SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 49391/99 prezentată de dl GÜLER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 1 februarie 2005, într-o cameră compusă din domnul Nicolas Bratza președinte dl Casadevall Bonello Türmen Maruste Pavlovschi Borrego, judecători și domnul O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 mai 1999, având în vedere decizia parțială din 28 iunie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Güler, este un resortisant turc, născut în 1968 și rezident la Istanbul. Bostanci, avocat la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Incidentul din 22 septembrie 1995 La 22 septembrie 1995, la ora 11:00, o delegație a Asociației Drepturilor Omului din Istanbul, din care făcea parte reclamanta, a ajuns la casa de arest din Buca (Izmir) pentru a obține informații cu privire la evenimentele care au avut loc cu o zi înainte în casa de arest în cauză și care au cauzat moartea a trei deținuți. În timp ce delegația aștepta să fie primită de către conducerea instituției penitenciare, mai multe persoane din familia deținuților și membri ai unei platforme a drepturilor omului s-au reunit în fața casei de arestare cu intenția de a face o declarație presei. Între acești oameni și polițiștii prezenți la fața locului, în timpul cărora reclamantul a fost rănit, au fost arestați cincizeci și trei de persoane, printre care și unsprezece avocați, inclusiv pe reclamant. Procesul verbal de stabilire a faptelor, întocmit în aceeași zi de polițiști, descrie confruntările în litigiu după cum urmează: La 22 septembrie 1995, la ora 11:00, după întrunirea din fața casei de arest Buca a unui grup de (150-200) persoane, compus din Asociația Drepturilor Omului și din familiile deținuților (...) am văzut că blocau circulația (...) În același timp, ei au început să scandeze sloganuri. Acest lucru a continuat până la ora 15:00. Totuși, la ora 15:00, după declarația făcută presei... ei au scanat din nou sloganuri și au blocat circulația... în acel moment [le-am blocat drumul. Ei au fost avertizați că nu pot merge așa. Dar nu s-au împrăștiat... și au atacat ofițerii de poliție. Ca forță de intervenție rapidă, noi am folosit forța. În timpul dispersării lor, ei au început să atace aruncînd pietre. În timpul acestui atac [trei] (...) ofițeri de poliție au fost răniți (...) La ora 15:20 în aceeași zi, reclamantul a fost transferat la serviciul de urgență al spitalului public din Izmir, unde medicii practicau o contenție plată pentru fracturarea unui deget. Certificatul medical provizoriu, stabilit cu această ocazie, a indicat roșeață cu edem pe umeri, echimoze pe mâini și pe tibia stângă, și o rană suturată de 6 cm pe parietalul stâng. În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un medic în apropierea Institutului Medico-Legal din Izmir, care a confirmat concluziile stabilite anterior de medicul spitalicesc. La ora 18:30, persoanele arestate în timpul confruntărilor în litigiu, printre care și reclamantul, au fost aduse în fața procurorului Republicii Izmir, care le-a obținut declarațiile. Am fost acolo pentru funcția mea..., am venit să vorbesc cu clientul meu, nu sunt acuzat, nu voi depune mărturie în calitate de acuzat. Pot depune mărturie ca martor public. S-a constatat că mâna dreaptă a acuzatului era pliată, că purta un guler la gât și că avea și capul bandajat. Inculpatul a declarat că va depune plângere împotriva celor care l-au lovit (...) la ora 20:50, procurorul Republicii a acuzat persoanele arestate pentru organizarea unui protest neautorizat și a solicitat condamnarea lor în temeiul articolului 32 din Legea nr. 2911 privind reuniunile și protestele. La 23 septembrie 1995, tribunalul corecțional al lui Izmir i - a auzit pe inculpați, inclusiv pe reclamant în apărarea lor. Cu această ocazie, reclamantul a declarat... am fost rănit de polițiști. Sunt rănit la cap, la gât, la braț. Sunt avocat la Baroul din Istanbul (...) Am venit la Izmir ca parte a îndatoririlor mele (...) pentru a aduna informații în urma evenimentelor din Izmir (...) A [casa de arestare a] Buca, am spus că vreau să-mi văd clienții (...) Gardienii mi-au spus că există o întrunire în interiorul reprezentanților și șefilor anumitor organisme și delegații Ministerului Justiției și că trebuie să așteptăm. Așa că am așteptat. În acel moment, unul dintre colegii noștri a făcut o declarație de presă (...) În nici un moment în timpul citirii declarației de presă, polițiștii nu au avertizat mulțimea prezentă că trebuia să se împrăștie [pentru că] adunarea ei era ilegală, că aceasta le afecta exercitarea funcțiilor (...) Am văzut un ofițer de poliție adunându-și grupul pentru a apela la forță (...) În acel moment, două femei au căzut la pământ din cauza mulțimii, am vrut să-i ajut să se ridice, un agent de securitate a venit și a văzut situația, când a început să mă calce în picioare și să mă ducă cu forța, i-am spus că eram avocat la Baroul de la Istanbul și că eram pe punctul de a mă certa cu clientul meu. Chiar și atunci când au aflat că sunt avocat, au continuat să mă lovească, și după cum se vede, așa am fost rănit. (...) După ce am fost pus în mașină de către agenți, un polițist civil (...) mi-a luat degetul, a spus La încheierea acestei audieri, tribunalul corecțional a solicitat Parchetului să stabilească identitatea ofițerilor de poliție care au făcut arestarea reclamantului și să dea în judecată pe aceștia pentru maltratare. La 25 septembrie 1995, reclamantul sesizează instanța corecțională cu privire la o cerere de întocmire a unui raport medical definitiv privind starea sa de sănătate, în care instanța a dat dreptul în aceeași zi. La 26 septembrie 1995, reclamantul a fost examinat de un medic aproape de serviciul de neurochirurgie al spitalului public Izmir, care a constatat o rană suturată de 5-6 cm pe vertex și un alt de 1 cm pe occipital stâng. La 2 octombrie 1995, reclamantul a fost examinat de un medic aproape de serviciul de ortopedie și traumatologie al aceluiași spital, care a raportat o fractură a falangei cu 5 deget și a concluzionat că a avut loc o întrerupere de lucru de 10 zile. La 5 octombrie 1995, medicul legist aproape de institutul medico-legal a transmis instanței de corecție raportul medical final referitor la starea de sănătate a reclamantului. Având în vedere constatările descrise în raportul din 22 septembrie 1995, acesta a încheiat o întrerupere de lucru de 15 zile și a estimat la 45 de zile timpul de vindecare al reclamantului. La 26 aprilie 1996, tribunalul corecțional i-a acuzat pe cei 53 de inculpați acuzați de organizarea unei manifestări ilegale, considerând că comportamentul lor nu constituie o încălcare a dispozițiilor legislative relevante. În lipsa recursului, această hotărâre a devenit definitivă. La 11 și 12 octombrie 1995, procurorul general al Republicii a primit depoziția a trei polițiști implicați în evenimentele în litigiu, care au negat faptele reproșate și au declarat că au acționat conform prerogativelor funcției lor și ordinelor primite și au declarat că au fost atacați de mulțimea prezentă la fața locului. La 20 octombrie 1995, reclamantul sesizează procurorul Republicii cu privire la o plângere împotriva poliției în apropierea Direcției de Securitate Izmir, a Secției de Combatere a Terorismului și a forțelor de intervenție rapidă pentru atac, tortură și fapt și a solicitat, de asemenea, reunirea plângerii sale cu cea inițiată la 23 septembrie 1995 de către Tribunalul Corecțional. La 19 martie 1996, procurorul general al Republicii a acuzat trei ofițeri de poliție și un comisar șef pentru depășirea limitelor stabilite de situația de necesitate și de fapt. În aceeași zi, a adoptat o decizie de refuz față de director în apropierea secției forțelor de intervenție rapidă și a directorului adjunct al securității. La 8 aprilie 1996, Tribunalul Corecțional din Izmir, în fața căruia se afla încă în curs de desfășurare cauza, a solicitat Tribunalului Corecțional din Beyouilu (Istanbul) să procedeze la audierea reclamantului în cadrul comisiei de recurs. La 12 aprilie 1996, reclamantul a formulat o opoziție împotriva refuzului pronunțat la 19 martie 1996 de către procurorul Republicii în beneficiul ofițerilor care au condus intervenția forțelor de aplicare a legii. La 16 mai 1996, un proces-verbal al comisiei de apel a fost adresat reclamantului de către comisarul șef aproape de conducerea securității din Izmir, conform căruia i s-a cerut să descrie evenimentele în litigiu. La 13 iunie 1996, instanța corecțională l-a auzit pe reclamant în calitate de reclamant. La 25 iunie 1996, reclamantul sesizează președinția Baroului de la Istanbul pentru a se plânge de pronunțarea procesului-verbal al comisiei de recurs, care, în opinia sa, trebuia să fie constituit dintr-o insultă și o amenințare din cauza următoarelor formule: Din moment ce ai participat și tu la demonstrație, trebuia să accepți consecințele. La 28 octombrie 1996, în declarația pe care a făcut-o cu privire la comisia de recurs, reclamantul va reitera că procesul-verbal al comisiei de recurs constituia o insultă la adresa persoanei și profesiei sale, precum și o amenințare, declarând că depune o plângere împotriva comisarului șef care și-a desfășurat activitatea. În februarie 1997, conducerea securității din apropierea prefecturii Istanbul a procedat la ridicarea plângerii depuse de reclamant împotriva comisarului șef care a redactat procesul-verbal al comisiei de recurs. La 17 martie 1997, tribunalul corecțional a acceptat cererea de constituire a părții interesate a reclamantului. La 9 iunie 1997, tribunalul corecțional i-a acuzat pe cei patru polițiști acuzați de insuficiența dovezilor care puteau dovedi că, în circumstanțele de speță componente ale unei confruntări, aceștia au depășit limitele stabilite de starea de necesitate sau au bătut reclamantul. La 25 iunie 1997, reclamantul s-a opus acestei decizii în fața Curții de Casație. La 25 noiembrie 1998, Curtea de Casație l-a decăzut pe solicitant și a confirmat decizia de primă instanță. La 22 iunie 2000, Asociația Drepturilor Omului elaborează un raport de evaluare privind starea de sănătate a reclamantului, pe baza concluziilor medicilor spitalicești și legiști care au examinat și tratat anterior persoana în cauză. La încheierea evaluării comune a tuturor documentelor de examinare și de îngrijire medicală ale atfhan Güler, care a declarat că în după-amiaza zilei de 22 septembrie 1995, în timp ce aștepta în fața casei de arest Buca pentru a fi informat cu privire la situația clienților săi, a fost bătut de polițiști (...), în timp ce era dus cu mașina la secția de poliție Buca, un polițist în civil i-a ținut auricul, a spus că urma să-l rupă, să-l strângă în mână și în cassa, a fost lovit violent... Două tăieturi separate de 6 și 2 cm pe scalpul din parietalul stâng, vânătăi sub ambii ochi, dureri la încheietura mandibulară stângă și în mișcarea gâtului, edem și umflarea maxilarului stâng, vânătăi de 2 x 1 cm pe maxilarul drept, zgârieturi de 0,5 cm pe obrazul drept, fracturi ale metacarpienelor de 1 și 5 învinețirea unghiilor degetelor, vânătăi difuze pe spatele mâinii drepte și vânătăi (...) pe umărul drept, vânătăi (...) de 5 x 5 cm pe tricepsul drept, vânătăi (...) de 3 x 4 cm pe umărul stâng, (...) fractură distală a claviculei stângi, vânătăi de 3 cm pe bicepsul stâng, 5 x 5 cm sub sfârcul stâng, 7 x 6 cm pe antebrațul stâng (...) Dreptul intern relevant Codul penal constituie o încălcare a aplicării torturii sau a maltratării unui individ (articolele 243 și 245). În conformitate cu articolele 151 și 153 din Codul de procedură penală, pentru aceste încălcări diferite este posibil să se depună o plângere la procurorul Republicii, care are obligația de a investiga plângerile cu care este sesizat și de a decide dacă este necesar să se inițieze proceduri penale, în conformitate cu art. 148 din Codul de procedură penală. În cazul în care procurorul Republicii consideră că nu este necesar să continue cazul, decizia luată în această privință este notificată persoanei examinate, părții vătămate și reclamantului (art. 164). Un reclamant poate contesta această decizie în fața președintelui Curții (art. 165) în termen de 15 zile de la notificare. Acesta din urmă poate fie să primească opoziția și să decidă să lanseze acțiunea publică (art. 168), fie să respingă opoziția. În acest din urmă caz, o acțiune publică nu poate fi lansată decât pe baza prezentării de noi fapte sau dovezi (art. 167). În conformitate cu Codul obligațiunilor, orice persoană care suferă un prejudiciu ca urmare a unui act ilegal sau ilegal poate introduce o acțiune în despăgubire, atât pentru prejudicii materiale (articolele 41-46), cât și pentru daune morale (art. 47). În această privință, instanțele civile nu sunt obligate nici prin considerente, nici prin verdictul instanțelor de aplicare a legii cu privire la chestiunea vinovăției pârâtului (art. 53). În conformitate cu art. 125 din Constituție, orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi făcut în momentul arestării sale. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a-și prezenta acuzațiile în fața instanțelor interne. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 3, reclamantul susține că a fost învins din cauza calității sale de avocat care asigură apărarea deținuților politici. În acest sens, guvernul solicită neobosirea căilor de atac interne și afirmă că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele civile sau administrative, care sunt competente să se pronunțe cu privire la justificarea unei cereri de despăgubire, indiferent de rezultatul procedurii penale. Curtea ia notă de faptul că dreptul turc prevede acțiuni administrative, civile și penale împotriva actelor ilegale și ilegale imputabile statului sau agenților săi. În ceea ce privește acțiunea de drept administrativ întemeiată pe răspunderea obiectivă a administrației prevăzute la art. 125 din Constituție, Curtea amintește că obligația pe care articolele 2 și 13 din convenție o impun statelor contractante de a efectua o anchetă care să conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor în caz de agresiune letală ar putea fi iluzorie dacă, pentru obiecțiunile formulate pe teren ale acestor articole, un solicitant ar fi trebuit să fi exercitat o acțiune de drept administrativ care nu poate conduce decât la acordarea unei indemnizații ( Yașacc. Turcia, Hotărârea din 2 septembrie 1998, Rec., 1998, p. 2431, § 74. Această considerație se aplică, de asemenea, în ceea ce privește art. 3, cazurilor de tortură sau de abuz grav [Ilhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 61., CEDO 2000] VII). Prin urmare, reclamantul nu avea obligația de a introduce procedura administrativă menționată anterior, iar excepția preliminară este pe această temă lipsită de temei. În ceea ce privește posibilitatea de a introduce în civil o acțiune în despăgubire a unui prejudiciu suferit din cauza unor acte ilicite sau a unui comportament vădit ilegal din partea agenților de stat, Curtea arată că reclamantul unei astfel de acțiuni trebuie să stabilească nu numai existența unei legături de cauzalitate între actul vinovăției și prejudiciul suferit, ci trebuie să identifice presupusul autor al actului. Or, în speță, instanța corecțională a concluzionat că nu există elemente de probă care să le poată imputa ofițerilor de poliție loviturile primite de solicitant. În aceste condiții, nu pare să existe nici o bază pe care reclamantul ar fi putut iniția o acțiune civilă cu șanse rezonabile de succes. Prin urmare, excepția preliminară ridicată de guvern nu poate fi reținută. Griefs din articolele 3 și 13 din Convenție Reclamantul susține că a făcut obiectul unor tratamente abuzive în momentul arestării sale și nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a-și invoca afirmațiile în fața instanțelor interne. 3 și 13 din Convenție astfel formulate art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul respinge afirmațiile reclamantului și susține că utilizarea forței, în circumstanțele din speță, era absolut necesară, astfel încât acesta tindea să disperseze o mulțime care participa la o manifestare ilegală și să prevină o eventuală revoltă a deținuților în casa de arest din Buca. În această privință, acesta trebuie să se înțeleagă ca fiind un element constitutiv de autoapărare, în conformitate cu alineatul (2) litera (a) de la art. 2, polițiștii doar au răspuns atacurilor la care au fost supuși și la sfârșitul cărora trei dintre ei au fost răniți. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamantul nu ar fi beneficiat de o cale de atac eficientă, guvernul subliniază că s-au inițiat proceduri penale împotriva polițiștilor în cauză, proceduri la care reclamantul putea participa în calitate de intervenient. Reclamantul contestă argumentele guvernului. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că aceste obiecțiuni ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea nu a identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Grief întemeiat pe art. 14 din Convenția combinată cu art. 3 Reclamantul susține că relele tratamente la care a fost supus au fost motivate de calitatea sa de avocat care asigură apărarea deținuților politici și, prin urmare, constituie o discriminare în temeiul articolului 14 din convenție, potrivit căruia Execuția drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire, bazată în special pe (...) opiniile politice sau orice altă opinie, (...) sau orice altă situație. Guvernul respinge orice discriminare împotriva reclamantului care ar fi putut fi motivată de profesia sa. Curtea arată că elementele prezentate de solicitant în sprijinul plângerii sale nu sunt în niciun caz de natură să își susțină afirmațiile potrivit cărora ar fi fost supus unor tratamente abuzive din cauza naturii profesiei sale. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului formulate la articolele 3 și 13 din Convenție Declară restul cererii inadmisibile. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Președinte
de la requête n
o
49391/99
présentée par İrfan GÜLER
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 1
er
février 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mai 1999,
Vu la décision partielle du 28 juin 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. İrfan Güler, est un ressortissant turc, né en 1968 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
H.
Bostancı, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L'incident du 22 septembre 1995
Le 22 septembre 1995 à 11 heures, une délégation de l'Association des droits de l'homme d'Istanbul, dont le requérant faisait partie, arriva à la maison d'arrêt de Buca (Izmir). Elle avait pour but d'obtenir des informations sur les évènements survenus la veille au sein de la maison d'arrêt en question et ayant causé la mort de trois détenus.
Alors que la délégation attendait d'être reçue par la direction de l'établissement pénitentiaire, plusieurs personnes – famille des détenus et membres d'une plateforme des droits de l'homme – se réunirent devant la maison d'arrêt dans l'intention de faire une déclaration à la presse. Des heurts survinrent alors entre ces personnes et les policiers présents sur les lieux, au cours desquels le requérant fut blessé.
Au terme de cette altercation, cinquante-trois personnes furent arrêtées, parmi lesquelles onze avocats, dont le requérant.
Le procès-verbal d'établissement des faits, établi le jour même par les policiers, décrit les affrontements litigieux comme suit
:
«
Le 22 septembre 1995 à 11 heures, suite au rassemblement devant la maison d'arrêt de Buca d'un groupe de (150-200) personnes, composé de l'Association des droits de l'homme et des familles des détenus (...) nous avons vu qu'ils bloquaient la circulation (...) Au même moment, ils ont commencé à scander des slogans. Ceci a continué jusqu'à 15 heures. Toutefois, à 15 heures, après la déclaration faite à la presse (...) ils ont à nouveau scandé des slogans et bloqué la circulation (...) A ce moment [nous leur avons] barré la route. Ils furent avertis qu'ils ne pouvaient marcher ainsi. Mais ils ne se sont pas dispersés (...) et ont attaqué les officiers de police. En tant que force d'intervention rapide, nous avons donc utilisé la force. Lors de leur dispersion, ils ont commencé à attaquer en jetant des pierres. Au cours de cette attaque [trois] (...) officiers de police furent blessés (...)
»
A 15 h 20 le jour même, le requérant fut transféré au service d'urgence de l'hôpital public d'Izmir, où les médecins pratiquèrent une contention plâtrée pour fracture d'un doigt. Le certificat médical provisoire, établi à cette occasion, fit état de rougeurs avec œdème sur les épaules, d'ecchymoses sur les mains et sur le tibia gauche, et d'une blessure suturée de 6
cm sur le pariétal gauche.
Toujours le même jour, le requérant fut examiné par un médecin près l'institut médico-légal d'Izmir, lequel confirma les conclusions précédemment établies par le médecin hospitalier.
A 18 h 30, les personnes arrêtées au cours des affrontements litigieux, parmi lesquelles le requérant, furent déférées devant le procureur de la République d'Izmir, lequel recueillit leurs dépositions. Le procès-verbal de déposition du requérant se lit comme suit
:
«
Je me trouvais là-bas pour mes fonctions (...), je suis venu m'entretenir avec mon client, je ne suis pas un accusé, je ne déposerais pas en qualité d'accusé. Je peux témoigner comme témoin public. Il a été constaté que la main droite de l'accusé était plâtrée, qu'il portait une minerve au cou et que sa tête était également bandée. L'accusé a déclaré qu'il allait porter plainte contre ceux qui l'avaient frappé (...)
»
A 20 h 50, le procureur de la République inculpa les personnes arrêtées pour organisation d'une manifestation non autorisée et requit leur condamnation en vertu de l'article 32 de la loi n
o
2911 relative aux réunions et manifestations.
Le 23 septembre 1995, le tribunal correctionnel d'Izmir entendit les accusés, dont le requérant, dans leur défense. A cette occasion, le requérant déclara
:
«
(...) J'ai été blessé par les policiers. Je suis blessé à la tête, au cou, au bras. Je suis avocat au barreau d'Istanbul (...) Je suis venu à Izmir dans le cadre de mes fonctions (...) pour recueillir des informations à la suite des évènements survenus à Izmir (...) A [la maison d'arrêt de] Buca, j'ai dit que je voulais voir mes clients (...) Les gardiens m'ont dit qu'il y avait une réunion à l'intérieur entre les représentants et dirigeants de certains organismes et les délégués du ministère de la Justice et que nous devions attendre. (...) j'ai donc attendu. A ce moment, l'un de nos camarades a fait une déclaration de presse (...) A aucun moment lors de la lecture de la déclaration de presse, les policiers n'ont averti la foule présente qu'elle devait se disperser [parce que] son rassemblement était illégal, que cela entravait l'exercice de leurs fonctions (...) J'ai vu un officier de police rassembler son groupe en vue de recourir à la force (...) A ce moment, deux femmes sont tombées à terre en raison de la foule, j'ai voulu les aider à se relever, un agent de sûreté est venu et a vu la situation, quand il a commencé à me bousculer et à vouloir m'emmener de force, je lui ai dit que j'étais avocat au barreau d'Istanbul et que j'étais sur le point de m'entretenir avec mon client. Mais ils m'ont matraqué. Même quand ils ont appris que j'étais avocat, ils ont continué à me frapper, et comme cela est visible c'est ainsi que j'ai été blessé. (...) après avoir été placé dans le véhicule par les agents, un policier en civil (...) a pris mon doigt, a dit «
je vais te casser le doigt
» et l'a fait. Comme on peut le voir, mon doigt et mon bras sont plâtrés maintenant (...)
»
Au terme de cette audience, le tribunal correctionnel demanda au parquet de déterminer l'identité des officiers de police ayant procédé à l'arrestation du requérant et d'engager des poursuites à leur encontre pour mauvais traitements.
Le 25 septembre 1995, le requérant saisit le tribunal correctionnel d'une demande tendant à l'établissement d'un rapport médical définitif sur son état de santé, demande à laquelle le tribunal fit droit le jour même.
Le 26 septembre 1995, le requérant fut examiné par un médecin près le service de neurochirurgie de l'hôpital public d'Izmir, lequel constata une blessure suturée de 5-6 cm sur le vertex et une autre de 1 cm sur l'occipital gauche.
Le 2 octobre 1995, le requérant fut examiné par un médecin près le service d'orthopédie et traumatologie de ce même hôpital, lequel fit état d'une fracture de la phalange du 5
e
doigt et conclut à un arrêt de travail de dix jours.
Le 5 octobre 1995, le médecin légiste près l'institut médico-légal transmit au tribunal correctionnel le rapport médical définitif afférent à l'état de santé du requérant. Au vu des constatations décrites dans le rapport du 22 septembre 1995, il conclut à un arrêt de travail de quinze jours et estima à quarante-cinq jours le temps de guérison du requérant.
Le 26 avril 1996, le tribunal correctionnel acquitta les cinquante-trois prévenus poursuivis pour organisation d'une manifestation illégale, estimant que leur comportement n'était aucunement constitutif d'une infraction au regard des dispositions législatives pertinentes. Faute de pourvoi, ce jugement devint définitif.
2.
L'action pénale engagée contre les policiers pour mauvais traitements
Les 11 et 12 octobre 1995, le procureur de la République recueillit la déposition de trois policiers impliqués dans les évènements litigieux. Ces derniers nièrent les faits reprochés et déclarèrent avoir agi conformément aux prérogatives de leur fonction et aux ordres reçus. Ils déclarèrent en outre avoir été attaqués par la foule présente sur les lieux.
Le 20 octobre 1995, le requérant saisit le procureur de la République d'une plainte contre les policiers près la direction de la sûreté d'Izmir, la section de lutte contre le terrorisme et les forces d'intervention rapide pour coups, torture et voie de fait. Il demanda en outre la jonction de sa plainte avec celle initiée, le 23 septembre 1995, par le tribunal correctionnel.
Le 19 mars 1996, le procureur de la République inculpa trois officiers de police et un commissaire en chef pour dépassement des limites fixées par l'état de nécessité et voie de fait.
Le même jour, il adopta une décision de non-lieu à l'égard du directeur près la section des forces d'intervention rapide et le directeur adjoint de la sûreté.
Le 8 avril 1996, le tribunal correctionnel d'Izmir, devant lequel l'affaire demeurait pendante, enjoignit au tribunal correctionnel de Beyoğlu (Istanbul) de procéder à l'audition du requérant sur commission rogatoire.
Le 12 avril 1996, le requérant forma opposition contre le non-lieu prononcé le 19 mars 1996 par le procureur de la République au bénéficie des officiers ayant dirigé l'intervention des forces de l'ordre.
Le 16 mai 1996, un procès-verbal de commission rogatoire fut adressé au requérant par le commissaire en chef près la direction de la sûreté d'Izmir, aux termes duquel il lui était demandé de décrire les évènements litigieux.
Le 13 juin 1996, le tribunal correctionnel entendit le requérant en qualité de plaignant.
Le 25 juin 1996, le requérant saisit la présidence du barreau d'Istanbul pour se plaindre de l'énoncé du procès-verbal de commission rogatoire, lequel devait s'entendre selon lui comme constitutif d'une insulte et d'une menace en raison des formules suivantes
: «
celui qui entre dans un torrent d'eau se couvre de boue
», «
puisque vous avez également participé à la manifestation vous deviez en assumer les conséquences
».
Le 28 octobre 1996, dans la déposition qu'il fit sur commission rogatoire, le requérant réitéra que le procès-verbal de commission rogatoire constituait une insulte à sa personne et à sa profession ainsi qu'une menace. Il déclara porter plainte contre le commissaire en chef ayant procédé à son établissement.
Au mois de février 1997, la direction de la sûreté près la préfecture d'Istanbul procéda à la levée de la plainte déposée par le requérant contre le commissaire en chef ayant rédigé le procès-verbal de commission rogatoire.
Le 17 mars 1997, le tribunal correctionnel fit droit à la demande de constitution de partie intervenante du requérant.
Le 9 juin 1997, le tribunal correctionnel acquitta les quatre policiers poursuivis eu égard à l'insuffisance des éléments de preuve à même d'établir qu'ils avaient, dans les circonstances d'espèce constitutives d'un affrontement, dépassé les limites fixées par l'état de nécessité, ou porté des coups au requérant.
Le 25 juin 1997, le requérant forma opposition contre cette décision devant la Cour de cassation.
Le 25 novembre 1998, la Cour de cassation débouta le requérant et confirma la décision de première instance.
Le 22 juin 2000, l'Association des droits de l'homme établit un rapport d'évaluation quant à l'état de santé du requérant, se fondant pour ce faire sur les conclusions des médecins hospitaliers et légistes ayant précédemment examiné et soigné l'intéressé. Aux termes de ce rapport
:
«
(...)
Conclusions et évaluation
Au terme de l'évaluation commune de l'ensemble des documents d'examens et soins médicaux d'İrfan Güler, qui déclara que l'après-midi du 22 septembre 1995 alors qu'il attendait devant la maison d'arrêt de Buca pour être informé de la situation de ses clients, a été matraqué par les policiers (...), alors qu'il était emmené en voiture au commissariat de Buca, un policier en civil lui tint l'auriculaire, dit qu'il allait le casser, le serra dans sa main et le cassa, a été violemment frappé (...)
;
(...)
Deux coupures distinctes suturées de 6 et 2cm sur le cuir chevelu au niveau du pariétal gauche, ecchymoses sous les deux yeux, douleurs de la jointure mandibulaire gauche et dans les mouvements du cou, œdème et enflure à la mâchoire gauche, ecchymose de 2 x 1 cm sur la mâchoire droite, écorchure de 0,5 cm sur la joue droite, fractures des métacarpes du 1
er
et 5
e
doigts, ecchymoses aux ongles des deux doigts, ecchymose diffuse sur le dos de la main droite et ecchymoses (...) sur l'épaule droite, ecchymose (...) de 5 x 5 cm sur le triceps droit, ecchymose (...) de 3 x 4 cm sur l'épaule gauche, (...) fracture distale de la clavicule gauche, ecchymoses de 3
x
2
cm sur le biceps gauche, de 5 x 5 cm sous le téton gauche, de 7 x 6 cm sur l'avant bras gauche (...)
»
B.
Le droit interne pertinent
Le code pénal
érige
en infraction le fait de soumettre un individu à la torture ou à des mauvais traitements (articles 243 et 245).
Conformément aux articles 151 et 153 du code de procédure pénale, il est possible, pour ces différentes infractions, de porter plainte auprès du procureur de la République, lequel est tenu d'instruire les plaintes dont il est saisi, et décide s'il y a lieu d'engager des poursuites, conformément à l'article
148 dudit code.
Lorsque le procureur de la République estime qu'il n'y a pas lieu de poursuivre l'affaire, la décision prise à cet égard est notifiée à la personne mise en examen, à la partie lésée et au plaignant (article 164). Un plaignant peut faire opposition contre cette décision devant le président de la cour d'assises (article 165) dans un délai de quinze jours à compter de la notification. Ce dernier peut soit accueillir l'opposition et décider de lancer l'action publique (article 168) soit rejeter l'opposition. Dans ce dernier cas, une action publique ne peut être lancée que sur présentation de nouveaux faits ou nouvelles preuves (article 167).
En vertu du code des obligations, toute personne qui subit un dommage du fait d'un acte illicite ou délictueux peut introduire une action en réparation, tant pour préjudice matériel (articles 41 à 46) que pour dommage moral (article 47). En la matière, les tribunaux civils ne sont pas liés ni par les considérations ni par le verdict des juridictions répressives sur la question de la culpabilité de l'accusé (article 53).
Selon l'article 125 de la Constitution, tout acte ou décision de l'administration est susceptible d'un contrôle juridictionnel.
Invoquant l'article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements dont il aurait fait l'objet lors de son arrestation.
Se fondant sur l'article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d'une voie de recours effective pour faire valoir ses allégations devant les juridictions internes.
Invoquant l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 3, le requérant soutient avoir été battu en raison de sa qualité d'avocat assurant la défense de détenus politiques.
1.
Epuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme à cet égard que le requérant aurait dû saisir les juridictions civiles ou administratives, qui sont compétentes pour statuer sur le bien-fondé d'une demande d'indemnisation, ce indépendamment de l'issue de la procédure pénale.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.
La Cour note que le droit turc prévoit des recours administratifs, civils et pénaux contre les actes illicites et délictuels imputables à l'Etat ou à ses agents.
En ce qui concerne l'action de droit administratif fondée sur la responsabilité objective de l'administration que prévoit l'article 125 de la Constitution, la Cour rappelle que l'obligation que les articles 2 et 13 de la Convention font peser sur les Etats contractants d'effectuer une enquête propre à mener à l'identification et à la punition des responsables en cas d'agression mortelle pourrait être rendue illusoire si pour les griefs formulés sur le terrain de ces articles un requérant devait être censé avoir exercé une action de droit administratif ne pouvant déboucher que sur l'octroi d'une indemnité (
Yașa c. Turquie
, arrêt du 2 septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VI, p. 2431, § 74). Cette considération s'applique également, sous l'angle de l'article 3, aux cas de torture ou de sévices graves (
İlhan c. Turquie
[GC], n
o
‑
VII). En conséquence, le requérant n'avait pas l'obligation d'intenter la procédure administrative susvisée, et l'exception préliminaire est sur ce point dépourvue de fondement.
Quant à la possibilité d'intenter au civil une action en réparation d'un dommage subi à cause d'actes illicites ou d'un comportement manifestement illégal de la part d'agents de l'Etat, la Cour relève que le demandeur à une telle action doit non seulement établir l'existence d'un lien de causalité entre l'acte fautif et le dommage subi, mais il doit identifier l'auteur présumé de l'acte. Or, en l'espèce, le tribunal correctionnel a conclu à l'absence d'éléments de preuve à même d'imputer aux officiers de police les coups reçus par le requérant. Dans ces conditions, il n'apparaît pas qu'il y eût la moindre base sur laquelle le requérant aurait pu engager une action au civil avec des chances raisonnables de succès.
Il s'ensuit que l'exception préliminaire soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention
Le requérant soutient avoir fait l'objet de mauvais traitements lors de son arrestation et ne pas avoir bénéficié d'un recours effectif pour faire valoir ses allégations devant les juridictions internes. Il invoque à cet égard les articles
3 et 13 de la Convention ainsi libellés
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement réfute les allégations du requérant et soutient que le recours à la force, dans les circonstances d'espèce, était absolument nécessaire. Il tendait ainsi à disperser une foule participant à une manifestation illégale et à prévenir un soulèvement éventuel des détenus au sein de la maison d'arrêt de Buca. A cet égard, il doit s'entendre comme constitutif de légitime défense, au regard du paragraphe 2 a) de l'article
2, les policiers s'étant contentés de répondre aux attaques dont ils ont fait l'objet et au terme desquelles trois d'entre eux ont été blessés.
Quant au grief selon lequel le requérant n'aurait pas bénéficié d'un recours effectif, le Gouvernement souligne que des poursuites pénales ont été engagées contre les policiers mis en cause, procédures auxquelles le requérant pouvait participer en qualité de partie intervenante.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.
A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun autre motif d'irrecevabilité.
3.
Grief tiré de l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 3
Le requérant allègue que les mauvais traitements auxquels il a été soumis étaient motivés par sa qualité d'avocat assurant la défense de détenus politiques et constituaient donc une discrimination au regard de l'article
14 de la Convention, selon lequel
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) les opinions politiques ou toutes autres opinions, (...) ou toute autre situation.
»
Le Gouvernement réfute toute discrimination à l'encontre du requérant qui eût pu être motivée par sa profession.
La Cour relève que les éléments produits par le requérant à l'appui de son grief ne sont aucunement de nature à étayer ses allégations selon lesquelles il aurait été soumis à des mauvais traitements en raison de la nature de sa profession.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 3 et 13 de la Convention
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président