KOC ET TAMBAS c. TURQUIE

KOC ET TAMBAS c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 46947/99 prezentate de Tayfun KOÇ și Musa TAMBAȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Gyulumyan avid hór Björgvinsson, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 noiembrie 1998, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamanții, domnii Tayfun Koç și Musa Tambaș, sunt resortisanți turci, născuți în 1974 și, respectiv, 1972, și își au reședința în Istanbul. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul O.E. Ataman, avocată la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul Tayfun Koç Revista, al cărei reclamant este proprietar și redactor-șef, a publicat în numărul său din mai-iunie 1998 un articol intitulat "Regimul de război s-a restaurat," potrivit reclamantului, la 6 iunie 1998, Curtea de Securitate a statului Istanbul a ordonat confiscarea numărului în litigiu. În cele din urmă, a respins opoziția formulată împotriva acestei ordonanțe. La 18 iunie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant de instigare la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe rasă și regiune, infracțiune menționată la art. 312 alineatul (2) din Codul penal. În observațiile sale cu privire la fond, procurorul general al Republicii a indicat că faptele reproșate reclamantului constituie infracțiunea de propagandă separatistă și solicită aplicarea articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 18 decembrie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de acuzațiile împotriva sa și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și patru luni, precum și la o amendă de 8 miliarde de lire turcești (TRL). În plus, a decis să interzică publicarea revistei sale timp de 30 de zile. Prin hotărârea din 13 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Deși definitiv, pedeapsa privativă de libertate nu putea fi executată, reclamantul fiind pe fugă. La 24 ianuarie 2000, ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4454 care prevede suspendarea sentinței și executării pedepselor pentru infracțiunile comise înainte de 12 iulie 1997 prin intermediul presei, Curtea de Securitate a statului a pronunțat suspendarea executării pedepsei reclamantului pe o perioadă de trei ani. La 10 iunie 2003, Curtea de Securitate a Statelor Unite a declarat condamnarea neavenită că reclamantul nu a comis nicio infracțiune, iar cazierul judiciar al persoanei în cauză a fost închis, iar restricțiile legate de urmărirea penală în cauză au fost ștearse. Revista a publicat în numărul său din 15 aprilie 1998 două articole intitulate: "Ceri socoteală mafioților, privatizării și războiului." Potrivit reclamantului, la 18 aprilie 1998, Curtea de Securitate a statului Istanbul a ordonat confiscarea tuturor exemplarelor publicate, iar apoi a respins opoziția formulată împotriva acestei ordonanțe. La 30 aprilie 1998, procurorul Republicii, reproșându-l pe reclamant pentru incitarea poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe clasa socială, a introdus o acțiune penală împotriva sa în temeiul articolului 312 din Codul Penal. La 24 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și opt luni, transformându-l în amendă. În cele din urmă, i-a aplicat o amendă de 5 458 333 TRL, însoțită de o interdicție de publicare a revistei pe o perioadă de o lună. La 3 septembrie 1999, în timp ce procedura penală era pendinte în fața instanțelor naționale, Legea nr. 4454 a fost promulgată printr-o hotărâre din 11 octombrie 1999, Curtea de Casație a clasat această hotărâre și a trimis cauza în fața instanței de primă instanță pentru ca aceasta să procedeze la reexaminarea sa în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 4454. La 2 noiembrie 1999, Curtea de Securitate a statului a continuat să se pronunțe asupra acțiunii penale diligente împotriva reclamantului în temeiul articolului 1 din Legea nr. 4454. La 15 aprilie 2004, constatând că reclamantul nu a săvârșit nicio infracțiune începând cu 2 noiembrie 1999, instanța de securitate a statului a pronunțat ridicarea acțiunii penale împotriva sa. Codul penal art. 312 din Codul penal dispune de instigare nepublică la infracțiune (...) Se pedepsește cu o pedeapsă cu închisoarea de unu până la trei ani, precum și cu o amendă de nouă mii până la treizeci și șase de mii de lire sterline pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, la o rasă, la o religie, la o sectă sau la o regiune, motivează poporul să urască și să se opună ostilității. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, sentința se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Pedeapsa care se referă la infracțiunile prevăzute la paragraful precedent se dublează atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la art. 311 al doilea paragraf. Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, art. 8 din Legea nr. 3713 dispune de propagandă scrisă și orală, reuniunile, adunările și protestele menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de 1 - 3 ani de închisoare și la o amendă de 100 - 300 de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele aplicate nu sunt transformate în amendă.... Atunci când infracțiunea de propagandă menționată la primul paragraf este săvârșită prin tipărire sau prin mijloace de comunicare în masă, altele decât revistele menționate la al doilea paragraf, autorii responsabili și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de șase luni până la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești (...) Această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 4928 din 19 iunie 2003. Persoanele care, până la 23 aprilie 1999, au comis infracțiuni prin presă scrisă, orală sau audiovizuală, pentru care pedepsele privative de libertate nu sunt mai mari de 12 ani și care au fost condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de 12 ani sau mai mică de 12 ani, văd executarea pedepsei lor însoțită de o suspendare. (...) Se suspendă judecarea sau inițierea unui proces împotriva persoanelor enumerate la primul paragraf care nu fac obiectul unor pedepse privative de libertate mai mari de 12 ani și care nu fac încă obiectul unei urmăriri penale sau a căror condamnare nu este definitivă în etapa de pregătire a procesului sau care, în ultima etapă a procedurii, nu a fost condamnată sau a cărei condamnare nu este definitivă (...) 2 Persoanele care beneficiază de dispozițiile art. 1 și care comit, în termen de trei ani de la pronunțarea suspendării, o infracțiune intenționată va trebui să execute pedepsele care au făcut obiectul suspendării (...) În cazul unei condamnări pentru o încălcare intenționată care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 survenită în termen de trei ani de la pronunțarea unei suspendări la inițierea unei proceduri sau la pronunțarea unei hotărâri (...), procedura la care a fost suspendată va fi continuată și hotărârea pronunțată. În cazul în care termenul de trei ani s-a scurs fără a interveni într-o condamnare pentru o încălcare intenționată care intră în domeniul de aplicare al articolului 1, care a avut loc în termen de trei ani, condamnarea la închisoare este considerată ca fiind neavenită sau o acțiune penală nu este informată cu privire la această încălcare. Aceste dispoziții au fost modificate prin Legea nr. 4809 din 6 februarie 2003, al cărei articol 1 se citește după cum urmează Se adaugă la art. 2 din Legea nr. 4454 din 28 august 1999 privind suspendarea acțiunilor și a pedepselor pentru infracțiunile comise prin intermediul presei și al publicării a două paragrafe. Chiar și persoanele care, condamnate pentru o infracțiune care intră sub incidența articolului 1 și a căror pedeapsă este executorie, vor fi condamnate ca neavenite, cu condiția ca, până la data publicării legii respective, acestea să nu fi fost condamnate pentru o infracțiune voluntară care intră sub incidența articolului 1. În conformitate cu acest articol, interdicțiile privind drepturile celor a căror condamnare va fi considerată neavenită vor fi ridicate (...) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială și că, în această privință, au prezentat că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Istanbul. Reclamanții susțin, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație a încălcat principiul contradicției și al egalității armelor din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general și a lipsei ședinței. În scrisoarea din 21 noiembrie 2001, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor de a obține o decizie într-un termen rezonabil. În observațiile lor privind admisibilitatea și temeinicia cauzei din 10 iulie 2002, reclamanții susțin că confiscarea revizuirii lor, precum și condamnarea și inițierea unei acțiuni penale au încălcat dreptul lor la libertatea de exprimare și la furnizarea de informații în sensul articolului 10 din convenție. Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamanților, astfel cum se prevede la art. 34 din convenție și observă că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 4454, instanțele interne au suspendat executarea pedepsei pronunțate împotriva primului reclamant și au suspendat hotărârea în acțiunea penală privind al doilea. Curtea constată că condamnarea primului reclamant a dobândit autoritate de lucru judecat, dat fiind că a fost confirmată de Curtea de Casație. Ulterior, Curtea de Securitate a statului a suspendat executarea pedepsei aplicate odată cu intrarea în vigoare a legii nr. 4454. Apoi, constatând că acesta nu a comis nicio încălcare intenționată pe durata suspendării, a declarat condamnarea neavenită. În această privință, Curtea arată că pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva reclamantului nu a fost executată, aceasta din urmă fiind pe fugă. În ceea ce privește al doilea reclamant, Curtea de Securitate a statului a suspendat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 4454. Ulterior, aceasta a pronunțat ridicarea acțiunii penale în măsura în care persoana în cauză nu a săvârșit o infracțiune intenționată pe durata suspendării. Astfel, nu a fost condamnată. Desigur, Curtea recunoaște că eliminarea condamnării și ridicarea acțiunii penale trebuie să se înțeleagă, în temeiul dreptului intern, ca urmare a sosirii termenului de suspendare și a absenței unei comisii de către solicitanți a unei noi infracțiuni. Cu toate acestea, în speță, eliminarea condamnării primului reclamant și a mențiunii sale pe dosarul său judiciar a pus capăt tuturor consecințelor dăunătoare care ar fi putut rezulta din lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului și din lipsa de echitate a procedurii în fața acesteia. Acest reclamant nu mai este afectat în niciun fel, în ceea ce privește aceste obiecțiuni, de condamnarea în litigiu (a se vedea Asl. Güneș c. Turcia (dec.), nr. 53916/00, 13 mai 2004), nu poate pretinde că are niciun interes, în sensul articolului 34 din convenție, să continue examinarea acestei părți a cererii. Același lucru este valabil și pentru cel de-al doilea reclamant, care nu a făcut obiectul niciunei condamnări ( Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În scrisoarea din 21 noiembrie 2001, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor de a obține o decizie într-un termen rezonabil. În observațiile lor privind admisibilitatea și temeinicia cauzei prezentate la 10 iulie 2002, aceștia susțin că confiscarea revistei lor, precum și condamnarea și inițierea unei acțiuni penale le-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare și la furnizarea de informații în sensul articolului 10 din convenție. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra faptului dacă faptele invocate dezvăluie aspectul unei încălcări a acestor dispoziții. Întradevăr, art. 35 alineatul (1) din convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. În speță, Curtea constată că decizia internă definitivă privind primul reclamant este hotărârea Curții de Casație din 13 mai 1999, decizia din 24 ianuarie 2000 privind numai suspendarea executării pedepsei. Prin urmare, termenul de șase luni începe să curgă de la 13 mai 1999. În ceea ce privește al doilea reclamant, acesta nu a fost condamnat în măsura în care procedurile penale împotriva sa au fost suspendate prin decizia din 2 noiembrie 1999. Deși reluarea urmăririi penale împotriva sa rămâne teoretic posibilă după această decizie, Curtea consideră că acest fapt nu este suficient pentru a concluziona, din punct de vedere obiectiv și rezonabil, că sarcinile vizate au continuat să afecteze în mod substanțial situația sa după această dată și că urmărirea penală nu s-a încheiat odată cu decizia de suspendare a urmăririi penale (a se vedea Withey Regatul Unit (dec.), n 59493/00, CEDO 2003 Šleževičius c. Lituania, n 55479/00, § 27, 13 noiembrie 2001 și Antoine c. Regatul Unit (dec.), n 62960/00, CEDO 2003 VII. Comisia consideră că decizia de suspendare a hotărârii din 2 noiembrie 1999 poate trece pentru că a pus capăt urmăririi penale împotriva reclamantului și a închis procedura. În plus, Comisia observă că, la 15 aprilie 2004, Curtea de Securitate a statului, care a constatat că reclamantul nu a comis încălcări de aceeași natură în timpul suspendării, a pronunțat ridicarea acțiunii penale. În concluzie, termenul de șase luni începe să curgă de la 2 noiembrie 1999. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt întârziate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

46947/99

présentée par Tayfun KOÇ et Musa TAMBAȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 février 2005 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

D

avid

T

hór

Björgvinsson,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 novembre 1998,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Tayfun Koç et Musa Tambaș, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1974 et 1972, et résidant à Istanbul. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

O.E. Ataman, avocate à Istanbul.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Le requérant Tayfun Koç

La revue, dont le requérant est propriétaire et rédacteur en chef, publia dans son numéro de mai-juin 1998 un article intitulé «

Le régime de guerre se restaure-t-il

?

».

D'après le requérant, le 6 juin 1998, la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul ordonna la saisie du numéro litigieux. Par la suite, elle écarta l'opposition formée contre cette ordonnance.

Le 18 juin 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat inculpa le requérant du chef d'incitation à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la race et la région, infraction visée à l'article

312 § 2 du code pénal.

Dans ses observations sur le fond, le procureur de la République indiqua que les faits reprochés au requérant étaient constitutifs de l'infraction de propagande séparatiste et requit l'application de l'article 8 § 1 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 18 décembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat reconnut le requérant coupable des accusations à son encontre et le condamna à une peine d'emprisonnement d'un an et quatre mois ainsi qu'à une amende de 8

milliards de livres turques (TRL). Elle décida en outre d'interdire la publication de sa revue pendant trente jours.

Par un arrêt du 13 mai 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.

Bien que définitive, la peine privative de liberté ne put être exécutée, le requérant étant en fuite.

Le 24 janvier 2000, à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n

o

4454 prévoyant le sursis au jugement et à l'exécution des peines pour les infractions commises avant le 12 juillet 1997 par voie de presse, la cour de sûreté de l'Etat prononça le sursis à l'exécution de la peine du requérant pour une durée de trois ans.

Le 10 juin 2003, constatant que le requérant n'avait commis aucune infraction pendant le sursis, la cour de sûreté de l'Etat déclara sa condamnation non avenue. Le casier judiciaire de l'intéressé fut apuré et les interdits liés à la poursuite en question furent effacés.

2.

Le requérant Musa Tambaș

La revue, dont le requérant est rédacteur en chef, publia dans son numéro du 15 avril 1998 deux articles intitulés «

Demander des comptes aux mafias, à la privatisation et à la guerre

» et «

Eux veulent l'oppression, nous la liberté

».

D'après le requérant, le 18 avril 1998, la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul ordonna la saisie de tous les exemplaires publiés. Puis, elle écarta l'opposition formée contre cette ordonnance.

Le 30 avril 1998, le procureur de la République, reprochant au requérant d'avoir incité le peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la classe sociale, intenta une action pénale à son encontre sur le fondement de l'article 312 du code pénal.

Le 24 juin 1999, la cour de sûreté de l'Etat reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement d'un an et huit mois, convertie en amende. Elle lui infligea au final une amende de 5

458

333 TRL, assortie d'une interdiction de publication de la revue pour une durée d'un mois.

Le 3 septembre 1999, alors que la procédure pénale était pendante devant les juridictions nationales, fut promulguée la loi n

o

4454.

Par un arrêt du 11 octobre 1999, la Cour de cassation cassa cet arrêt et renvoya l'affaire devant la juridiction de première instance afin que celle-ci procédât à son réexamen au regard des dispositions de la loi n

o

4454.

Le 2 novembre 1999, la cour de sûreté de l'Etat sursit à statuer sur l'action pénale diligentée à l'encontre du requérant en application de l'article

1 de la loi n

o

4454.

Le 15 avril 2004, constatant que le requérant n'avait commis aucune infraction depuis le 2 novembre 1999, la cour de sûreté de l'Etat prononça la levée de l'action pénale menée à son encontre.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code pénal

L'article 312 du code pénal dispose

:

«

Incitation non publique au crime

(...)

Est passible d'une peine d'emprisonnement d'un à trois ans ainsi que d'une amende de neuf mille à trente six mille livres quiconque, sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l'hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d'une portion pouvant aller d'un tiers à la moitié de la peine de base.

Les peines qui s'attachent aux infractions définies à l'alinéa précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au deuxième alinéa de l'article

311.

»

2.

La loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme

Tel qu'il a été modifié par la loi n

o

4126 du 27 octobre 1995, l'article

8 de la loi n

o

3713 dispose

:

«

La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat de la République de Turquie ou à l'unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d'un à trois ans d'emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende.

(...)

Lorsque l'infraction de propagande visée au premier alinéa est commise par la voie d'imprimés ou par des moyens de communication de masse autres que les périodiques mentionnés au second alinéa, les auteurs responsables et les propriétaires des moyens de communication de masse sont condamnés à une peine de six mois à deux ans d'emprisonnement ainsi qu'à une amende de cent à trois cents millions de livres turques (...)

»

Cette disposition a été abrogée par la loi n

o

4928 du 19 juin 2003.

3.

La loi n

o

4454 prévoyant le sursis au jugement et à l'exécution des peines pour les infractions commises avant le 12 juillet 1997 par voie de presse

La loi n

o

4454 du 3 septembre 1999 se lit comme suit

:

Article 1

«

Les personnes qui (...), jusqu'au 23 avril 1999, ont commis des infractions par voie de presse écrite, orale ou audiovisuelle, pour lesquelles les peines privatives de liberté encourues ne sont pas supérieures à douze ans et qui ont été condamnées à une peine privative de liberté de douze ans ou inférieure à douze ans, voient l'exécution de leur peine assortie d'un sursis.

(...)

Il est sursis à statuer ou à l'ouverture d'un procès contre les personnes énumérées à l'alinéa premier qui n'encourent pas de peines privatives de liberté supérieures à douze ans et qui ne font pas encore l'objet de poursuites, ou dont, au stade de l'instruction préparatoire le procès n'a pas encore été ouvert, ou qui, au dernier stade de la procédure n'ont pas fait l'objet d'une condamnation, ou dont la condamnation n'est pas définitive (...)

»

Article 2

«

Les personnes qui bénéficient des dispositions de l'article 1

et qui commettent, dans les trois années suivant le prononcé du sursis, une infraction de façon intentionnelle devront exécuter les peines ayant fait l'objet du sursis (...)

(...)

En cas de condamnation pour une infraction intentionnelle entrant dans le champ d'application de l'article 1 survenue dans les trois années à compter du prononcé d'un sursis à l'ouverture d'une procédure ou au prononcé d'un jugement (...), la procédure à laquelle il aura été sursis sera poursuivie et le jugement prononcé.

Lorsque le délai de trois ans s'est écoulé sans qu'intervienne une condamnation pour une infraction intentionnelle entrant dans le champ d'application de l'article

1 survenue dans les trois ans, la condamnation à l'encontre du bénéficiaire du sursis est considérée comme non avenue ou une action pénale n'est pas instruite concernant cette infraction. L'action déjà instruite est levée.

»

Ces dispositions ont été modifiées par la loi n

o

4809 du 6 février 2003, dont l'article 1 se lit comme suit

:

«

Il est ajouté à l'article 2 de la loi n

o

4454 du 28 août 1999 relative au sursis des actions et des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication deux alinéas.

Même les personnes qui, condamnées pour une infraction entrant dans le champ d'application de l'article 1 et dont la peine est exécutoire, [verront] leur condamnation considérée comme non avenue, dès lors qu'elles n'auront pas, dans le délai courant jusqu'à la date de publication de cette loi, été condamnées pour une infraction volontaire entrant dans le champ d'application de l'article 1.

En application de cet article, les interdits pesant sur les droits de ceux dont la condamnation sera considérée comme non avenue seront relevés (...)

»

GRIEFS

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu'un juge militaire, dont l'indépendance à l'égard de ses supérieurs militaires n'est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul.

Les requérants soutiennent eu outre que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire et de l'égalité des armes en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général et de l'absence d'audience.

Dans leur lettre du 21 novembre 2001, les requérants se plaignent de la méconnaissance de leur droit à obtenir une décision dans un délai raisonnable.

Dans leurs observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire du 10

juillet 2002, les requérants soutiennent que la saisie de leur revue ainsi que leur condamnation et l'ouverture d'une action pénale ont enfreint leur droit à la liberté d'expression et de communiquer des informations au sens de l'article 10 de la Convention.

EN DROIT

A.

Qualité de victime

Le Gouvernement conteste la qualité de victime des requérants, telle que prévue par l'article 34 de la Convention. Il fait observer qu'à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n

o

4454, les juridictions internes ont suspendu l'exécution de la peine prononcée à l'encontre du premier requérant et sursis à statuer dans l'action pénale concernant le deuxième.

Les requérants contestent cet argument.

La Cour note que la condamnation du premier requérant a acquis autorité de chose jugée étant donné qu'elle a été confirmée par la Cour de cassation. Par la suite, la cour de sûreté de l'Etat a sursis à l'exécution de la peine infligée avec l'entrée en vigueur de la loi n

o

Quant au deuxième requérant, la cour de sûreté de l'Etat a sursis à statuer sur l'affaire en application des dispositions de la loi n

o

Certes, la Cour reconnaît que l'effacement de la condamnation et la levée de l'action pénale doivent s'entendre, en vertu du droit national, comme la conséquence de l'arrivée du terme du sursis et de l'absence de commission par les requérants d'une nouvelle infraction.

Ceci étant, en l'espèce, l'effacement de la condamnation du premier requérant et de sa mention sur son casier judiciaire a mis fin à toutes les conséquences dommageables qui auraient pu découler du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat et du défaut d'équité de la procédure devant celle-ci. Ce requérant n'apparaissant plus affecté en rien, quant à ces griefs, par la condamnation litigieuse (voir

Aslı Güneș c. Turquie

(déc.), n

o

53916/00, 13 mai 2004), il ne saurait prétendre avoir intérêt, au sens de l'article 34 de la Convention, à poursuivre l'examen de cette partie de la requête.

Il en va de même pour le deuxième requérant, celui-ci n'ayant fait l'objet d'aucune condamnation (

Kaplan c. Turquie

(déc.), n

o

56566/00, 28

septembre 2004).

Il s'ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l'article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

B.

Délai de six mois

Dans leur lettre du 21 novembre 2001, les requérants se plaignent de la méconnaissance de leur droit à obtenir une décision dans un délai raisonnable.

Dans leurs observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire présentées le 10 juillet 2002, ils soutiennent que la saisie de leur revue ainsi que la condamnation et l'ouverture d'une action pénale ont enfreint leur droit à la liberté d'expression et de communiquer des informations au sens de l'article 10 de la Convention.

Toutefois, la Cour n'est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués révèlent l'apparence d'une violation de ces dispositions. En effet, l'article 35 § 1 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive.

En l'espèce, la Cour note que la décision interne définitive concernant le premier requérant est l'arrêt de la Cour de cassation du 13 mai 1999, la décision du 24 janvier 2000 ne portant que sur la suspension de l'exécution de la peine. Par conséquent, le délai de six mois commence à courir à partir du 13 mai 1999.

Quant au deuxième requérant, il n'a fait l'objet d'aucune condamnation dans la mesure où les poursuites pénales engagées à son encontre ont été suspendues par la décision du 2 novembre 1999. Bien que la reprise de poursuites engagées à son encontre demeure théoriquement possible après cette décision, la Cour estime que ce fait ne suffit pas à conclure, d'un point de vue objectif et raisonnable, que les charges visées ont continué d'affecter substantiellement sa situation au-delà de cette date et que les poursuites n'ont pas pris fin avec la décision de suspendre les poursuites (voir

Withey

c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

59493/00, CEDH 2003

‑

X,

Šleževičius c.

Lituanie

, n

o

55479/00, § 27, 13 novembre 2001, et

Antoine c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

62960/00, CEDH 2003

‑

VII). Elle estime que la décision de surseoir au jugement du 2 novembre 1999 peut passer pour avoir mis fin aux poursuites dirigées contre le requérant et clôturé la procédure. Au demeurant, elle note que, le 15 avril 2004, la cour de sûreté de l'Etat, constatant que le requérant n'avait pas commis d'infractions de même nature pendant le sursis, a prononcé la levée de l'action pénale. En conclusion, le délai de six mois commence à courir à partir du 2 novembre 1999.

Il s'ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président