A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 27484/02 prezentate de Alphonse KRAUTH împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mes Mularoni, Fura-Sandström, judecători Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 iulie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Alphonse Krauth, este un resortisant francez, născut în 1956 și rezident în Wasbourne. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Schwab, avocat în Saverne. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 21 iulie 1998, corporația obligatorie a profesioniștilor din fotografia și videoclipul Alsace (COPPVA) l-a informat prin poștă pe prefectul Departamentului de Jos-Rhin, documente justificative, cu privire la faptul că o persoană, care nu era înscrisă în registrul meseriilor, prezenta anunțuri gratuite care ofereau servicii de fotografie nedeclarate și desfășurau astfel o activitate de muncă clandestină și făcea concurență neloială pentru profesioniștii declarați în acest domeniu de activitate. Reclamantul, care publicase anunțul în litigiu, a făcut obiectul unei anchete aprofundate de jandarmerie. La 11 august 1998, prefectul a transmis informația prin scrisoare la Parchetul de la Strasbourg. La 6 februarie 1999, reclamantul a fost audiat de serviciile din Gendarmeria din Molsheim și a recunoscut că, în iulie și august 1998, a efectuat șase reportaje fotografice cu privire la ceremoniile de nuntă din regiunea Wasbourne. La 15 februarie 2000, reclamantul a fost citat în fața Tribunalului Corecțional din Saverne pentru a răspunde la infracțiunea de exercitare a unei activități lucrative, fără a fi solicitat înregistrarea sa obligatorie în registrul profesiilor sau în registrul comerțului și al societăților comerciale. 324-10 din Codul muncii, care pune atât încălcarea dreptului de a presta servicii fără a solicita înregistrarea activității în registrul comerțului și al societăților comerciale, cât și încălcarea dreptului de a nu face declarații cu privire la această activitate organismelor de protecție socială sau administrației fiscale. La 16 martie 2000, tribunalul corecțional din Saverne l-a relaxat pe solicitant, a primit cererea de constituire a părții civile a COPPVA, însă aceasta din cererea sa de despăgubire prin efectul relaxării. La 16 februarie 2001, Curtea de Apel de la Colmar a infirmat hotărârea de primă instanță și l-a recunoscut pe reclamantul vinovat pentru că nu a solicitat înregistrarea sa în registrul comerțului și al societăților comerciale și pentru că nu și-a declarat activitatea către organismele de protecție socială sau administrația fiscală. Franța (FRF) cu suspendare și compensație pentru COPPVA în valoare de 2 000 FRF. La 19 februarie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare, susținând, printre altele, că citația pe care a primit-o la 15 februarie 2000 nu a informat-o în detaliu despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, încălcând astfel art. 6 alineatul (3) din Convenția europeană a drepturilor omului. De asemenea, acesta a contestat admisibilitatea constituirii de părți civile, considerând că COPPVA nu era direct afectată de o eventuală încălcare a obligației oricărui fotograf remunerat de a se înscrie într-o casă de pensii suplimentară. În cele din urmă, acesta a contestat caracterul obligatoriu al afilierii la COPPVA și a invocat o încălcare a articolului 11 din Convenția europeană a drepturilor omului în sprijinul acestui motiv. La 8 ianuarie 2002, camera penală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului pe următoarele motive: (...) datele hotărârii atacate pun Curtea de Casație în măsură să se asigure că instanța de apel a răspuns, fără deficiență sau contradicție, șefilor permanenți la concluziile cu care a fost sesizată și caracterizat în toate elementele sale, materiale și intenționate, infracțiunea pe care a declarat-o vinovată și a justificat astfel alocarea, în beneficiul părții civile, a indemnizației adecvate pentru repararea prejudiciului care rezultă din aceasta (...). II. Se interzice dreptul intern relevant Codul muncii Articolul L. 324-9 Munca complet sau parțial ascunsă, definită și exercitată în condițiile prevăzute la articolul L. 324-10, precum și publicitatea, prin orice mijloace, care urmărește să favorizeze, în cunoștință de cauză, munca ascunsă. De asemenea, se interzice recurgerea în mod conștient, în mod direct sau per persoană interpusă, la serviciile celui care desfășoară o activitate secretă. Cu toate acestea, sunt excluse de la interdicțiile menționate anterior lucrările de urgență a căror executare imediată este necesară pentru a preveni accidentele iminente sau pentru a organiza măsurile de salvare Articolul L. 324-10 Se consideră munca ascunsă prin disimularea activității exercitarea cu scop lucrativ a unei activități (...) de prestare de servicii sau realizarea de acte de comerț de către orice persoană fizică sau juridică care, sub rezerva intenționată a obligațiilor sale nu a solicitat înregistrarea [...] în registrul comerțului și al societăților comerciale, atunci când aceaceasta este obligatorie, sau și-a continuat activitatea după refuzarea înregistrării sau ulterior unei radiații sau nu a făcut declarațiile care trebuie făcute organismelor de protecție socială sau administrației fiscale în temeiul actelor cu putere de lege și al normelor administrative în vigoare. (...)Articolul L. 324-11 Activitățile menționate la articolul precedent se consideră, cu excepția cazului în care există dovezi contrare, realizate cu titlu lucrativ în cazul în care se recurge la publicitate sub orice formă în vederea căutării clientelei sau în cazul în care frecvența sau importanța acestora este stabilită sau, în cazul activităților artizanale, în cazul în care sunt realizate cu echipamente sau unelte care prezintă, prin natura sa, un caracter profesional sau în cazul în care facturarea este absentă sau frauduloasă. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii, deoarece urmărirea penală împotriva sa ar fi fost inițiată la doi ani de la data faptelor. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de procedură în fața Camerei Penale a Curții de Casație, contestănd Faptul că nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, faptul că nu a primit comunicarea concluziilor avocatului general, faptul că nu a fost convocat la ședința Camerei Penale a Curții de Casație și că nu a putut astfel să răspundă concluziilor avocatului general. Invocând art. 6 alineatul (3) din Convenție, reclamantul susține că citația inițială nu i-a permis să fie informată în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Invocând întotdeauna art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentul invocă o lipsă de motivare a hotărârii pronunțate la 8 ianuarie 2002 de Curtea de Casație. În cele din urmă, invocând art. 11 din Convenție, reclamantul contestă necesitatea de a se afilia la COPPVA. ÎN DREPT, recurentul invocă mai multe încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Reclamantul se plânge că a fost acuzat în mod penal la doi ani după fapte și consideră că această durată nu este rezonabilă. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Curtea amintește că orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața sa după 20 septembrie 1999 fără a fi fost prezentat în prealabil instanțelor interne în cadrul unei căi de atac întemeiate pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-VIII). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 8 iulie 2002 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Recurentul contestă lipsa comunicării raportului consilierului raportor și a concluziilor avocatului general, precum și absența convocării la ședință și, prin urmare, imposibilitatea de a răspunde concluziilor avocatului general. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor Curtea amintește că lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor la camera penală a Curții de Casație nu poate conduce la constatarea unei încălcări a articolului 6 din convenție decât în măsura în care acest raport a fost comunicat avocatului general, ceea ce conduce la o ruptură a egalității armelor (a se vedea în special Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța , Hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998 II, § 105. Curtea arată că, în speță, reclamantul nu contestă decât lipsa transmiterii acestui raport către părți și nu susține că acesta a fost comunicat avocatului general. Prin urmare, nu se poate plânge de o încălcare a egalității de arme și ca urmare a articolului 6 din convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește lipsa comunicării concluziilor avocatului general În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește lipsa unei convocari la ședința camerei penale a Curții de Casație și, prin urmare, imposibilitatea de a răspunde concluziilor avocatului general În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a plângerii și consideră necesară comunicarea acesteia către guvernul pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (1). (b) Regulamentului său de procedură. Reclamantul invocă o încălcare a art. 6 alin. (3) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice acuzat are dreptul în special să fie informat, (...) într-un mod detaliat, cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa (...). Reclamantul se plânge că citația care i-a fost comunicată la 15 februarie 2000 nu l-a informat că a fost acuzat de nerespectarea obligației de a-și declara activitatea organismelor de protecție socială sau administrației fiscale; prin urmare, nu ar fi fost informat în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Curtea arată că dispoziția dreptului intern care pune încălcarea pentru care reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel de la Colmar, și anume articolul L. 324-10 din Codul muncii, era conținută în citatul din 15 februarie 2000. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a fost informat în conformitate cu dispozițiile relevante ale art. 6 alin. (3) din Convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În continuare, recurentul susține că hotărârea Curții de Casație pronunțată la 8 ianuarie 2002 nu ar fi fost motivată de hotărârea Curții de Casație, în această hotărâre, Curtea de Casație nu ar fi răspuns la motivul său de recurs întemeiat pe o pretinsă lipsă de informații cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, dar că nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n În plus, la citirea hotărârii contestate și având în vedere, în special, caracterul specific al procedurii în casare, Curtea consideră că în speță nu se constată că Curtea de Casație nu și-a încălcat obligația de motivare și constată, dimpotrivă, că s-a efectuat un control real și aprofundat al hotărârii de apel care face obiectul recursului. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În sfârșit, reclamantul se plânge că este obligat să se afiliaze la corporația obligatorie a profesioniștilor din fotografia și videoclipul din Alsacia pentru a exercita activitatea de fotograf. În acest sens, el invocă art. 11 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul (...) la libertatea de asociere (...) Curtea arată că COPPVA s-a constituit în speță parte civilă pentru a participa la protecția profesioniștilor din fotografia care o compun. Curtea constată că, în procedura în litigiu, nu s-a vorbit niciodată despre afilierea reclamantului la COPPVA și cu atât mai puțin despre afilierea obligatorie. În cazul în care reclamantul a fost condamnat în fața instanțelor interne, aceasta se datorează numai unei încălcări a înregistrărilor legale necesare pentru desfășurarea unei activități remunerate și nu pentru că ar fi omis să adere la COPPVA. Prin urmare, reclamantul nu este victima plângerii invocate și, prin urmare, acest motiv este incompatibil personae. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în temeiul art. 354, în măsura în care reclamantul nu poate invoca calitatea de victimă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea motivului reclamantului întemeiat pe echitatea procedurii în fața camerei criminale a Curții de Casație, cu condiția ca acest motiv să se refere la presupusa lipsă de comunicare a reclamantului în sensul concluziilor avocatului general în fața camerei penale a Curții de Casație, precum și la presupusa lipsă de convocare la ședință și la imposibilitatea care rezultă din aceasta pentru reclamant de a răspunde concluziilor avocatului general Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Modulul Președinte
de la requête n
o
27484/02
présentée par Alphonse KRAUTH
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 1
er
février 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juillet 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Alphonse Krauth, est un ressortissant français, né en 1956 et résidant à Wasselonne. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Schwab, avocat à Saverne.
I.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 juillet 1998, la corporation obligatoire des professionnels de la photographie et de la vidéo d'Alsace (COPPVA) informa par courrier le Préfet du département du Bas-Rhin, documents à l'appui, de ce qu'une personne, non inscrite au registre des métiers, faisait paraître des annonces gratuites proposant des services de photographie non déclarés et exerçait ainsi une activité de travail clandestin et faisait une concurrence déloyale aux professionnels déclarés dans ce domaine d'activité. Le requérant, qui avait fait publier l'annonce litigieuse, fit l'objet d'une enquête de gendarmerie approfondie.
Le 11 août 1998, le Préfet transmit l'information par lettre au parquet de Strasbourg.
Le 6 février 1999, le requérant fut auditionné par les services de Gendarmerie de Molsheim et reconnut avoir, en juillet et août 1998, réalisé moyennant rémunération six reportages photographiques concernant des cérémonies de mariage dans la région de Wasselonne.
Le 15 février 2000, le requérant fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel de Saverne afin d'y répondre du délit d'exercice d'une activité lucrative sans avoir requis son immatriculation obligatoire au registre des métiers ou au registre du commerce et des sociétés. La citation à comparaître visait également l'article L. 324-10 du code du travail, lequel pose tant l'infraction consistant à pratiquer une prestation de services sans requérir l'immatriculation de l'activité au registre du commerce et des sociétés que l'infraction tendant à ne pas procéder aux déclarations de cette activité aux organismes de protection sociale ou à l'administration fiscale.
Le 16 mars 2000, le tribunal correctionnel de Saverne relaxa le requérant, reçut la demande de constitution de partie civile de la COPPVA mais débouta celle-ci de sa demande de dédommagement par l'effet de la relaxe.
Le ministère public et la COPPVA interjetèrent appel.
Le 16 février 2001, la cour d'appel de Colmar infirma le jugement de première instance. Elle reconnut le requérant coupable de ne pas avoir requis son immatriculation au registre du commerce et des sociétés et de ne pas avoir déclaré son activité aux organismes de protection sociale ou à l'administration fiscale. Le requérant fut condamné à une amende de 5
000
francs français (FRF) avec sursis et à dédommager la COPPVA à hauteur de 2
Le 19 février 2001, le requérant se pourvut en cassation, arguant notamment que la citation à comparaître qu'il reçut le 15 février 2000 ne l'informait pas de manière détaillée de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui, violant ainsi l'article 6 § 3 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Il contesta également la recevabilité de la constitution de partie civile, estimant que la COPPVA n'était pas directement concernée par un éventuel manquement du requérant à l'obligation de tout photographe rémunéré de s'affilier à une caisse de retraite complémentaire. Il contesta enfin le caractère obligatoire de l'affiliation à la COPPVA et argua d'une violation de l'article 11 de la Convention européenne des Droits de l'Homme à l'appui de ce moyen.
Le 8 janvier 2002, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant aux motifs suivants
:
«
(...) les énonciations de l'arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s'assurer que la cour d'appel a, sans insuffisance ni contradiction, répondu aux chefs péremptoires des conclusions dont elle était saisie et caractérisé en tous ses éléments, tant matériels qu'intentionnels, le délit dont elle a déclaré le prévenu coupable et a ainsi justifié l'allocation, au profit de la partie civile, de l'indemnité propre à réparer le préjudice en découlant (...).
»
II.
Le droit interne pertinent
Le code du travail
:
Article L. 324-9
«
Le travail totalement ou partiellement dissimulé, défini et exercé dans les conditions prévues par l'article L. 324-10, est interdit ainsi que la publicité, par quelque moyen que ce soit, tendant à favoriser, en toute connaissance de cause, le travail dissimulé. Il est également interdit d'avoir recours sciemment, directement ou par personne interposée, aux services de celui qui exerce un travail dissimulé.
Toutefois, sont exclus des interdictions ci-dessus les travaux d'urgence dont l'exécution immédiate est nécessaire pour prévenir les accidents imminents ou organiser les mesures de sauvetage
».
Article L. 324-10
«
Est réputé travail dissimulé par dissimulation d'activité l'exercice à but lucratif d'une activité (...) de prestation de services ou l'accomplissement d'actes de commerce par toute personne physique ou morale qui, se soustrayant intentionnellement à ses obligations
:
a)
n'a pas requis son immatriculation (...) au registre du commerce et des sociétés, lorsque celle-ci est obligatoire, ou a poursuivi son activité après refus d'immatriculation, ou postérieurement à une radiation
;
b)
ou n'a pas procédé aux déclarations qui doivent être faites aux organismes de protection sociale ou à l'administration fiscale en vertu des dispositions législatives et réglementaires en vigueur. (...)
»
Article L. 324-11
«
Les activités mentionnées à l'article précédent sont présumées, sauf preuve contraire, accomplies à titre lucratif lorsque leur réalisation a lieu avec recours à la publicité sous une forme quelconque en vue de la recherche de la clientèle ou lorsque leur fréquence ou leur importance est établie ou, s'il s'agit d'activités artisanales, lorsqu'elles sont effectuées avec un matériel ou un outillage présentant par sa nature ou son importance un caractère professionnel ou lorsque la facturation est absente ou frauduleuse
».
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure en ce que les poursuites contre lui auraient été engagées deux ans après les faits.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, en contestant
:
a.
Le fait de ne pas avoir reçu communication du rapport du conseiller rapporteur.
b.
Le fait de ne pas avoir reçu communication des conclusions de l'avocat général.
c.
Le fait de ne pas avoir été convoqué à l'audience de la chambre criminelle de la Cour de cassation et de ne pas avoir ainsi pu répondre aux conclusions de l'avocat général.
3.
Invoquant l'article 6 § 3 de la Convention, le requérant soutient que la citation à comparaître initiale ne lui a pas permis d'être informé de manière détaillée de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui.
4.
Invoquant toujours l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue un défaut de motivation de l'arrêt rendu le 8 janvier 2002 par la Cour de cassation.
5.
Invoquant enfin l'article 11 de la Convention, le requérant conteste le fait de devoir s'affilier à la COPPVA.
Le requérant allègue plusieurs violations de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
»
1.
Le requérant se plaint du fait d'avoir été poursuivi pénalement deux
ans après les faits et considère que cette durée est déraisonnable.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Elle rappelle que tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article
L.
781-1 du code de l'organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne (
Mifsud c.
France
(déc.) [GC], n
o
En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 8 juillet 2002 sans avoir préalablement exercé ce recours.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue un défaut d'équité lors de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il conteste l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l'avocat général ainsi que l'absence de convocation à l'audience et par conséquent l'impossibilité de répondre aux conclusions de l'avocat général.
a.
Concernant l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur
:
La Cour rappelle que l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur à la chambre criminelle de la Cour de cassation ne peut entraîner un constat de violation de l'article 6 de la Convention que dans la mesure où ce rapport a été communiqué à l'avocat général, entraînant par là-même une rupture de l'égalité des armes (voir, notamment,
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, arrêt du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, § 105). La Cour relève qu'en l'espèce le requérant ne conteste que l'absence de transmission de ce rapport aux parties et ne soutient pas qu'il ait été communiqué à l'avocat général. Il ne peut dès lors pas se plaindre d'une rupture de l'égalité des armes et par suite de l'article 6 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b.
Concernant l'absence de communication des conclusions de l'avocat général
:
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
c.
Concernant l'absence de convocation à l'audience de la chambre criminelle de la Cour de cassation et par conséquent l'impossibilité de répondre aux conclusions de l'avocat général
:
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie du grief et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur conformément à l'article
54 §
2
b) de son règlement.
3.
Le requérant allègue une violation de l'article 6 § 3 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, (...) d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui
;
(...).
»
Le requérant se plaint de ce que la citation à comparaître qui lui a été communiquée le 15 février 2000 ne l'informait pas qu'il était accusé d'un manquement à l'obligation de déclarer son activité aux organismes de protection sociale ou à l'administration fiscale. Dès lors, il n'aurait pas été informé de manière détaillée de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui.
La Cour relève que la disposition du droit interne posant l'infraction pour laquelle le requérant fut condamné par la cour d'appel de Colmar, à savoir l'article L. 324-10 du code du travail, était contenue dans la citation à comparaître du 15 février 2000. Partant, elle considère que le requérant avait été informé conformément aux dispositions pertinentes de l'article 6 §
3 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Le requérant argue ensuite d'un défaut de motivation de l'arrêt rendu par la Cour de cassation le 8 janvier 2002. Dans cet arrêt, la Cour de cassation n'aurait pas répondu à son moyen de pourvoi tiré d'un défaut allégué d'information concernant la nature et la cause de l'accusation portée contre lui.
La Cour rappelle que l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu'il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, arrêt du 19 avril 1994, série A n
o
288, § 61). En outre, à la lecture de l'arrêt contesté et en ayant notamment à l'esprit le caractère spécifique de la procédure en cassation, la Cour considère qu'il n'apparaît pas en l'espèce que la Cour de cassation ait manqué à son obligation de motivation. Elle relève au contraire qu'il a été procédé à un contrôle réel et approfondi de l'arrêt d'appel objet du pourvoi.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
5.
Le requérant se plaint enfin d'être obligé de s'affilier à la corporation obligatoire des professionnels de la photographie et de la vidéo en Alsace afin d'exercer l'activité de photographe. Il invoque à ce titre l'article 11 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit (...) à la liberté d'association (...)
».
La Cour relève que la COPPVA se constitua en l'espèce partie civile afin de participer à la protection des professionnels de la photographie qui la composent. La Cour constate que dans la procédure litigieuse, il n'a jamais été question de l'affiliation du requérant à la COPPVA, et encore moins d'une affiliation obligatoire. Si le requérant a été condamné devant les juridictions internes, c'est uniquement en raison d'un manquement aux enregistrements légaux nécessaires à l'exercice d'une activité rémunérée et non pas parce qu'il aurait omis d'adhérer à la COPPVA. Partant, le requérant n'est pas victime du grief allégué.
Il s'ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l'article 35
§
4, dans la mesure où le requérant ne peut se prévaloir de la qualité de victime.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief du requérant tiré de l'équité de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, pour autant que ce grief concerne l'absence alléguée de communication au requérant du sens des conclusions de l'avocat général devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, ainsi que l'absence alléguée de convocation à l'audience et l'impossibilité qui en découle pour le requérant de répondre aux conclusions de l'avocat général
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président