SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40524/98 prezentate de Yatza președinte G. Bonello, R. Türmen, dl Pellonpää, K. Traja, L. Garlicki, Mijović, judecători, și de domnul O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 august 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie de fapt La depunerea cererii, reclamanta, Yald La 10 august 1994, după ce a aflat că este căutată de poliție, reclamanta însoțită de avocatul ei, a fost demisă la Parchetul Curții de Securitate din statul Acuzarea a fost adusă în fața instanței judecătorești care a dispus arestarea sa provizorie, prin intermediul unui act de acuzare prezentat la 12 august 1994, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului a acuzat-o pe reclamantă că a acordat asistență unei bande armate și-a solicitat condamnarea în temeiul articolelor 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La sfârșitul ședinței din 23 decembrie 1994, Curtea de Securitate a statului a ordonat eliberarea provizorie a recurentei. Prin hotărârea din 16 august 1995, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanta vinovată de faptele care i-au fost reproșate și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. La 2 octombrie 1996, recurenta a formulat un recurs în casație. La 22 octombrie 1996, după ce a ținut o ședință la care reclamanta și consiliul său au participat, Curtea de Casație a confirmat, în aceeași zi, hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. La 6 noiembrie 1996, hotărârea de Casație a fost pronunțată în absența părții interesate și a reprezentantului acesteia. La 10 ianuarie 1997, textul integral al hotărârii Curții de Casație a fost depus la dosarul cauzei din cadrul grefei Curții de Securitate a statului Izmir și pus astfel la dispoziția părților. Reprezentantul recurentei susține că nu a avut cunoștință de hotărârea Curții de Casație din 22 octombrie 1996 că, la 24 februarie 1997, data arestării clientului său de către autoritățile care își încheie pedeapsa. Dreptul și practica internă relevantă În practică, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților. După ce au fost prezentate și semnate, acestea sunt depuse la dosarul primei instanțe care a intervenit în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Mai târziu, dacă este necesar, procurorul districtual însărcinat cu executarea pedepselor efectuează, în funcție de specificul cauzei, unul dintre actele de punere în aplicare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii condamnatului condamnat. În cazul în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei. În temeiul articolului 324 din Codul de procedură penală, pronunțarea unei hotărâri se efectuează, în principiu, la sfârșitul ședinței desfășurate de Curtea de Casație sau în termen de o săptămână de la ședință. Recurenta susține că Curtea de Securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În plus, aceasta denunță încălcarea procedurii în fața acestei instanțe, deoarece declarațiile colegilor săi acuzați, colectate sub constrângere, au fost utilizate ca probe pentru a-și fundamenta condamnarea. În aceste privințe, reclamanta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție. Recurenta se plânge că cauza nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială Din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul Curții de Securitate a statului care a judecat-o și a condamnat-o, aceasta denunță, de asemenea, încălcarea procedurii în fața acestei instanțe și constată o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, în mod public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 22 octombrie 1996 și pronunțată la 6 noiembrie 1996. În această privință, el susține că recurenta și consiliul său erau prezenți la ședința care a avut loc în fața Curții de Casație și că, în consecință, aceștia fuseseră informați cu privire la data la care această hotărâre ar fi fost pronunțată. În consecință, guvernul concluzionează că reclamanta ar fi trebuit să depună cererea în termen de șase luni de la această dată. Or, acesta subliniază că cererea a fost depusă la 23 august 1997, după expirarea termenului de șase luni. Guvernul, în continuare, susține că, deși recurenta sau consiliul său nu ar fi avut posibilitatea de a fi prezenți la pronunțarea hotărârii, acestea li s-a permis să ia cunoștință de hotărârea Curții de Casație începând cu 10 ianuarie 1997, data la care acesta a fost pus la dispoziția părților în cadrul grefei instanței de primă instanță. Recurenta se opune tezei guvernului și susține că hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 22 octombrie 1996, nu i s-a comunicat niciodată. Ea susține că și-a depus cererea în termen de șase luni de la 24 februarie 1997, data arestării sale în vederea executării pedepsei. Curtea arată că, în dreptul turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților și reamintește că atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie luată în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia ( Seher Karataș c. Turcia, 33179/96, § 27, 9 iulie 2002).În acest caz, Curtea constată că hotărârea de Casație din 22 octombrie 1996, pronunțată la 6 noiembrie 1996, a fost pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a statului Izmir, la 10 ianuarie 1996, 1997. Cererea a fost formulată la 23 august 1997, adică la șapte luni și la treisprezece zile de la data la care hotărârea Curții de Casație a fost pusă la dispoziția recurentei. Curtea arată, în plus, că recurenta reprezentată de consiliul său a participat la ședința care a avut loc în ziua în care Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea. În acest scop, trebuie reamintit faptul că, în temeiul articolului 324 din Codul de procedură penală, pronunțarea unei hotărâri de Casație se efectuează, în principiu, la sfârșitul ședinței sau în termen de o săptămână de la această ședință. Presupunând că reclamanta sau consiliul său nu pot obține textul integral al acestei hotărâri în ziua pronunțării sale, aceștia ar fi putut avea o copie a acesteia cel târziu la data la care acesta a fost pus la dispoziția părților la grefa primei instanțe, și anume la 10 ianuarie 1997 (a se vedea Okulc. Turcia (dec.), 4535/93/99, 4 septembrie 2003). Curtea consideră, în aceste împrejurări, că recurenta sau reprezentantul său nu au fost diligente în vederea obținerii unei copii a deciziei interne finale și că întârzierea se datorează, astfel, propriei neglijențe. În plus, nu s-au putut face cunoscute circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni (a se vedea, Haralambidis și alte c. Grecia , nr. 36706/97, 29 martie 2001 și Z.Y.c. Turcia (dec.), n 27532/95, 19 iunie 2001). De aceea, Curtea consideră, având în vedere considerațiile de mai sus, că cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președintele
de la requête n
o
40524/98
présentée par Yıldız TACAR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 1
er
février 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M
me
L.
Mijović
, juges,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 23 août 1997,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Yıldız Tacar, est une ressortissante turque, née en 1953. Lors de l'introduction de la requête, elle était détenue à la prison de Nevșehir. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Z.S. Özdoğan, avocate à Izmir.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 10 août 1994, ayant appris qu'elle était recherchée par la police, la requérante accompagnée de son avocat, se livra au Parquet de la cour de sûreté de l'État d'İzmir. Elle fut d'abord entendue par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d' Izmir («
le procureur
»-«
la cour de sûreté de l'État
») puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa
mise en détention provisoire.
Par un acte d'accusation présenté le 12 août 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de
l'État accusa la requérante d'avoir porté assistance à une bande armée. Il requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
A l'issue de l'audience du 23 décembre 1994, la cour de sûreté de l'État ordonna la mise en liberté provisoire de la requérante.
Par un arrêt du 16 août 1995, la cour de sûreté de l'État déclara la requérante coupable des faits qui lui étaient reprochés et la condamna à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois. Le 2 octobre 1996, la requérante forma un pourvoi en cassation.
Le 22 octobre 1996, après avoir tenu une audience à laquelle la requérante et son conseil ont participé, la Cour de cassation confirma, le même jour, l'arrêt attaqué en toutes ses dispositions.
Le 6 novembre 1996, l'arrêt de cassation fut prononcé en l'absence de l'intéressée et de son représentant.
Le 10 janvier 1997, le texte intégral de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l'affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l'État d'Izmir et ainsi mis à la disposition des parties. Le dossier de l'affaire fut ainsi clôturé.
Le représentant de la requérante prétend n'avoir eu connaissance de l'arrêt de la Cour de cassation du 22 octobre 1996 que le 24 février 1997, date de l'arrestation de sa cliente par les autorités à fin de purger sa peine.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En pratique, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés au dossier de la première juridiction intervenue dans l'affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l'exécution des peines procède, selon les particularités de l'affaire, à l'un des actes d'exécution, à savoir l'invitation à purger la peine privative de liberté, l'ordre de paiement ou la notification de l'arrêt au condamné incarcéré. Dans l'hypothèse où une personne ne donne pas suite à l'invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d'arrêt contre elle.
En vertu de l'article 324 du code de procédure pénale, le prononcé d'un arrêt s'effectue en principe à la fin de l'audience tenue par la Cour de cassation ou dans un délai d'une semaine suivant l'audience.
La requérante allègue que la cour de sûreté de l'État qui l'a jugée et condamnée ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.
Elle dénonce en outre l'iniquité de la procédure devant cette juridiction du fait que les dépositions de ses coaccusés, recueillies sous la contrainte, ont été utilisées comme éléments de preuves pour fonder sa condamnation.
A ces égards, la requérante invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
La requérante se plaint de ce que cause n'a pas été entendue équitablement par « un tribunal indépendant et impartial
» en raison de la présence d'un juge militaire au sein de la cour de sûreté de l'État qui l'a jugée et condamnée. Elle dénonce en outre l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Elle y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, qui en sa partie pertinente se lit ainsi
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention.
Il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 22
octobre 1996 et prononcée le 6 novembre 1996. A cet égard, il fait valoir que la requérante et son conseil étaient présents lors de l'audience s'étant déroulée devant la Cour de cassation et qu'en conséquence ils avaient été informés de la date à laquelle cet arrêt serait prononcé. Dés lors, le Gouvernement en conclut que la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois à compter de cette date. Or, il souligne que la requête a été introduite le 23 août 1997, après l'expiration du délai de six mois.
Le
Gouvernement, soutient encore, que même si la requérante ou son conseil n'avaient pas eu la possibilité d'être présents lors du prononcé de l'arrêt, ils leur étaient loisibles de prendre connaissance de l'arrêt de la Cour de cassation à partir du 10
janvier 1997, date à laquelle celui-ci fut mis à la disposition des parties au sein du greffe de la juridiction de première instance.
La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement et fait valoir que l'arrêt de la Cour de cassation, rendu le 22 octobre 1996, ne lui a jamais été signifié. Elle soutient avoir introduit sa requête dans les six mois à partir du 24 février 1997, date de son arrestation à fin de purger sa peine.
La Cour relève qu'en droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties et rappelle que lorsque la signification n'est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (
Seher Karataș c. Turquie,
n
o
33179/96, § 27, 9 juillet 2002).
La Cour constate, en l'espèce, que l'arrêt de cassation du 22
octobre
1996, prononcé le 6 novembre 1996, a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l'État d'Izmir, le 10
janvier
1997.La requête a été introduite le 23 août 1997, soit sept mois et treize jours après la date à laquelle l'arrêt de la Cour de cassation a été mis à la disposition de la requérante.
La Cour relève, de plus, que la requérante représentée par son conseil, a
participé à l'audience tenue le jour où la Cour de cassation a rendu son arrêt. Il y a lieu, à cet effet, de rappeler qu'en vertu de l'article 324 du code de procédure pénale, le prononcé d'un arrêt de cassation s'effectue en principe à la fin de l'audience ou dans un délai d'une semaine suivant cette audience. A supposer que la requérante ou son conseil ne puissent pas obtenir le texte intégral de cet arrêt le jour de son prononcé, ils auraient pu en avoir une copie au plus tard à la date à laquelle celui-ci a été mis à la disposition des parties au greffe de la première instance, à savoir le 10
janvier 1997 (voir
Okul c. Turquie
(déc.), 45358/99, 4 septembre 2003).
La Cour considère, dans ces circonstances, que la requérante ou son représentant n'ont pas fait preuve de diligence afin d'obtenir une copie de la décision interne finale et que le retard est ainsi dû à leur propre négligence. En outre, ils n'ont pu faire valoir aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois (voir,
Haralambidis et autres c. Grèce
, n
o
36706/97, 29 mars 2001, et
Z.Y. c. Turquie
(déc.), n
o
27532/95, 19 juin 2001).
Dés lors, la Cour considère, eu égard aux considérations qui précèdent, que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l'article 35
§§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président