SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74850/01 prezentată de Gülizar TUNCER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 8 martie 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevell Bonello Türmen Maruste Pavlovschi, Garlicki, judecători și dl O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 21 iunie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Gülizar Tuncer, este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 15 decembrie 1997, Parchetul Curții de Securitate din statul Diyarbakćr a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantei pentru că a semnat împreună cu alți membri ai unei asociații a drepturilor omului o declarație publică care să informeze opinia lor cu privire la poziția lor în ceea ce privește grevele foamei din închisoarea Diyarbakär. Procurorul a solicitat condamnarea reclamantei a șefului propagandei separatiste și incitarea la ură rasială, în temeiul articolelor 8 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și 312 § 2 din Codul penal. La 21 decembrie 2000, în timp ce procedura împotriva recurentei era pendinte, a fost promulgată legea nr. 4616 care prevede în special suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 și pentru care nu a fost pronunțată nicio hotărâre definitivă. Martie 2001, Curtea de Securitate a statului, compusă din judecători civili, a decis, fără a examina fondul cauzei, să suspende judecata pe o perioadă de cinci ani în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul Penal și de trei ani în temeiul articolului 8 din Legea nr. 3713. La o dată care nu a fost indicată, recurenta susține că s-a ocupat de casare. Nu s-a comunicat nicio informație din partea reclamantei cu privire la rezultatul acestei proceduri. Dreptul și practica internă relevantă, promulgată la 21 decembrie 2000, prevede, printre altele, suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise până la data de 23 aprilie 1999 și pentru care nu s-a luat nicio decizie definitivă ; procedura care urmează să fie reluată în caz de recidivă a unor infracțiuni de aceeași natură sau reprimate de o pedeapsă privativă de libertate mai grea în termen de cinci ani de la decizia de suspendare; în cazul în care, cu toate acestea, niciuna dintre aceste infracțiuni nu este comisă în această perioadă, procedura penală inițială este considerată nulă și neavenită (davanin ortadan kaldirilmasi Legea nr. 4754, promulgată la 25 aprilie 2002, a modificat anumite articole din Legea nr. 4616 și prevede, de asemenea, că, în termen de trei luni de la intrarea sa în vigoare, și anume la 27 aprilie 2002, orice inculpat având în vedere procedura judiciară inițiată împotriva sa suspendată în temeiul legii nr. 4616 are posibilitatea de a solicita ca procedura penală deschisă împotriva sa să continue și să fie pronunțată o hotărâre cu privire la temeinicia acuzațiilor împotriva sa. Invocând art. 5 din convenție, recurenta se plânge că suspendarea era supusă unei condiții care, în cazul unei noi încălcări de aceeași natură sau reprimată de o pedeapsă privativă de libertate mai grea, ar fi putut resuscita prima procedură penală și, prin urmare, ar fi riscat o pedeapsă cu închisoarea. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta susține că Curtea de Securitate de Stat de la Diyarbakr nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială, având în vedere că aceaceasta este o instanță specializată într-un tip de infracțiune, și anume securitatea statului. În plus, aceasta susține că, la inițierea procedurii, un judecător militar se afla acolo. Invocând art. 6 alineatul (2) din convenție, recurenta se plânge de necunoașterea dreptului său de a fi achitată de acuzațiile îndreptate împotriva sa din cauza hotărârii de suspendare și consideră, de asemenea, că lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii implică o încălcare a articolelor 13 din convenție, coroborată cu articolele 5, 6 alineatul (2), 8 și 10. Invocând art. 10 din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la libertate de a-și comunica opiniile și/sau informațiile din cauza procedurii penale inițiate împotriva sa, în special în perioada de suspendare. Pe baza acelorași fapte, recurenta invocă încălcarea articolului 8 din Convenție ÎN DREPT Recurenta invocă o încălcare a articolului 5 din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale (...) În acest caz, Curtea constată că decizia de suspendare luată de instanța internă nu implică privarea de libertate în sensul articolului 5 din Convenție, întrucât reclamanta nu a fost nici arestată, nici privată de libertatea sa în timpul procedurii penale, care, în plus, a fost suspendată; rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurenta se plânge de lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate de Stat de la Diyarbakr și invocă încălcarea art. 6 alin. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, (...) fie că orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei va fi justificată. (...) În ceea ce privește lipsa independenței și imparțialității, Curtea reamintește că, în urma unui amendament constituțional intervenit la 18 iunie 1999, judecătorul militar din cadrul Curții de Securitate a statului a fost înlocuit de un judecător civil. În plus, Curtea constată că hotărârea de suspendare pronunțată în temeiul legii nr. 4616 a fost pronunțat de o instanță de securitate a statului, compusă din trei magistrați civili. Ea reamintește că ea a considerat deja că această componență este conformă cu garanțiile de independență și imparțialitate în sensul art. 6 alin. (1) ('mrek c. Turcia (dec.), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003). În ceea ce privește competența cursurilor de securitate ale statului, Curtea a subliniat în repetate rânduri că distincția dintre diferitele tipuri de încălcări, în funcție de gravitatea recunoscută de legiuitor, nu era în sine contrară Convenției (Gger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999). Având în vedere cele de mai sus, acest motiv trebuie respins pentru nefondare vădită, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, recurenta se plânge de necunoașterea dreptului său de a fi achitată de acuzațiile îndreptate împotriva sa din cauza hotărârii de suspendare. Invocând art. 13 din Convenție, coroborat cu articolele 5, 6 alineatul (2), (8) și (10), se plânge de lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii de suspendare. art. 6 alineatul (2) din Convenție prevede că Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. (...) Prin acest motiv, recurenta a afirmat în esență că ar fi trebuit să beneficieze de un proces și să obțină o sentință de condamnare sau de relaxare corespunzătoare. Curtea constată că recurenta dispunea de posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a legii n 4754, pentru a obține examinarea temeiniciei acuzațiilor formulate împotriva acesteia; în primul rând, aceasta constată că recurenta nu a utilizat această cale de atac; ea a considerat deja că o hotărâre de suspendare, astfel cum aceaceasta a fost pronunțată în speță, nu a implicat încălcarea articolului 6 alineatul (1) coroborat cu 13 (Karakas și Bayiar c.Turcia (dec.), nr. 74798/01, 9 noiembrie 2004). De asemenea, Comisia reamintește că art. 6 nu garantează un drept la obținerea unui rezultat determinat în urma unui proces penal și, prin urmare, la pronunțarea unei hotărâri exprese de condamnare sau de achitare a acuzațiilor formulate. Prin urmare, faptul că urmărirea penală împotriva recurentei nu s-a încheiat printr-o astfel de decizie expresă nu constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție (Withey Regatul Unit (dec.), n 59493/00, CEDO 2003 X). Având în vedere cele de mai sus, presupunând chiar că recurenta a epuizat căile de atac interne, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Invocând art. 10 din convenție, recurenta se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de a-și comunica opiniile și/sau informațiile. art. 10 din convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Curtea ia notă de faptul că procedura penală diligentă împotriva recurentei a fost suspendată în etapa anchetei preliminare fără examinarea fondului și că nu s-a pronunțat nicio condamnare împotriva acesteia; prin urmare, nu a existat o interferență a autorităților naționale cu libertatea sa de exprimare în sensul articolului 10 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește teama recurentei de a fi condamnată în viitor, ceea ce ar putea pune capăt perioadei de suspendare pronunțate de Curtea de Securitate a statului, Curtea amintește că avea posibilitatea de a solicita continuarea procedurii penale în temeiul Legii nr. 4754, care ar fi putut oferi o soluție adecvată la așa-numitele temeri. În cazul în care recurenta poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție ca urmare a posibilității de a fi supusă unei examinări a șefului unei infracțiuni de aceeași natură sau să fie reprimată printr-o pedeapsă privativă de libertate mai grea în termen de cinci ani de la decizia de suspendare, Curtea constată că a avut posibilitatea de a evita această situație, combătând suspendarea. Având în vedere cele de mai sus, Curtea, presupunând că recurenta a epuizat căile de atac interne, consideră că motivul trebuie respins pentru lipsa vădită de temei în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pe baza acelorași fapte, recurenta invocă încălcarea articolului 8 din convenție. Curtea arată că persoana în cauză nu oferă nicio precizare cu privire la obiecțiunile sale și la obiecția sa nu este nici pe departe justificată. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modululer Președintele
de la requête n
o
74850/01
présentée par Gülizar TUNCER
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 8 mars 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi,
L.
Garlicki,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Gülizar Tuncer, est une ressortissante turque, née en 1966 et résidant à Istanbul.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 décembre 1997, le parquet de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır entama une action pénale contre la requérante pour avoir co-signé avec d'autres membres d'une association des droits de l'homme une déclaration publique visant à informer l'opinion sur leur position à l'égard des grèves de la faim dans la prison de Diyarbakır. Le procureur requit la condamnation de la requérante du chef de propagande séparatiste et incitation à la haine raciale, en vertu des articles 8 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme et 312 § 2 du code pénal.
Le 21 décembre 2000, alors que la procédure à l'encontre de la requérante était pendante, fut promulguée la loi n
o
4616 prévoyant notamment le sursis au jugement quant à certaines infractions commises avant le 23 avril 1999 et pour lesquelles aucune décision définitive n'avait été rendue.
Le 1
er
mars 2001, la cour de sûreté de l'Etat, composée de juges civils, décida, sans avoir examiné le fond de l'affaire, de surseoir au jugement pour une durée de cinq ans au regard de l'article 312 § 2 du code pénal et de trois ans au regard de l'article 8 de la loi n
o
3713.
A une date non indiquée, la requérante affirme s'être pourvue en cassation. Aucune information de la part de la requérante sur l'issue de cette procédure, n'a été communiquée.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La loi n
o
4616, promulguée le 21 décembre 2000, prévoit, entre autres, le sursis au jugement quant à certaines infractions commises jusqu'à la date du 23
avril 1999 et pour lesquelles aucune décision définitive n'a été rendue
; la procédure devant être reprise en cas de récidive d'infractions de même nature ou réprimées par une peine privative de liberté plus lourde dans les cinq ans suivant la décision de sursis. Si, toutefois, aucune de ces infractions n'est commise pendant cette période, la procédure pénale initiale est considérée nulle et non avenue (
davanin ortadan kaldirilmasi
).
La loi n
o
4754, promulguée le 25 avril 2002, a amendé certains articles de la loi n
o
4616.Celle-ci prévoit en outre que, dans les trois mois suivant son entrée en vigueur, à savoir le 27 avril 2002, tout accusé ayant vu la procédure judiciaire engagée à son encontre suspendue en application de la loi n
o
4616 a la possibilité de demander que la procédure pénale ouverte à son encontre se poursuive et qu'un jugement quant au bien-fondé des accusations à son encontre soit rendu.
1.
Invoquant l'article 5 de la Convention, la requérante se plaint que le sursis était soumis à une condition qui, en cas d'une nouvelle infraction de même nature ou réprimée par une peine privative de liberté plus lourde, aurait pu réanimer la première procédure pénale. Elle aurait ainsi risqué une peine d'emprisonnement.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue que la cour de sûreté d'Etat de Diyarbakır ne peut passer pour un tribunal indépendant et impartial étant donné qu'il s'agit d'un tribunal spécialisé dans un type d'infraction, à savoir la sécurité étatique. En outre, elle prétend que, lors de l'ouverture de la procédure, un juge militaire y siégeait.
3.
Invoquant l'article 6 § 2 de la Convention, la requérante se plaint de la méconnaissance de son droit d'être acquittée des accusations dirigées à son encontre en raison du jugement de sursis. Elle estime également que l'absence de recours contre le jugement emporte une violation des articles
13 de la Convention, combiné avec les articles 5, 6 § 2, 8 et 10.
4.
Invoquant l'article 10 de la Convention, la requérante se plaint d'une atteinte à son droit à la liberté de communiquer ses opinions et/ou des informations en raison de la procédure pénale entamée à son encontre, et notamment pendant la période de sursis.
5.
Sur la base des mêmes faits, la requérante allègue la violation de l'article
8 de la Convention
1.
La requérante invoque une violation de l'article 5 de la Convention, lequel est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales (...)
»
En l'espèce, la Cour observe que la décision de sursis prise par la juridiction interne n'entraîne aucune privation de liberté au sens de l'article
5 de la Convention, la requérante n'ayant été ni arrêtée ni privée de sa liberté pendant la procédure pénale, qui, de plus, a été suspendue. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté d'Etat de Diyarbakır et invoque la violation de l'article
6 § 1 ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
En ce qui concerne le manque d'indépendance et d'impartialité, la Cour rappelle qu'à la suite d'un amendement constitutionnel intervenu le 18
juin 1999, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l'Etat a été remplacé par un juge civil. Elle observe par ailleurs que le jugement de sursis prononcé en application de la loi n
o
4616 a été rendu par une cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats civils. Elle rappelle qu'elle a déjà estimé que cette composition était conforme aux garanties d'indépendance et d'impartialité au sens de l'article 6 § 1 (
İmrek c.
Turquie
(déc.), n
o
57175/00, 28 janvier 2003).
En ce qui concerne la compétence des cours de sûreté de l'Etat, la Cour a souligné à maintes reprises que la distinction faite entre différents types d'infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur, n'était pas en soi contraire à la Convention (
Gerger c. Turquie
[GC], n
o
24919/94, §
69, 8 juillet 1999).
Eu égard de ce qui précède, ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l'article 6 § 2 de la Convention, la requérante se plaint de la méconnaissance de son droit d'être acquittée des accusations dirigées à son encontre en raison du jugement de sursis. Invoquant l'article 13 de la Convention, combiné avec les articles 5, 6 § 2, 8 et 10, elle se plaint de l'absence de recours contre le jugement de sursis.
L'article 6 § 2 de la Convention stipule que
:
«
2.
Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. (...)
»
Par ce grief, la requérante dit en substance qu'elle aurait dû bénéficier d'un procès et obtenir un jugement de condamnation ou de relaxe en bonne et due forme.
La Cour note que la requérante disposait de la possibilité de demander la réouverture de la procédure dans les trois mois suivant l'entrée en vigueur de la loi n
o
4754, en vue d'obtenir l'examen du bien-fondé des accusations dirigées contre elle. Elle observe en premier lieu que la requérante n'a pas utilisé cette voie de recours. Elle a déjà jugé par ailleurs qu'un jugement de sursis tel que celui-ci prononcé en l'espèce n'emportait pas violation de l'article
6 § 1 combiné avec 13 (
Karakas et Bayır
c.Turquie
(déc.), n
o
74798/01, 9 novembre 2004).
Elle rappelle aussi que l'article 6 ne garantit pas un droit à l'obtention d'un résultat déterminé à l'issue d'un procès pénal, ni, par conséquent, au prononcé d'une décision expresse de condamnation ou d'acquittement sur les accusations formulées. Dès lors, le fait que les poursuites pénales dirigées contre la requérante ne se sont pas conclues par une telle décision expresse ne constitue pas une atteinte à la présomption d'innocence (
Withey
c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
X).
Eu égard à ce qui précède, à supposer même que la requérante ait épuisé les voies de recours internes, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article
35 § 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l'article 10 de la Convention, la requérante se plaint d'une atteinte à son droit à la liberté de communiquer ses opinions et/ou des informations.
L'article 10 de la Convention stipule
que
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations.
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
La Cour note que la procédure pénale diligentée contre la requérante a été suspendue au stade de l'instruction préliminaire sans examen du fond et qu'aucune condamnation n'a été prononcée à son encontre. Dès lors, il n'y a pas eu d'une ingérence des autorités nationales à sa liberté d'expression au sens de l'article 10 § 1 de la Convention.
S'agissant de la crainte de la requérante d'être condamnée à l'avenir, ce qui pourrait mettre fin à la période de sursis prononcée par la cour de sûreté de l'Etat, la Cour rappelle qu'elle avait la possibilité de demander la poursuite de la procédure pénale sur la base de la loi n
o
4754 qui aurait pu apporter une solution appropriée aux dites craintes.
A supposer que la requérante puisse se prétendre victime au sens de l'article
34 de la Convention du fait de la possibilité d'être mise en examen du chef d'une infraction de même nature ou réprimée par une peine privative de liberté plus lourde dans les cinq ans suivant la décision de sursis, la Cour observe qu'elle avait la possibilité d'éviter cette situation en s'opposant au sursis.
Eu égard de ce qui précède, la Cour, à supposer que la requérante ait épuisé les voies de recours internes, considère que le grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l'article 35 §§ 3 et
4 de la Convention.
5.
Sur la base des mêmes faits, la requérante allègue la violation de l'article
8 de la Convention.
La Cour relève que l'intéressée n'apporte aucune précision quant à ses griefs et son grief n'est nullement étayé. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président