CtEDO 24.02.2005 AI

SOTTANI c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
24.02.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SOTTANI c. ITALIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 26775/02

prezentată de Giovanni SOTTANI

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), sesizată pe 24 februarie 2005 în cameră compusă din:

Drd. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, Dna M. Tsatsa-Nikolovska, Drd. V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători, și V. Berger, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă pe 4 iulie 2002,

Având în vedere decizia de a prioritiza cererea în temeiul art. 41 din Regulamentul Curții.

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul, dl. Giovanni Sottani, este un cetățean italian născut în 1950 și locuind la Scandicci (Florenț). Este reprezentat în fața Curții de avocate Di Donato, Costantini și De Stefano din Florenț.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 4 martie 1991, B.C., soția reclamantului, care suferea de leucemie acută, a decedat la spitalul Careggi (Florenț). După examinarea medicală efectuată pe 5 martie 1991 la spital pentru a determina cauza decesului (autopsia administrativă), medicii au indicat în raportul medical că soția reclamantului a murit de bronhopneumonie acută.

1.

Prima procedură penală

Pe 3 aprilie 1991, reclamantul a depus o plângere în fața procuraturii de lângă judecătoria din Florenț („procuratura") denunțând, printre altele, anumiți întârzieri care ar fi contribuit la moartea soției, în special în executarea unei radiografii toracice și în transcrierea rezultatelor unui examen al trombocitelor. De altfel, reclamantul a indicat că unul din medicii care au tratat soția medicament francez" folosit pentru tratarea acesteia ca fiind „teribil și atacând direct celulele ADN-ului". Reclamantul a denunțat deci faptul de a nu fi fost informat de caracterul periculos al medicamentului și a întrebat dacă acesta fuseși experimentat deja sau era în curs de experimentare.

Într-o dată nespecificată și pe baza unei expertize, procuratura, estimând că întârzierile indicate de reclamant nu aveau relație cauzală cu moartea B.C. și că leucemia acesteia atinsese o stadiu terminal, a cerut judecătorului de investigații preliminare („JIP") să claseze dosarul fără continuare. Pe 24 septembrie 1991, reclamantul a format opoziție. A indicat, printre altele, că „chestiunea referitoare la medicamentul pe bază de amsacrin administrat soției sale" nu fusese tratată.

Pe 7 octombrie 1991, pe baza unui certificat medical, JIP a observat că leucemia B.C. nu atinsese stadiul terminal așa cum indicase expertul, a respins cererea de clasare și a ordonat o nouă expertiză. JIP s-a întrebat în special dacă medicamentul pe bază de amsacrin fusese administrat soției reclamantului „în conformitate cu cunoștințele medicinei științifice specializate în acest domeniu".

Printr-un raport din 4 februarie 1992, expertul a indicat că medicii nu comiseseră nicio eroare, imprudență sau neglijență în tratarea bolii B.C. După o analiză a literaturii medicale, expertul a indicat mai mult că medicamentul pe bază de amsacrin fusese administrat acesteia în conformitate cu cunoștințele tehnice din acest domeniu.

Pe 20 februarie 1992, procuratura a cerut din nou clasarea dosarului fără continuare și reclamantul a format opoziție pe 12 martie 1992.

Pe 13 aprilie 1992, JIP a respins opoziția și a clasat dosarul fără continuare.

Pe 22 iulie 1992, reclamantul a cerut redeschiderea investigațiilor preliminare. A fost respins pe 28 iulie 1992.

2.

A doua procedură penală

Pe 28 ianuarie 1994, reclamantul a depus din nou o plângere în fața procuraturii. A denunțat faptul că morfina, contraindicată în cazurile de afecțiuni ale sistemului respirator, fusese administrată soției și că anumiți medici falsificaseră ora decesului acesteia pe fișa medicală pentru a-și exclude răspunderea pentru omor.

Potrivit unei expertize din 28 decembrie 1994, terapia adoptată pentru tratarea soției reclamantului era adecvată și administrarea morfinei nu avea nicio legătură cauzală cu moartea acesteia.

Pe 14 martie 1995, procuratura a cerut deci clasarea dosarului fără continuare. Reclamantul a format opoziție pe 27 martie 1995.

Pe 31 martie 1995, JIP a clasat dosarul fără continuare.

Într-o dată nespecificată, reclamantul a aflat printr-un articol din New England Journal of Medicine din 26 ianuarie 1995 că F.L., coleg al P.R.F., care era șef de medic al diviziei de hematologie a spitalului Careggi, lucrase la un program de experimentare a medicamentului „A.", pe bază de amsacrin, folosit împotriva leucemiei.

Printr-o întrebare parlamentară din 4 mai 1998, deputatul M.B. a cerut ministrului justiției și celui de sănătate să desfășoare o anchetă la serviciul de hematologie al spitalului Careggi privind, în special, modalitățile posibilei experimentări a medicamentului „A.".

Printr-o scrisoare din 10 iunie 1998, ministrul sănătății a cerut deci spitalului Careggi să furnizeze fără întârziere informații privind această experimentare.

Pentru lipsa de răspuns, cererea a fost reînnoită pe 23 iunie și 9 iulie 1998.

Printr-o notă din 16 iulie 1998, spitalul Careggi a informat ministrul sănătății că nu mai existase experimentare a medicamentului „A." din 1993 înainte.

Pe 6 august 1998, ministrul sănătății a cerut jandarmeriei din Roma să verifice dacă medicamentul „A." fusese experimentat la spitalul Careggi în perioada precedând moartea soției reclamantului și, în caz afirmativ, să furnizeze informații despre modalitățile experimentării.

Printr-un raport din 26 octombrie 1998, jandarmeria a informat ministrul sănătății că, potrivit informațiilor furnizate de P.R.F., medicamentul „A." nu fusese experimentat la spitalul Careggi. P.R.F. a indicat în schimb că medicamentul fusese administrat soției reclamantului în cadrul unei terapii împotriva leucemiei și că aceasta murise ca urmare a unei infecții acute, efect secundar al medicamentului. De altfel, P.R.F. a afirmat că cei apropiai ai pacientei fuseau informați de administrarea respectivă.

3.

A treia procedură penală

Între timp, pe 5 septembrie 1998, reclamantul a depus din nou o plângere în fața procuraturii. A estimat, printre altele, că medicamentul „A.", în fază experimentală, fusese administrat soției sale fără cunoștința și consimțământul familiei. Pe 15 septembrie 1998, procuratura a ordonat o expertiză.

Pe 29 octombrie 1999, procuratura a ordonat jandarmeriei să depună în dosar documente atestând că soția reclamantului făcuse parte din programul de experimentare.

Într-un raport, nedatat, bazat pe articolul New England Journal of Medicine, expertul a observat că un program internațional de experimentare a unei terapii pentru leucemia acută fusese condus în perioada spitalizării soției reclamantului. Printre medicamentele folosite în cadrul acestei terapii se afla medicamentul „A.", care nu fusese înregistrat în Italia. Potrivit acestui articol, pacienții supuși acestei experimentări și-au dat consimțământul în conformitate cu regulile fiecărui spital. De altfel, pe baza documentelor furnizate de jandarmerie, expertul a indicat că B.C. fusese înscrisă fără cunoștința în acest program și că murise nu dintr-o bronhopneumonie acută, ci din infarct survenit ca urmare a administrării medicamentului „A.".

Pe 24 aprilie 2001, medicii care au tratat B.C. au fost trimise în judecată pentru omor. Au fost acuzați de administrare soției reclamantului a unui medicament care nu fusese înregistrat în Italia fără a informa aceasta de riscurile întâmpinate nici de participarea sa la un program de experimentare.

Ședința preliminară a fost fixată pe 6 noiembrie 2001. În acea zi, reclamantul s-a constituit parte civilă în procedură.

Pe 7 ianuarie 2002, judecătorul ședinței preliminare a pronunțat o lipsă de acuzație. A estimat că nu fusese demonstrat cu certitudine că medicamentul administrat B.C. putea duce la complicații cardiace nici că decesul acesteia fusese provocat de infarct, raportul medical prim indicând ca cauză a decesului o bronhopneumonie acută. De altfel, a remarcat că procuratura nu ordinase o autopsie judiciară cu ocazia investigațiilor preliminare inițiale; din cauza acestei lacune a investigației, cauzele exacte ale decesului B.C. nu mai puteau fi determinate.

B.

Dreptul intern relevant

Articolele relevante din codul de procedură penală („CPC") dispun:

Art. 79

„Constituirea de parte civilă are loc din audiența preliminară (...)"

Art. 90

„Partea vătămată exercită drepturile și facultățile care i sunt expres recunoscute de lege și poate de altfel, în orice stadiu al procedurii, prezenta memorii și, cu excepția casației, indica elemente de probă."

Art. 101

„Partea vătămată poate numi un reprezentant legal pentru exercitarea drepturilor și facultăților de care se bucură (...)"

Art. 392

„1. În cursul investigațiilor preliminare, procuratura și inculpatul autor presupus al infracțiunii (persona sottoposta alle indagini) pot cere judecătorului producția imediată a unui mijloc de probă (incidente probatorio) (...)"

Art. 394

„1. Partea vătămată poate cere procuraturii să ceară judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă (incidente probatorio) în cursul investigațiilor.

Art. 116 din dispoziții de executare a codului de procedură penală, privitor la investigații asupra decesului unei persoane atunci când există suspiciune de crimă, dispune:

„În caz că, privind decesul unei persoane, există o suspiciune de crimă, procuratura verifică cauza decesului și, dacă o consideră necesară, ordonează o autopsie (...)"

1.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului la viață pe motiv că decesul soției ar fi rezultat dintr-o experimentare ilegală și că procuratura nu a ordonat o autopsie judiciară în investigațiile preliminare.

2.

Pe temelia art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea că procuratura nu a ordonat o autopsie judiciară în investigațiile preliminare. De plus, denunță faptul că, potrivit art. 394 din CPC, doar procuratura poate cere direct o asemenea autopsie judecătorului investigațiilor preliminare și invocă principiul egalității armelor.

3.

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că soția sa a fost supusă tratamentelor inumane.

4.

În sfârșit, sub unghiul art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că, „în alte cauze prezentând circumstanțe similare", procuratura a ordonat o autopsie judiciară.

1.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la viață pe motiv că decesul soției ar fi rezultat dintr-o experimentare ilegală și că procuratura nu a ordonat o autopsie judiciară în investigațiile preliminare. Acest articol este redactat după cum urmează:

„1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligită cuiva în intenție, cu excepția executării unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care crima este pedepsită cu această pedeapsă de lege.

a) pentru asigurarea apărării oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b) pentru efectuarea unei arestări regulate sau pentru prevenirea evadării unei persoane ținute în mod regulat;

c) pentru reprimarea, în conformitate cu legea, a unei revolte sau insurecții."

Guvernul susține mai întâi că reclamantul a omis să atace decizia judecătorului ședinței preliminare din 7 ianuarie 2002 și deci nu a epuizat căile de recurs interne.

Privitor la obligația pozitivă a statului derivând din art. 2 din Convenție, Guvernul observă că reclamantul a angajat trei proceduri penale și că autoritățile judiciare au de fiecare dată condus investigațiile în mod ireproșabil. Observă apoi că reclamantul a ridicat chestiunea participării soției la o terapie în curs de experimentare doar în a treia procedură penală și că aceasta este „o problemă marginală, care nu privește dreptul la viață protejat de Convenție (...) ci ține exclusiv de o alegere terapeutică făcută în interesul pacientei".

Reclamantul subliniază că procuratura ar fi trebuit să ordone o autopsie judiciară; aceasta i-ar fi permis să numească un medic de alegere pentru a participa la investigație. De altfel, observă că, contrar a ceea ce susține Guvernul, îndoieli privind utilizarea medicamentului pe bază de amsacrin fuseși ridicate deja în prima procedură penală.

Curtea observă mai întâi că, potrivit sentinței din 7 ianuarie 2002, lipsa unei autopsii judiciare în investigațiile preliminare, legătura cauzală între administrarea medicamentului „A." și moartea soției reclamantului nu fusese demonstrată.

Curtea remarcă de altfel că, în investigațiile preliminare, nu existau elemente lăsând să se suspecteze existența unei crime; asemenea elemente nici nu rezultau din raportul expertului din 4 februarie 1992. Nu era deci „necesar" ca procuratura să ordone o autopsie judiciară, în sensul art. 116 din dispoziții de executare a codului de procedură penală.

Prin urmare, Curtea estimează că nu este cazul să examineze excepțiile ridicate de Guvern și consideră că plângerea trebuie respingă pentru absență manifesta de temei în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Pe temelia art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea că procuratura nu a ordonat o autopsie judiciară în investigațiile preliminare. De plus, denunță faptul că, potrivit art. 394 din CPC, doar procuratura poate cere direct o asemenea autopsie judecătorului investigațiilor preliminare și invocă principiul egalității armelor. Curtea estimează că această plângere trebuie examinată sub unghiul art. 6 § 1 din Convenție, care dispune:

„Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"

Guvernul susține mai întâi că cererea a fost introdusă cu întârziere, anume mai mult de șase luni după data la care autop­sia ar fi putut fi efectuată (adică câteva zile după decesul soției reclamantului) și, în orice caz, mai mult de șase luni după clasarea dosarului fără continuare din prima procedură penală, intervenind pe 13 aprilie 1992. Susține deci că această parte a cererii trebuie respingă.

De altfel, Guvernul observă că, potrivit art. 394 din CPC, reclamantul ar fi putut cere procuraturii să ceară judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă. De plus, subliniază că reclamantul nici solicita procuraturii o expertiză nerepetibilă (accertamento tecnico non ripetibile), în sensul art. 360 din CPC.

Potrivit reclamantului, faptul că partea vătămată nu poate cere direct judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă a dus fără îndoială la o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal. De fapt, în faza investigațiilor preliminare, constatări determinante pentru exercitarea acțiunii penale au loc. De plus, în cursul acestei faze, poate fi necesar să se colecteze probe putând să se deterioreze cu trecerea timpului și al căror dobândire se dovedește imposibilă în fazele ulterioare ale procedurii.

Mai întâi, privitor la excepția ridicată de Guvern, Curtea observă că plângerea trată din absența autopsiei judiciare este strict legată de rezultatul celei de-a treia proceduri penale, lipsa de acuzație din 7 ianuarie 2002 fiind pronunțată din cauza acestei absențe. Curtea estimează deci că această lipsă de acuzație constituie decizia internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție și că excepția Guvernului trebuie respingă.

Curtea observă apoi că partea acestei plângeri privind faptul că procuratura nu a ordonat o autopsie judiciară în investigațiile preliminare a fost deja examinată sub unghiul art. 2 din Convenție și a fost declarată inadmisibilă.

Privitor la a doua parte a plângerii, Curtea reamintește că, potrivit art. 392 din CPC, doar procuratura și inculpatul autor presupus al infracțiunii pot cere judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă. Partea vătămată poate numai solicita procuraturii ca aceasta să ceară judecătorului o asemenea producție și, dacă procuratura estimează că nu trebuie s-o facă, decizia este notificată părții vătămate (art. 394 din CPC).

Curtea observă că deja reamintit „necesitatea de a prezerva drepturile victimelor și locul care le revine în cadrul procedurilor penale" și că „dacă imperativele inerente noțiunii de „proces echitabil" nu sunt neapărat aceleași în litigiile privind drepturi și obligații de caracter civil ca în cauzele privind acuzații în materie penală, așa cum o atestă absența, pentru primele, a clauzelor detaliate similare paragrafe 2 și 3 din art. 6 (...) nu rezultă că Curtea se trebuie dezinteresa de soarta victimelor și să-și minimalizeze drepturile" (Perez c. Franța [MC], nr. 7287/99, § 72, CEDO 2004-…).

Potrivit Curții, sistemul legislativ prevăzut de art. 392 și 394 din CPC ar putea ridica îndoieli privind respectul dreptului părții vătămate la egalitatea armelor și cel de acces la un tribunal, garantate de art. 6 § 1 din Convenție.

Privitor la aplicabilitatea art. 6 § 1 la cazul de speță, Curtea reamintește că aceasta se concepe chiar și fără cerere de reparație pecuniară; este suficient ca rezultatul procedurii să fie determinant pentru „dreptul de caracter civil în cauză" (a se vedea Moreira de Azevedo c. Portugalia, hotărâre din 23 octombrie 1990, seria A nr. 189, p. 17, § 66, și Perez, citat anterior, § 65). De altfel, „este într-adevăr cu privire nu numai la calificare juridică, ci și la conținut material și efecte pe care i le conferă dreptul intern al statului în cauză, că un drept trebuie considerat sau nu ca fiind de caracter civil în sensul acestei expresii în Convenție. De altfel, revine Curții, în exercitarea controlului, să țină seama și de obiectul și scopul Convenției" (Perez, citat anterior, § 57).

De fapt, dacă este adevărat că în dreptul italian partea vătămată nu poate constitui parte civilă decât din audiența preliminară (art. 79 din CPC), în stadiul investigațiilor preliminare, ea poate exercita drepturile și facultățile care i sunt expres recunoscute de lege (art. 90 din CPC).

Printre aceste drepturi se află, ca exemplu, puterea de a cere procuraturii să ceară judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă (art. 394 din CPC) și dreptul de a numi un reprezentant legal pentru exercitarea drepturilor și facultăților de care se bucură partea vătămată (art. 101 din CPC). De altfel, exercitarea acestor drepturi poate se dovedească esențială pentru o constituire eficace de parte civilă, în special când, ca în cauza de față, este vorba de probe putând se deterioreze cu trecerea timpului și al căror dobândire se dovedește imposibilă în fazele ulterioare ale procedurii. De altfel, partea vătămată poate prezenta memorii în orice stadiu al procedurii și, cu excepția procedurii în casație, poate indica elemente de probă (art. 90 din CPC).

Prin urmare, Curtea estimează că, ținând seama de celor de mai sus, art. 6 § 1 este aplicabil cazului de speță.

Totuși, privitor la respectul condițiilor de admisibilitate a acestei plângeri, Curtea observă că, conform art. 394 din CPC, reclamantul ar fi trebuit să solicite procuraturii ca aceasta să ceară judecătorului investigațiilor preliminare producția imediată a unui mijloc de probă, și anume autop­sia judiciară. Reclamantul având omis să utilizeze remediul care i era oferit de dreptul național, Curtea estimează că această parte a cererii trebuie respingă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

3.

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că soția sa a fost supusă tratamentelor inumane. Textul acestui articol se citește după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

Guvernul și reclamantul nu au prezentat observații privind această parte a cererii.

Curtea observă că, reclamantul având omis să ridice această plângere în fața autorităților interne, această parte a cererii trebuie respingă pentru neepuizare a căilor de recurs interne în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

4.

În sfârșit, invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că, „în alte cauze prezentând circumstanțe similare", procuratura a ordonat o autopsie judiciară. Acest articol este redactat după cum urmează:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o distincție, în special pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opiniuni politice sau orice alte opiniuni, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, proprietate, naștere sau orice altă situație."

Guvernul și reclamantul nu au prezentat observații privind această parte a cererii.

Curtea estimează că, reclamantul având omis să susțină această plângere, această parte a cererii trebuie respingă pentru absență manifesta de temei în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă