Corsi c. Italia, n 4221/98, 4 iulie 2002, Andrea Corsi c. Italia (revizuire), n 4221/98, 2 octombrie 2003, Willekens c. Belgia 50859/99, 24 aprilie 2003 și Mancini c. Italia , 44595/98, CEDO 2001 IX), Curtea nu acordă nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în cazul în care pretențiile numerice și documentele justificative necesare nu au fost prezentate în termenul stabilit în acest scop prin art. 60 alineatul (1) din regulament, chiar și în cazul în care reclamantul și-ar fi indicat pretențiile într-o etapă anterioară a procedurii. 27. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanții nu au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul articolului 60 din regulament. Deoarece nicio cerere de satisfacție echitabilă nu a fost formulată în mod valabil, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens. că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 6 alineatul (1) din Convenție, care prevede că art. 41 din convenție nu trebuie să fie examinat separat. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE SEYİT AHMET ÖZDEMİR ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
28192/02)
ARRÊT
21 juillet 2005
30/11/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Seyit Ahmet Özdemir et autres c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
A.
Gyulumyan,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2005,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
28192/02) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM.
Seyit Ahmet Özdemir, Mehmet Özdemir et Mustafa Özdemir, M
me
Zeynep Özdemir («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 28 mai 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 22 mars 2004, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004 la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Les requérants sont nés respectivement en 1950, 1953, 1941 et 1920, et résident à Birecik, Șanlıurfa.
6.
Le 27 mars 1999, pour la construction du barrage de Birecik, le ministère de l'Energie et des Ressources naturelles («
l'administration
») procéda à l'expropriation d'un terrain dont les requérants étaient copropriétaires.
7.
Une commission d'experts de l'administration ayant fixé la valeur du terrain exproprié à 14
094
035
714 livres turques (TRL), ce montant fut versé aux requérants à la date du transfert de propriété.
8.
Le 5 avril 1999, en désaccord sur le montant payé, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Birecik.
9.
Par un jugement du 30 juin 1999, le tribunal donna partiellement gain de cause aux requérants et condamna l'administration à leur verser une indemnité complémentaire de 16
345
192
076 TRL, assortie d'intérêts moratoires au taux légal à compter du 29 avril 1999.
10.
Par un arrêt du 22 novembre1999, la Cour de cassation confirma ce jugement.
11.
Le 29 novembre 2001, l'administration versa aux requérants la somme de 39
685
376 272 TRL au titre du complément d'indemnité.
II.
12.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Akkuș c. Turquie
(9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16) et
Aka c. Turquie
(23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§ 17-25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
13.
Les requérants se plaignent d'une perte de valeur de l'indemnité complémentaire d'expropriation, en raison de l'insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d'inflation très élevé en Turquie. Ils invoquent à cet égard l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
14.
Selon le Gouvernement, les requérants n'ont pas épuisé, comme l'exige l'article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d'avoir engagé la procédure d'exécution forcée.
15.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle il n'est pas opportun d'imposer à un individu, qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire, le devoir d'engager par la suite la procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction (
Metaxas c.
Grèce
, n
o
8415/02, § 19, 27 mai 2004, et
Karahalios c. Grèce
, n
o
62503/00, §
23, 11
décembre 2003). Il s'ensuit que l'exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
16.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Akkuș
, précité) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
17.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et constaté la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș
, précité
,
p. 1317, § 31, et
Aka
, précité, p.
2682, §§
50-51).
18.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l'indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l'administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de leur bien. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l'intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
19.
Par conséquent, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
20.
Les requérants se plaignent que la durée des procédures judiciaires a méconnu l'article 6 § 1 de la Convention.
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
B.
Sur le fond
22.
Eu égard à la conclusion formulée sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de l'article 6 § 1.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
24.
La Cour note que les requérants n'ont formulé aucune demande de satisfaction équitable bien que, dans la lettre qui a été adressée à leur conseil le 10 août 2004, leur attention ait été attirée sur l'article 60 du règlement de la Cour. En revanche, les requérants ont indiqué, dans le formulaire de requête, qu'ils souhaitaient obtenir 20
000 dollars américains pour le préjudice subi.
25.
Aux termes de l'article 60 du règlement de la Cour,
«
1.
Tout requérant qui souhaite que la Cour lui accorde une satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention en cas de constat d'une violation de ses droit découlant de celle-ci doit formuler une demande spécifique à cet effet.
2.
Sauf décision contraire du président de la chambre, le requérant doit soumettre ses prétentions, chiffrées et ventilées par rubrique et accompagnées des justificatifs pertinents, dans le délai qui lui a été imparti pour la présentation de ses observations sur le fond.
3.
Si le requérant ne respecte pas les exigences décrites dans les paragraphes qui précèdent, la chambre peut rejeter tout ou partie de ses prétentions.
(...)
»
26.
Selon sa jurisprudence constante (voir, notamment,
Andrea Corsi c.
Italie
, n
o
42210/98, 4 juillet 2002,
Andrea Corsi c. Italie
(révision), n
o
42210/98, 2 octobre 2003,
Willekens c. Belgique
,
n
o
50859/99, 24
avril 2003, et
Mancini c. Italie
, n
o
‑
IX), la Cour n'octroie aucune somme à titre de satisfaction équitable dès lors que les prétentions chiffrées et les justificatifs nécessaires n'ont pas été soumis dans le délai imparti à cet effet par l'article 60 § 1 du règlement, même dans le cas où la partie requérante aurait indiqué ses prétentions à un stade antérieur de la procédure.
27.
Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants n'ont pas satisfait aux obligations qui leur incombaient aux termes de l'article 60 du règlement. Aucune demande de satisfaction équitable n'ayant été valablement formulée, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu d'octroyer aux requérants une indemnité à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 6 §
1 de la Convention
;
4.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'appliquer l'article 41 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président