- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 24 februarie 2005
- Stat pârât
- RUS
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Prejudiciu material — cerere respinsă
- Prejudiciu moral — sumă acordată
Plotnikovy împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE PLOTNIKOVY c. RUSSIA (Derogare nr. 43883/02) JUGEMENTUL FINAL Această versiune a fost rectificată la 30 iunie 2005 în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții STRASBOURG 24 februarie 2005 În cazul Plotnikovy c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care stă în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Doamna Botoucharova Kovler Steiner Hajiyev Spielmann S.E.
Jebens, judecători și grefierul secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 1 februarie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 43883/02) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de dna Lyubov Aleksandrovna Plotnikova, prima reclamantă, și dl Petr Vasilyevich Plotnikov, al doilea reclamant, resortisanții ruși, la 26 noiembrie 2002. Guvernul Rusiei („Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 13 mai 2003, Curtea a hotărât să comunice cererea.
În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1948 și, respectiv, 1944 și trăiesc în Voronezh. În 2000 reclamanții au adunat fiecare un set de proceduri împotriva biroului de bunăstare a districtului Levoberezhnyi din Voronezh pentru a solicita o creștere a pensiilor de către un raport de indice legal. La 10 octombrie 2000, Curtea de District Levoberezhnyi din Voronezh a acordat cererile ambelor reclamante, care le-a acordat înaintări de 1.123.07 roubles (RUR) și, respectiv, RUR 1.089.51.
Ambele hotărâri au intrat în vigoare la 21 octombrie 2000. [i] La 19 decembrie 2000, serviciul judecător i-a instituit proceduri de aplicare a hotărârilor din 10 octombrie 2000. La 27 aprilie 2001, serviciul judecător a încheiat procedurile de executare în ceea ce privește ambele hotărâri din 10 octombrie 2000, care nu au fost executate din cauza lipsei de fonduri pentru conturile debitorului. La 30 mai 2002, în urma solicitării reclamantului, serviciul judecător a instituit noi proceduri de executare în ceea ce privește hotărârile din 10 octombrie 2000. 10. La 27 iunie 2002, serviciul judecător a încheiat procedura de execuție, din nou din cauza lipsei de fonduri pentru conturile debitorului.
11. Hotărârile din 10 octombrie 2000 nu au fost aplicate până în prezent. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 LA CONVENȚIE 12. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea prelungită a atribuirilor lor respective prevăzute în hotărârile din 10 octombrie 2000 a încălcat „dreptul la instanță” în temeiul articolului 1 din Convenție și dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Admisibilitatea 13. Guvernul a contestat admisibilitatea cererii din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că reclamanții ar fi trebuit să ia o acțiune împotriva administrației regiunii Voronezh, care a fost responsabilă pentru datoriile rămase ale biroului de asistență socială.
De asemenea, reclamanții au susținut că reclamanții ar fi trebuit să ia o acțiune împotriva serviciului judecător care se ocupă de procedura de execuție. 14. Reclamanții au contestat obiecția Guvernului și au menținut cererea lor. 15. Curtea reiterează că art. 35 § 1 din Convenție, care stabilește regula privind epuizarea recourslor interne, prevede o distribuție a sarcinii probei. Epuizare pentru a satisface Curtea faptul că remediul a fost eficace disponibil în teorie și în practică în momentul respectiv, adică, că a fost accesibil, a fost una care a fost capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantei și a oferit perspective rezonabile de succes (a se vedea Selmouni c. France [GC], nr. 25803/94, § 76, ECHR 1999-V și Mifsud c. Franța (dec.), nr. 57220/00, § 15, ECHR 2002-VIII.
Curtea reamintește în continuare că căile de recurs interne trebuie să fie „eficiente” în sensul de a preveni presupusa încălcare sau continuarea sa, sau de a oferi o soluție adecvată pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 158, ECHR 2000 XI). 16. Curtea constată că validitatea hotărârilor depuse împotriva biroului de asistență socială la 10 octombrie 2000 este nediscriminată. Curtea consideră că, după obținerea unei hotărâri și a unei hotărâri de execuție împotriva unei anumite autorități de stat, reclamanții nu ar trebui să fie obligați să instituie, de proprie inițiativă, alte proceduri împotriva diferitelor agenții de stat pentru a răspunde cererilor lor.
În plus, chiar presupunând că reclamanții au introdus o acțiune împotriva administrației regiunii Voronezh, problema de bază a neexecuției hotărârilor în cauză ar rămâne. Curtea concluzionează că o astfel de acțiune nu ar fi constituit un remediu eficace în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. 17. În măsura în care guvernul sugerează o acțiune împotriva serviciului judecător, nu au fost prezentate motive pentru care ar trebui considerată un remediu eficace. Nici o parte nu a sugerat că aceaceasta a fost o ineficiență a serviciului judecător care a împiedicat executarea hotărârilor în cauză; se pare că lipsa de fonduri. Prin urmare, Curtea constată că o acțiune împotriva biroului judecător nu ar fi îmbunătățit perspectivele reclamanților de a primi premiile lor.
Curtea consideră că, în cazul în cauză, nu ar putea fi considerat că ar fi constituit un remediu eficace împotriva neexecuției. 18. Prin urmare, Curtea nu acceptă faptul că reclamantul a fost obligat să epuizeze căile de recurs interne printr-o nouă acțiune judiciară împotriva Administrației Regiunii Voronezh sau a serviciului judecător. 19. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul nu a contestat validitatea hotărârilor în cauză și a recunoscut că autoritățile sunt obligate să le aplice și nu au prezentat nici o justificare pentru faptul că nu a făcut acest lucru.
21. Reclamanții au menținut plângerile. art. 1 din Convenția 22. Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile sale civile aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal; în acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a iniția proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite o decizie judiciară finală și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți.
Ar fi inconcebibil ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate litigiilor – proceduri echitabile, publice și rapide – fără a proteja punerea în aplicare a deciziilor judiciare; pentru a convinge art. 6 ca fiind interesat exclusiv de accesul la o instanță și de conducere a procedurii ar putea duce la situații incompatibile cu principiul statului de drept pe care statele contractante le-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenția. Prin urmare, executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, § 34, CEDH 2002-III, și Hornsby c. Grecia , hotărârea din 19 martie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II, p. 510, § 40). 23. Curtea reiterează, de asemenea, că autoritatea statului nu este în măsură să citească lipsa de fonduri sau alte resurse ca scuză pentru a nu onora o pronunțare a unei instanțe.
Cu certitudine, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe, dar întârzierea nu poate fi ca să afecteze esența dreptului protejat în temeiul articolului 6 § 1. Reclamantul nu ar trebui să fie împiedicat să beneficieze de succesul litigiului din cauza presupuselor dificultăți financiare confruntate de stat (a se vedea Burdov c. Rusia, citată mai sus, § 35). 24. În ceea ce privește cazul instantanez, Curtea constată că hotărârile din 10 octombrie 2000 au rămas până acum neexecutate timp de mai mult de patru ani. 25. În lipsa unei astfel de perioade substanțiale de timp pentru a lua măsurile necesare pentru a se conforma deciziilor judiciare finale în acest caz, autoritățile ruse au privat dispozițiile art. 6 § 1 din efectul lor util.
26. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 27. Curtea reiterează că o „claimitate” poate constitui o „posesiune” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă este suficient de stabilit să fie executivă (a se vedea Burdov c. Rusia , citat mai sus, § 40 și Stran Greek Refineries și Stratis Andreadis c. Grecia , hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 301-B, p. 84, § 59). Hotărârile din 10 Octombrie 2000 le-a furnizat beneficiarilor respectivi creanțe executive și nu doar un drept general de a primi sprijin de la stat. Hotărârile au devenit definitive deoarece nu s-a făcut niciun recurs obișnuit împotriva acestora și au fost instituite proceduri de executare.
Prin urmare, imposibilitatea ca reclamanții să pună în aplicare hotărârile pentru o perioadă substanțială de timp constituie o ingerință în dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum se prevede în prima teză a articolului 1 primul paragraf din Protocolul nr. 28. Prin nerespectarea hotărârilor de mai sus, autoritățile naționale au împiedicat reclamanții să primească premiile lor. Guvernul nu a avansat nici o altă justificare, ci lipsa de resurse financiare pentru această interferență. Cu toate acestea, Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea Burdov c. Rusia , citat mai sus § 41). 29. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 30. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 31. Daunele 31. Reclamanții au solicitat 5.000 euro (EUR) fiecare în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 32. Guvernul consideră că sumele susținute sunt necorespunzătoare și nu sunt justificate și consideră că, în orice caz, atribuirile lor ar trebui să fie proporționale cu sumele datorate în temeiul hotărârilor care nu au fost executate. 33. Curtea constată că reclamanții nu au cuantificat suma solicitată în ceea ce privește prejudiciile materiale.
În măsura în care pretinderile lor pot fi înțelese ca fiind referite la sumele datorate în temeiul hotărârilor, Curtea constată că obligația deplină a statului de aplicare a hotărârilor în cauză nu este în litigiu. În consecință, reclamanții sunt încă în măsură să recupereze suma principală a datoriei în cursul procedurii interne. Curtea reamintește că cea mai adecvată formă de recurs în ceea ce privește o încălcare a articolului 6 este de a se asigura că reclamantul este pus în poziția pe care ar fi avut-o dacă cerințele de la art. 6 nu ar fi fost ignorate (a se vedea Piersack c. Belgia (art. 50), hotărârea din 26 octombrie 1984, Serie A nr. 85, p. 16, § 12, și, mutatis mutandis Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Curtea constată că, în acest caz, acest principiu este valabil, având în vedere încălcările constatate.
Din acest motiv, Curtea nu consideră necesară o atribuire pentru prejudiciu material, în măsura în care se referă la suma principală. 34. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea acceptă faptul că reclamanții au suferit dificultăți din cauza neexecutării hotărârilor autorităților de stat. Cu toate acestea, sumele solicitate în ceea ce privește prejudiciile morale par excesive. Curtea ia în considerare atribuirea acordată în cauza Burdov c. Rusia (citată mai sus, §). 47), ca factori cum ar fi vârsta reclamanților, venitul personal, natura premiilor în acest caz, adică amânările în ceea ce privește creșterea pensiei de pensionare, durata procedurii de executare și alte aspecte relevante.
Evaluarea acestuia pe o bază echitabilă, acordă fiecăruia dintre solicitanți EUR 1 500 în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 35. Reclamanții nu au formulat nici o cerere sub acest cap. Dobânzile implicite 36. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește fiecare solicitant; susține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește fiecare solicitant; Deține (a) că Statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție asigură, prin mijloace adecvate, executarea atribuițiilor efectuate de instanțele naționale și, în plus, plata fiecărui reclamant 1 500 EUR (o mie de cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil pentru aceste sume; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 24 februarie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului [i] Alineatele 5 și 6 au fost rectificate la 30 iunie 2005. În 2000 reclamanții au introdus o serie de proceduri împotriva biroului de asistență socială din Novovoronezh pentru a solicita o majorare a pensiilor lor cu un raport de indice legal. La 10 octombrie 2000, Curtea Orașului Novovoronezh din regiunea Voronezh a acordat ambele cereri ale reclamanților. I-a acordat amândoi achiziții de 1.123,07 roubles (RUR) și, respectiv, RUR 1.089,51. Ambele hotărâri au intrat în vigoare la 21 Octombrie 2000”.
FIRST SECTION
CASE OF PLOTNIKOVY v. RUSSIA (Application no. 43883/02) FINAL JUDGMENT This version was rectified on 30 June 2005 under Rule 81 of the Rules of the Court STRASBOURG 24 February 2005 In the case of Plotnikovy v. Russia, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev , Mr D. Spielmann , Mr S.E. Jebens, judges and Mr S. Nielsen , Section Registrar , Having deliberated in private on 1 February 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 43883/02) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Ms Lyubov Aleksandrovna Plotnikova, the first applicant, and Mr Petr Vasilyevich Plotnikov, the second applicant, Russian nationals, on 26 November 2002.
The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
On 13 May 2003 the Court decided to communicate the application. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1948 and 1944 respectively and live in Voronezh.
In 2000 the applicants each brought a set of proceedings against the welfare office of the Levoberezhnyi District of Voronezh to claim a raise of their pensions by a statutory index ratio.
On 10 October 2000 the Levoberezhnyi District Court of Voronezh granted both applicants' claims. It awarded them arrears of 1,123.07 roubles (RUR) and RUR 1,089.51 respectively. Both judgments entered into force on 21 October 2000. [i]
On 19 December 2000 the bailiff service instituted enforcement proceedings in respect of the judgments of 10 October 2000.
On 27 April 2001 the bailiff service terminated execution proceedings in respect of both judgments of 10 October 2000, which had not been enforced because of the lack of funds on the debtor's accounts.
On 30 May 2002, following the applicant's request, the bailiff service instituted new enforcement proceedings in respect of the judgments of 10 October 2000.
On 27 June 2002 the bailiff service terminated execution proceedings, again because of the lack of funds on the debtor's accounts.
The judgments of 10 October 2000 have not been enforced to date. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION
The applicant complained that the prolonged non-enforcement of their respective awards provided for in the judgments of 10 October 2000 violated their “right to a court” under Article 6 § 1 of the Convention and their right to the peaceful enjoyment of possessions as guaranteed in Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. These Articles in so far as relevant provide as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility
The Government contested the admissibility of the application on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies. They claimed that the applicants should have brought an action against the Administration of the Voronezh Region, which was liable for outstanding debts of the welfare office. They also alleged that the applicants should have brought an action against the bailiff service which was in charge of the execution proceedings.
The applicants contested the Government's objection and maintained their application.
The Court reiterates that Article 35 § 1 of the Convention, which sets out the rule on exhaustion of domestic remedies, provides for a distribution of the burden of proof. It is incumbent on the Government claiming non ‑ exhaustion to satisfy the Court that the remedy was an effective one available in theory and in practice at the relevant time, that is to say, that it was accessible, was one which was capable of providing redress in respect of the applicant's complaints and offered reasonable prospects of success (see Selmouni v. France [GC], no. 25803/94, § 76, ECHR 1999-V, and Mifsud v. France (dec.), no. 57220/00, § 15, ECHR 2002-VIII). The Court further recalls that the domestic remedies must be “effective” in the sense either of preventing the alleged violation or its continuation, or of providing adequate redress for any violation that had already occurred (see Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, § 158, ECHR 2000 ‑ XI).
The Court notes that the validity of the judgments held against the welfare office on 10 October 2000 is undisputed. The Court considers that having obtained a judgment and an execution order against a particular State authority the applicants should not be required to institute, on their own initiative, other proceedings against different State agency to meet their claims. Moreover, even assuming that the applicants brought an action against the Administration of the Voronezh Region, the underlying problem of non-enforcement of the judgments at issue would remain. The Court concludes that such an action would not have been an effective remedy within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention.
In so far as the Government suggest an action against the bailiff service, no reasons were put forward why it should be considered an effective remedy. Neither party suggested that it was any inefficiency of the bailiff service which prevented the enforcement of the judgments at issue; it was apparently the lack of funds. The Court therefore finds that an action against the bailiff office would not have enhanced the applicants' prospects of receiving their awards. The Court considers that in the present case it could not be said to have constituted an effective remedy against non ‑ enforcement.
The Court therefore does not accept that the applicant was required to exhaust domestic remedies through a further court action against the Administration of the Voronezh Region or the bailiff service.
The Court notes that the application complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Government did not dispute the validity of the judgments in question and admitted that the authorities were under obligation to enforce them. They did not present any justification for the failure to do so.
The applicants maintained their complaints. Article 6 § 1 of the Convention
The Court reiterates that Article 6 § 1 secures to everyone the right to have any claim relating to his civil rights and obligations brought before a court or tribunal; in this way it embodies the “right to a court”, of which the right of access, that is the right to institute proceedings before courts in civil matters, constitutes one aspect. However, that right would be illusory if a Contracting State's domestic legal system allowed a final, binding judicial decision to remain inoperative to the detriment of one party. It would be inconceivable that Article 6 § 1 should describe in detail the procedural guarantees afforded to litigants – proceedings that are fair, public and expeditious – without protecting the implementation of judicial decisions; to construe Article 6 as being concerned exclusively with access to a court and the conduct of proceedings would be likely to lead to situations incompatible with the principle of the rule of law which the Contracting States undertook to respect when they ratified the Convention. Execution of a judgment given by any court must therefore be regarded as an integral part of the “trial” for the purposes of Article 6 (see Burdov v. Russia , no. 59498/00, § 34, ECHR 2002-III, and Hornsby v. Greece , judgment of 19 March 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40).
The Court further reiterates that it is not open to a State authority to cite the lack of funds or other resources as an excuse for not honouring a court award. Admittedly, a delay in the execution of a judgment may be justified in particular circumstances, but the delay may not be such as to impair the essence of the right protected under Article 6 § 1. The applicant should not be prevented from benefiting from the success of the litigation on the ground of alleged financial difficulties experienced by the State (see Burdov v. Russia , cited above, § 35).
Turning to the instant case, the Court notes that the judgments of 10 October 2000 have until now remained unenforced for more than four years.
By failing for such a substantial period of time to take the necessary measures to comply with the final judicial decisions in the present case, the Russian authorities deprived the provisions of Article 6 § 1 of their useful effect.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention
The Court reiterates that a “claim” can constitute a “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 if it is sufficiently established to be enforceable (see Burdov v. Russia , cited above, § 40, and Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece , judgment of 9 December 1994, Series A no. 301-B, p. 84, § 59). The judgments of 10 October 2000 provided their respective beneficiaries with enforceable claims and not simply a general right to receive support from the State. The judgments had become final as no ordinary appeal was made against them, and enforcement proceedings had been instituted. It follows that the impossibility for the applicants to have the judgments enforced for a substantial period of time constitutes an interference with their right to peaceful enjoyment of their possessions, as set forth in the first sentence of the first paragraph of Article 1 of Protocol No. 1.
By failing to comply with above judgments, the national authorities have prevented the applicants from receiving their awards. The Government have not advanced any other justification but the lack of financial resources for this interference. However, the Court considers that the lack of funds cannot justify such an omission (see Burdov v. Russia , cited above, § 41).
There has accordingly been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
30. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicants claimed 5,000 euros (EUR) each in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.
The Government consider that the amounts claimed are unreasonable and unsubstantiated. They believe that, in any event, their awards should be proportionate to the amounts due under the judgments which have not been enforced.
The Court notes that the applicants did not quantify the amount claimed in respect of pecuniary damage. In so far as their claims can be understood as referring to the amounts due under the judgments, the Court notes that the State's outstanding obligation to enforce the judgments at issue is not in dispute. Accordingly, the applicants are still entitled to recover the principal amount of the debt in the course of domestic proceedings. The Court recalls that the most appropriate form of redress in respect of a violation of Article 6 is to ensure that the applicant as far as possible is put in the position he would have been had the requirements of Article 6 not been disregarded (see Piersack v. Belgium (Article 50), judgment of 26 October 1984, Series A no. 85, p. 16, § 12, and, mutatis mutandis , Gençel v. Turkey , no. 53431/99, § 27, 23 October 2003). The Court finds that in the present case this principle applies as well, having regard to the violations found. It therefore considers that the Government shall secure, by appropriate means, the enforcement of the awards made by the domestic courts. For this reason the Court does not find it necessary to make an award for pecuniary damage in so far as it relates to the principal amount.
As for non-pecuniary damage, the Court accepts that the applicants suffered distress because of the State authorities' failure to enforce the judgments. However, the amounts claimed in respect of non-pecuniary damage appear excessive. The Court takes into account the award made in the Burdov v. Russia case (cited above, § 47), such factors as the applicants' age, personal income, the nature of the awards in the present case, i.e. arrears in respect of the increase of retirement pension, the length of the enforcement proceedings and other relevant aspects. Making its assessment on an equitable basis, it awards each of the applicants EUR 1,500 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount. B. Costs and expenses
The applicants made no claim under this head. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention in respect of each applicant; 3. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in respect of each applicant; 4. Holds (a) that the respondent State, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, shall secure, by appropriate means, the enforcement of the awards made by the domestic courts, and in addition pay to each applicant EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) in respect of non-pecuniary damage to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable on these amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 24 February 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Registrar President [i] Paragraphs 5 and 6 were rectified on 30 June 2005. The former version read as follows: “5. In 2000 the applicants each brought a set of proceedings against the welfare office of Novovoronezh to claim a raise of their pensions by a statutory index ratio. 6. On 10 October 2000 the Novovoronezh Town Court of the Voronezh Region granted both applicants’ claims. It awarded them arrears of 1,123.07 roubles (RUR) and RUR 1,089.51 respectively. Both judgments entered into force on 21 October 2000.”