LÖFFELMANN v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
LÖFFELMANN v. AUSTRIA (CtEDO, 2005)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42967/98 de către Philemon LÖFFELMANN împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 1 februarie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Kovler dna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii S. Nielsen având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 9 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Philemon Löffelmann, este un național austriac, născut în 1976 și locuiește în Maissau/Austria. El este reprezentat în fața Curții de către dl R. Kohlhofer, avocat practicant la Viena. Guvernul contestat este reprezentat de Ambasadorul H. Winkler, șeful Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La botezul său din 9 iulie 1994, reclamantul a devenit membru al Martorilor lui Iehova din Austria, în care a asumat funcția unui predicator ( Prediger, allgemeiner Pionier ) și, din 27 noiembrie 1996, al unui diacon ( Diakon, Dienstamtsgehilfe ). În această funcție, el a asistat lucrarea spirituală a presbiterilor Martorilor lui Iehova. La 17 noiembrie 1994, Autoritatea Militară Inferioară Austriană ( Militärkommando ) a considerat că reclamantul trebuie să își îndeplinească serviciul militar. La 3 iulie 1995, reclamantul a început serviciul militar, însă, la 1 august 1995, el a fost concediat după un aviz de expert medical militar care l-a considerat inapt pentru serviciu. La 28 septembrie 1995, Autoritatea Militară Austriecă Inferioară a emis un ordin de redactare ( Stellungsbescheid ) reclamantului care l-a ordonat să facă o altă examinare în ceea ce privește capacitatea sa de a efectua serviciu militar în temeiul articolului 24 alineatul (8) din Legea privind serviciile militare ( Wehrgesetz ), în vigoare la momentul respectiv. Reclamantul a apelat împotriva acestei ordine, susținând în special că ar trebui eliberat din serviciul militar deoarece a exercitat o funcție în cadrul Martorilor lui Iehova, echivalent cu cea a membrilor unei societăți religioase recunoscute care au fost scutite de serviciu militar în temeiul articolului 24 alineatul (3) din Legea privind serviciul militar. În 16 noiembrie 1995, Ministrul Federal al Apărării ( Bundesminister für Landesverteidigung) a respins apelul reclamantului și a confirmat decizia autorității mai mici. La 8 ianuarie 1996, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională ( Verfassungsgerichtshof ), solicitând Curtea să anuleze expresia „societăți religioase recunoscute” în art. 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare. La 1 decembrie 1997, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului din cauza lipsei de perspective de succes, menționând, de asemenea, o decizie anterioară prin care a constatat că, în ceea ce privește respectarea articolului 9 sau a articolului 4 § 2 din Convenție, pur și simpluul ordin de redactare a Martorilor lui Iehova nu a susținut nici o preocupație. La 26 martie 1998, Curtea Administrativă ( Verwaltungsgerichtshof ) a respins plângerea reclamantului și a remarcat că reclamantul s-a plângut numai de art. 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare, coroborat cu Legea din 1998 privind statutul juridic al Comunităților Religioase Registre ( Bundesgesetz über die Rechtspersönlichkeit von religiösen Bekenntnisgemeinschaften, denumită în continuare „Legea din 1998”, care a intrat în vigoare la 10 Cu toate acestea, Curtea Administrativă a trebuit să limiteze examinarea cu privire la legalitatea ordinului de redactare a situației juridice în momentul eliberării acesteia. Referindu-se la jurisprudența citată de Curtea Constituțională, nu a constatat nici o preocupare în ceea ce privește legalitatea ordinului de redactare și, prin urmare, nici o cauză de a iniția proceduri de revizuire a constituționalității ( Gesetzesprüfungsverfahren ), astfel cum a fost propusă de solicitant. La 14 mai 1998, Autoritatea Militară austriaca a eliberat o altă ordine de inducție pentru examinarea aptitudinii reclamantului pentru a efectua serviciul militar. La 19 mai 1998, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională împotriva acestei hotărâri. El a susținut în special că, datorită Actului din 1998, Martorii lui Iehova au primit statutul de „comunitate religioasă înregistrată”. Cu toate acestea, perioada de zece ani pentru o cerere de recunoaștere de succes în temeiul Legii de recunoaștere (Anerkennungsgesetz ), nou introdusă prin art. 11 din Legea din 1998, nu avea o justificare obiectivă, în plus, împiedicand recunoașterea pentru următorii zece ani. Întrucât art. 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare se referă la „societăți religioase recunoscute” și la scutirea restricționată a serviciului militar la membrii societăților religioase recunoscute, reclamantul a solicitat din nou Curtea Constituțională să anuleze această limitare și perioada de zece ani prevăzută la art. 11 din Legea din 1998. La 8 iunie 1998, Curtea Constituțională a refuzat să trateze plângerea din cauza lipsei de perspective de succes, susținând, de asemenea, că dispoziția legii în cauză din 1998 nu este direct aplicabilă cazului în cauză. Ulterior, reclamantul a depus o cerere de recunoaștere ca obiector de conștientizare ( Zivildiensterklärung ), care a fost acordată. Între 1 februarie 1999 și 31 ianuarie 2000 și-a efectuat serviciul civil într-o instituție socială. La 1 februarie 2000, reclamantul s-a alăturat „Ordinului Religios al Martorilor lui Iehova” (Orden der Sondervollzeitdiener der Zeugen Jehovas), unde locuia și lucra ca predicator (Belmitarbeiter În februarie 2001 a părăsit ordinul și a continuat să lucreze ca predicator și diacon. Legea internă relevantă art. 9 a § 3 din Constituția Federală citește după cum urmează: „Toată cetățeanul austriac masculin este responsabil pentru serviciul militar. Objectorii conștienți care refuză să efectueze serviciu militar obligatoriu și care sunt exonerați acolo trebuie să efectueze un serviciu alternativ. Detaliile sunt reglementate de dreptul obișnuit.” Secțiunea 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, citește următoarele: „Expensarea obligației de a îndeplini serviciul militar se aplică următoarelor membri ai societăților religioase recunoscute: preoții ordonați, persoanele implicate în bunăstare spirituală sau în învățământul religios după absolvirea studiilor teologice; membrii unei ordine religioase care au făcut jurământul solemn și studenții teologici care se pregătesc să asume o funcție pastorală.” Secțiunea 24(8) din Legea privind serviciile militare prevede, printre altele , că persoanele a căror aptitudine pentru serviciu militar – după ce a fost inițial stabilit - devine discutabile, trebuie să facă o altă examinare. Cu toate acestea, ultima decizie privind aptitudinea pentru performanță a serviciului militar rămâne valabil până la încheierea finală a noului examen. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 14 coroborat cu art. 4 § 3 din Convenție cu privire la discriminarea pe baza religiei sale. Întrucât el nu a fost membru al unei societăți religioase recunoscute, el a fost responsabil cu serviciul civil militar sau alternativ, în timp ce membrii societăților religioase recunoscute, având funcții religioase comparabile cu funcțiile sale, au fost scutiți. De asemenea, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 9 din obligația de a exercita serviciu militar sau serviciu civil alternativ care l-a împiedicat să își manifeste religia și convingerile. În plus, el a plâns în temeiul articolului 13 că Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de meritul plângerii sale. Reclamantul s-a plâns de discriminare din cauza religiei sale, în special faptul că nu a fost scutit de obligația de a exercita serviciu militar, deoarece nu a fost membru al unei societăți religioase recunoscute, deși are o funcție comparabilă. El se bazează pe art. 14 coroborat cu art. 4 § 3 din convenție, care prevede următoarele: „Drumarea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” art. 4 §§ 2 și 3 din Convenție prevede: „... În sensul prezentului articol, nimeni nu este obligat să efectueze o muncă forțată sau obligatorie. În sensul prezentului articol, termenul „travailă forțată sau obligatorie” nu include: (a) orice lucru necesar să fie efectuat în cursul normal al detenției impusă în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din [convenția] sau în timpul eliberării condiționale de la această detenție; (b) orice serviciu de caracter militar sau, în cazul obiectorlor de conștiință în țările în care sunt recunoscute, serviciul a fost impus în loc de serviciu militar obligatoriu; (c) orice serviciu pretins în caz de urgență sau calamitate care amenință viața sau bunăstarea comunității; (d) orice activitate sau serviciu care face parte din obligațiile civice normale.” Guvernul a subliniat că art. 3 din Constituția Federală a făcut ca fiecare cetățean austriac să poată îndeplini serviciul militar. Exempțiile din această obligație au fost stabilite în art. 24 alin. (3) din Legea privind serviciile militare și au fost legate de aderarea unei societăți religioase recunoscute. Cu toate acestea, există și criterii suplimentare cu care reclamantul nu a respectat nici. Reclamantul a declarat că funcția sa va fi comparabilă cu cea a persoanelor implicate în bunăstarea spirituală sau în învățăturile religioase după absolvirea studiilor teologice sau care se pregătesc pentru aceste funcții. În acest sens, Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a afirmat pe parcursul procedurii interne că intenționează să studieze teologia într-o universitate sau în orice instituție echivalentă. Prin urmare, în ciuda denominației sale religioase, reclamantul nu a demonstrat că a respectat oricare dintre cele patru criterii ale dispoziției de mai sus. Astfel, nu a fost necesar să se ia în considerare dacă reclamantul a fost discriminat sau nu pe baza convingerilor sale religioase. Membrii societăților religioase recunoscute care nu respectă criteriile prevăzute la art. 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare nu sunt nici scutiți de serviciu militar. În plus, Guvernul a susținut că informațiile și documentele prezentate de solicitant nu au dezvăluit că funcția sa de diacon, care a asistat Presbyters al Martorilor lui Iehova, este comparabilă cu oricare dintre aceste funcții ale membrilor societăților religioase recunoscute scutite de obligația de a exercita serviciul militar în temeiul articolului 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare. Prin urmare, nu s-a putut efectua nicio evaluare în ceea ce privește comparabilitatea acestor funcții. Reclamantul a contestat opinia Guvernului, susținând că autoritățile austriece nu au examinat niciodată dacă reclamantul a asumat o funcție comparabilă în cadrul Martorilor lui Iehova față de cei care au fost scutiți de obligația de a îndeplini serviciul militar. Deși era adevărat că Martorii lui Iehova nu aveau nici universități, nici facultăți în universitățile de stat sau de biserică, ei au oferit totuși instruire teologică intensivă, care constă în studii teoretice și lucrări practice. Presbiții și diaconii erau responsabili de bunăstarea spirituală, conduceau închinarea comunității, furnizau asistență socială, sărbătorise masa, botezul, căsătoriile și înmormântările și supravegheau lucrarea misionară. Ordinul religios al Martorilor lui Iehova existase deja de multe decenii și avea aproximativ 160 de membri în Austria. Majoritatea membrilor ei au trăit și au lucrat într-o comunitate de predicatori care au sărbătorit împreună închinarea dimineață, rugăciune și studii; alți membri au fost pionieri speciali (Sonderpioniere ) și supraveghetori de călătorie (“episcopoi”-bishops) care au vizitat comunitățile pentru a realiza lucrare misionară și bunăstarea spirituală. Reclamantul a subliniat că a lucrat la timp integral, în timp ce dispoziția de mai sus nu necesită în mod explicit o muncă pastorală la timp integral. Acest fapt a distins prezentul caz de cazul Grandrath v. Germania (nr. 2299/64, decizia Comisiei din 23 aprilie 1965, Anuarul Vol. 10, pp. 626-695) în cazul în care Comisia a constatat că reclamantul, un conducător de studiu biblic (Buchstudienleiter ) dintre Martorii lui Iehova care au efectuat o activitate pastorală parțială, nu au respectat exceptările de la obligația de a îndeplini serviciul militar sau civil în temeiul legii germane, ceea ce necesită o activitate pastorală cu timp integral. Autoritățile și instanțele austriece au legat numai acordul de scutire a serviciului civil de aderarea unei societăți religioase recunoscute și nu ar examina dacă persoana în cauză a îndeplinit sau nu funcții comparabile în sensul articolului 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. De asemenea, reclamantul s-a plâns că obligația de a îndeplini serviciul militar l-a împiedicat să își manifeste religia și credința, în încălcarea articolului 9 din Convenție. În continuare, el s-a plâns în temeiul acestei dispoziții, în combinație cu art. 14, că a fost discriminat ca fiind un membru al unei societăți religioase recunoscute. art. 9 din Convenția prevede: „1. Fiecare are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința și libertatea, fie singură, fie în comunitate cu alții, fie în public, fie în privat, de a-și manifesta religia sau credința, în închinare, în învățare, în practică și în respectare. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile unei persoane este supusă numai la limitele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul siguranței publice, la protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității sau la protecția drepturilor și libertăților altora.” Guvernul a susținut că argumentele reclamantului nu au dezvăluit că obligația de a îndeplini serviciul militar implică orice interferență concretă cu drepturile sale în temeiul articolului Reclamantul a contestat acest punct de vedere și a susținut că în perioada serviciului său civil el a trebuit să lucreze patruzeci de ore pe săptămână, și astfel nu a putut îndeplini funcțiile sale de diacon și predicator și a trebuit să limiteze exercitarea religiei sale la timpul liber. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acesteia. Reclamantul se plângea apoi că refuzul Curții Constituționale de a adopta o decizie cu privire la fondul plângerii sale a fost încălcat art. 13 din Convenție, care spune după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea remarcă că art. 13 garantează disponibilitatea unui remediu la nivel național pentru aplicarea substanței drepturilor și libertăților convenției, în orice fel ar putea fi garantate în ordinea juridică internă. Astfel, efectul acestuia este de a impune furnizarea unui remediu intern care să permită autorității naționale competente să se ocupe atât de substanța plângerii Convenției relevante, cât și să acorde o soluție adecvată (a se vedea Smith și Grady c. Regatul Unit , nr. 33985/96 și 33986/96 § 135, CEDO 1999-VI). Cu toate acestea, art. 13 nu presupune că remediile sau remediile aplicate trebuie să aibă întotdeauna succes. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea remarcă că reclamantul, reprezentat de avocat, a avut ocazia ample de a contesta obligația de a îndeplini serviciul militar de două ori la Trei niveluri de apel, inclusiv două instanțe diferite. Faptul că, în cazul actual, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului, constatând că nu are suficiente perspective de succes, nu duce la concluzia că o plângere adresată Curții Constituționale nu ar fi un remediu eficace ca atare, în sensul articolului 13. Prin urmare, această plângere este, în mod evident, nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibilă, fără a se judeca în fond, plângerile reclamantului în temeiul articolului 4 2 și 3 (b) și art. 9, amândoi considerați singur și coroborat cu art. 14 din Convenție, că el a fost discriminat din cauza religiei sale în ceea ce privește obligația de a îndeplini serviciul militar; declara inadmisibil restul cererii.