Brudnicka și alții împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 54723/00) îndreptată împotriva Republicii Polonia și semnată de șaisprezece cetățeni ai acestui stat, Irena Brudnicka, Maria Janicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak, Anna Szpilman, Maria Pacek, Bożena Kolberg, Leonarda Cikota, Alicja Szczęśniak și Maria Sobocińska ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 11 ianuarie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D-na R. Orlikowska-Wrońska, avocat la Sopot. Guvernul polonez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Dl. K. Drzewicki, urmând a fi succedat de Dl. J. Wołąsiewicz, din ministerul afacerilor externe.

Reclamanții susțineau în special o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției.

O ședință asupra admisibilității și fondului (art. 54 §3 al regulamentului) s-a desfășurat în public la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, pe 16 ianuarie 2003 (art. 59 §3). Au participat: – pentru Guvern: Dl. K. Drzewicki, agent, D-na R. Kowalska, Dl. E. Jabłoński, Dl. J. Młynarczyk, consilieri; – pentru reclamant: D-na R. Orlikowska-Wrońska, consilier, Dl. Z. Brodecki, consilier, Dl. P. Rybiński, asistent.

Printr-o decizie din 16 ianuarie 2003, camera a declarat petiția admisibilă în ceea ce privește Maria Janicka, inadmisibilă în ceea ce privește Maria Pacek, Bożena Kolberg, Leonarda Cikota, Alicja Szczęśniak și Maria Sobocińska, și admisibilă, cu toate aspectele fondului în suspensie, în ceea ce privește Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak și Anna Szpilman, conectând la fond problema calității lor de victimă.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 §1 al regulamentului). Acesta din urmă a prezentat, de asemenea, pe 6 august 2003, observații suplimentare asupra admisibilității cererei.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea și-a modificat componența secțiunilor (art. 25 §1 al regulamentului). Cererea de față a continuat totuși să fie examinată de camera secției a treia așa cum exista înainte de această dată. FAPTE

Pe 14 ianuarie 1993, nava Jan Heweliusz s-a scufundat în Marea Baltică. Aparținea companiei Polskie Linie Oceaniczne, cu sediul la Gdynia, și era operată de compania Euroafrica, cu sediul la Szczecin. Din cei 35 de pasageri și 29 de membri ai echipajului, 55 și-au pierdut viața în naufragiu și 9 au supraviețuit.

Au fost create mai multe comisii de anchetă pentru a stabili cauzele naufragiului. Comisia creată de prim-ministru și-a suspendat lucrările în martie 1993 și nu a prezentat niciun raport. Comisia ministerului transporturilor și afacerilor maritime a prezentat un raport în aprilie 1993 în care concluziona că naufragiul a fost datorat unui caz de forță majoră. Comisia specială a Inspecției naționale a muncii a concluzionat, în mai 1993, asupra unei responsabilități partajate a proprietarului navei și echipajului acesteia.

Camera maritimă lângă tribunal regional (Izba Morska przy Sądzie Wojewódzkim) din Szczecin a inițiat o procedură destinată să stabilească cauzele naufragiului. Apropiații membrilor echipajului care au murit au participat la procedură.

Pe 11 ianuarie 1994, camera a pronunțat decizia sa, prin care recunoștea răspunderea căpitanului navei, serviciilor tehnice ale echipajului, Registrului polonez al navelor care a efectuat verificări ale stării feribotului înainte de catastrofă și ale serviciilor de salvare poloneze.

Pe 18 noiembrie 1994, camera maritimă de apel lângă tribunal regional (Odwoławcza Izba Morska przy Sądzie Wojewódzkim) din Gdańsk, ședință la Gdynia, a infirmat decizia din 11 ianuarie 1994 și a trimis cauza spre reexaminare.

Camera maritimă din Gdańsk, ședință la Gdynia, a examinat cauza din 20 martie 1995 până pe 9 februarie 1996. Pe 23 februarie 1996, a pronunțat o decizie concluzionând o răspundere parțială a membrilor echipajului, la mancarimi ale armatorului navei, care nu întreprinsese lucrările de reparație necesare, și la intervenția unor elemente naturale.

Armatorul, proprietarul navei, reprezentantul ministerului transporturilor și afacerilor maritime și celelalte părți în proces au depus apel. Printr-o decizie pronunțată pe 26 ianuarie 1999 și notificată părților pe 19 noiembrie 1999, camera maritimă de apel din Gdańsk a confirmat parțial răspunderea armatorului în accident. A confirmat, de asemenea, constatările conform cărora anumite neglijențe ale membrilor echipajului, în special ale căpitanului și maistrului, precum și faptul că operațiunile de salvare fuseseră desfășurate fără coordonare, au contribuit la catastrofă. Pasajele relevante din decizie se citesc după cum urmează: pagina 2 "Cauza cea mai probabilă a răsturnării feribotului de transport de trenuri și automobile Jan Heweliusz și a morții prin înecare și hipotermie a 27 de pasageri și 18 membri ai echipajului și, în plus, a dispariției a 8 pasageri și 2 membri ai echipajului a fost: (...) trecerea prin albia vântului a acestui feribot, încărcat asimetric (la babord), care a dus la înclinarea balastului spre babord, presiunea și împingerea violentă a vântului asupra babordului, deplasarea încărcăturii pe vehicule și ale vehiculelor înseși spre babord, scurgerea apei din cale de apă spre exterior pe latura babord a feribotului." pagina 4 "Jan Heweliusz a plecat pe 13 ianuarie 1993 la 23:35 din portul Świnoujście în direcția portului Ystad, în stare de neaptitudine pentru navigație și voiaj; condițiile de siguranță nu fusesera îndeplinite în materie de: 1. stabilitate prevăzută în caz de avarie, 2. menținere a etanșeității ușii din spate, 3. fixare a automobilelor pe punte conform regulilor artei practicii maritime." pagina 6 "Se constată o conduită neregulată: 1. a armatorului Jan Heweliusz "Euroafrica" Linie Żeglugowe SàRL din Szczecin, care a autorizat exploatarea feribotului în timp ce acesta era inapt pentru navigație și voiaj din cauza deteriorării ușii pe 10 ianuarie 1993 la Ystad, ca urmare a căruia clasificarea a fost suspendată și documentul de siguranță și-a pierdut validitatea, în măsura în care: a) a omis să declare feribotul Autorității maritime din Szczecin pentru o inspecție provizorie și la Registrul polonez al navelor pentru o verificare imediată, b) nu a întreprins acțiunile hotărâte pentru a face să se repare corespunzător ușa din spate; 2. a căpitanului feribotului menționat, căpitan de lungă navigație (...) care pe 13 ianuarie 1993 a plecat din portul Świnoujście în direcția portului Ystad în timp ce feribotul era inapt pentru navigație și voiaj, în măsura în care: a) a omis să declare feribotul consulatului din Malmö și apoi Autorității maritime din Szczecin pentru o inspecție temporară ca urmare a deteriorării ușii din spate pe 10 ianuarie 1993 la Ystad, a suspendării clasificării legate de accident și a pierderii validității documentului de siguranță, b) a permis înainte de plecarea menționată să nu se fixeze vehiculele pe punte în ciuda avertismentului de furtună; 3. al maistrului, căpitan de lungă navigație (...) care pe 13 ianuarie 1993, înainte ca feribotul să plece din portul Świnoujście în direcția Ystad, în ciuda predicțiilor meteorologice care anunțau avertisment de furtună, nu a supravegheat fixarea vehiculelor pe punte înainte de plecarea feribotului din portul Świnoujście." pagina 8 "Slaba eficacitate a acțiunii de salvare rezultă din: (...) 3. îmbrăcarea pasagerilor și a unei părți a echipajului, care nu i-a protejat de hipotermie, 4. insuficiența formării echipajului în utilizarea mijloacelor de salvare." pagina 109 "(...) Potrivit camerei, probele citate relevă că: (...) – s-a omis fixarea încărcăturii înainte de ieșirea în mare în timp ce serviciile meteorologice anunțau avertisment de furtună (...)" pagini 129 și 130 "(...) Cauzele trecerii navei prin albia vântului au fost stabilite doar cu o probabilitate ridicată, în măsura în care nu se poate exclude că persoanele care manevră feribotul nu au respectat regulile (...)" pagina 162 "(...) Desfășurarea salvării bărcii a demonstrat că, într-o situație de pericol extrem, anumiți membri ai echipajului nu știau cum să utilizeze vestele de salvare (...)"

Legea din 1 decembrie 1961 privind camerele maritime a preluat majoritatea regulilor legii din 1925 și a efectuat un transfer de competențe până atunci devolute jurisdicțiilor judiciare. Ea conține următoarele dispoziții relevante: art. 7 "Camera maritimă este compusă dintr-un președinte, precum și dintr-un sau mai mulți vicepreședinți și eșevini." art. 8 "1. Președintele și vicepresedintele sunt numiți și revocați de ministrul justiției, în acord cu ministrul transporturilor și afacerilor maritime, dintre judecătorii tribunalelor de drept comun care posedă cunoaștere a chestiunilor maritime tratate în cauzele care cad sub competența camerelor maritime. 2. Alți agenți (pracownicy) ai camerelor maritime sunt recrutați și concediați de președintele camerei maritime în cauză." art. 9 "1. Președintele și vicepresedintele camerelor maritime îsi păstrează poziția jurisdicțională și, sub rezerva dispozițiilor contrare ale legii, drepturile și obligațiile prevăzute de textele aplicabile judecătorilor. 2. Statutul celorlalți agenți ai camerelor maritime este reglementat de textele aplicabile agenților organelor administrației de stat." art. 10 §2 "Ministrul justiției, în acord cu ministrul transporturilor și afacerilor maritime, definește, prin ordin, amploarea participării președinților și vicepreshedinților camerelor maritime la lucrările tribunalelor, ținând cont de amploarea sarcinilor acestor persoane în camerele maritime și de necesitatea participării judecătorilor profesioniști activi la exercitarea justiției." art. 20 "Cu excepția dispozițiilor contrare ale prezentei legi, dispozițiile codului de procedură penală se aplică procedurii în cauzele de accidente maritime în fața camerelor maritime." art. 27 §1 "După sesizarea camerei maritime, cauza este examinată direct de președinte sau vicepresedinte sau prin intermediul capitaniei portului." art. 28 §1 "Examinarea are pentru scop să evidențieze derularea, cauzele și circumstanțele accidentului maritim prin colectarea informațiilor necesare și conservarea urmelor și probelor." art. 37 §2 "După semnarea deciziei de membrii formației care s-a pronunțat, președintele o pronunță și cită motivele cele mai importante, după care motivele deciziei sunt formulate în scris (...)" art. 39 §1 "Decizia și motivarea sa sunt notificate ministrului transporturilor și afacerilor maritime, delegatului, serviciului maritim competent și persoanei în cauză și, în cauzele prevăzute în art. 15 §4, de asemenea inspectorului tehnic al muncii."

Regulamentul ministrului transporturilor și afacerilor maritime din 12 noiembrie 1996 a preluat dispozițiile legii din 1961. Totuși, recursurile depuse în fața camerelor maritime de apel împotriva deciziilor camerelor maritime judecând în primă instanță nu au fost exprimate în mod explicit. Faptul de a judeca în cauzele privind evenimente legate de mare și accidente maritime rămâne competența principală a camerelor maritime. Potrivit regulamentului din 1996, în măsura în care se agă de cauze privind accidente maritime neregulate de legea din 1961, dreptul comun și codul de procedură penală se aplică.

Pe 12 iulie 2001, Curtea Supremă a fost sesizată cu o întrebare preliminară într-o altă cauză decât cea supusă Curții, privind posibilitatea depunerii unui recurs în casație împotriva unei decizii a unei camere maritime de apel. Ea a răspuns în negativ (IIICZP 22/01 OSNC 2001, nr. 158). Ea a notat existența în doctrină polonă a unui lung dezbat privind natura juridică a camerelor maritime, considerate uneori ca organe administrative, uneori ca organe judiciare.

Pe 18 decembrie 2002, Guvernul a comunicat Curții textul unui proiect de lege privind camerele maritime și a indicat că acest proiect ar fi supus pentru aprobarea Consiliului miniștrilor la începutul anului 2003 și apoi prezentat Dietei. Legea din 5 martie 2004 a fost publicată în Jurnalul oficial pe 14 aprilie 2004. Ea dă o definiție detaliată a catastrofelor maritime prin enumerarea precisă a comportamentelor și faptelor care cad sub competența camerelor maritime. Ea introduce doar posibilitatea depunerii apelului în fața curții de apel din Gdańsk împotriva unei decizii a camerei maritime de apel care pronunță privarea dreptului de navigație. Ea cuprinde, de asemenea, un nou capitol privind procedura de executare a deciziilor camerelor maritime în materie de privare a dreptului de navigație. Cu toate acestea, noua legislație nu a instituit un recurs în casație împotriva deciziilor camerei maritime de apel și nu a modificat modul de numire și revocare a președinților și vipreședinților camerelor maritime. ÎN DREPT

Pe 6 august 2003, Guvernul a prezentat observații suplimentare în care punea sub semnul întrebării decizia asupra admisibilității cererei din 16 ianuarie 2003. Insista în special asupra eficacității recursului constituțional, care ar trebui epuizat pentru a remedia situația reclamanților.

Curtea constată mai întâi că a respins aceeași excepție pe 16 ianuarie 2003. Amintesc apoi că de atunci, în jurisprudența sa privind Polonia, a confirmat principiile privind eficacitatea unui recurs constituțional (a contrario, Szott-Medyńska și alții c. Polonia (dec.), nr. 47414/99, 9 octombrie 2003; vezi, de asemenea, Międzyzakładowa Spółdzielnia Mieszkaniowa Warszawscy Budowlani c. Polonia (dec.), nr. 13990/04, 26 octombrie 2004). Prin urmare, nu vede nicio rază de speranță pentru a reveni asupra deciziei sale. 2. Privind excepția bazată pe absența calității de "victimă" a reclamanților Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak și Anna Szpilman

Guvernul observă de la început că reclamanții au fost incapabili să citeze pasaje din decizii care să numească în mod direct membri ai echipajului. Consider că nimeni nu a fost considerat vinovat de naufragiu, doar neregularități simple au fost observate în comportamentul, printre alții, al căpitanului și maistrului. Aceasta, după cum susține el, nu poate presupune că alți membri ai echipajului y-au contribuit direct sau indirect. Observă că, responsabilitatea membrilor echipajului fiind individuală, neregularitățile în comportamentul profesional al unuia sau mai multor membri nu pot fi reproșate altora.

Reclamanții precizează că singurii membri ai echipajului numiți au fost căpitanul (a cărui văduă nu a introdus o cerere în fața Curții) și maistrele. Cu toate acestea, camerele maritime nu le-au reproșat acestora nicio acțiune sau omisiune, ci au pus în discuție răspunderea lor ca supraveghetori, inspectori și controlori. Prin urmare, decizia camerei maritime din Gdańsk, fără a numi fiecare membru, a angajat răspunderea colectivă a echipajului prin intermediul superiorilor săi, cu atât mai mult cu cât decizia camerei maritime de apel a enumerat în mod precis acuzațiile reținute împotriva echipajului.

Curtea amintesc că, pentru a se prevala de art. 34 al Convenției, un reclamant trebuie să îndeplinească două condiții: trebuie să intre în una din categoriile de reclamați menționate în această dispoziție a Convenției și să se poată pretinde victimă a unei încălcări a Convenției. Cât privește noțiunea de "victimă", potrivit jurisprudenței constante a Curții, aceasta trebuie să fie interpretată în mod autonom și independent de noțiunile interne, cum ar fi cele privind interesul sau calitatea pentru a acționa. În plus, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei încălcări a Convenției, trebuie să existe o legătură suficient de directă între reclamant și prejudiciul pe care el încearcă că l-a suferit datorită încălcării alegate (a se vedea, în special, Tauira și alții c. Franța, nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii și Rapoarte (DR) 83-A, p. 112, și Asociația prietenilor Saint-Raphaël și Fréjus și alții c. Franța, nr. 38192/97, decizia Comisiei din 1 iulie 1998, DR 94-A, p. 124; Comitetul medicilor cu diplome străine c. Franța și Ettahiri și alții c. Franța (dec.), nr-e 39527/98 și 39531/98, 30 martie 1999; Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, CEDH 2004-III).

În decizia sa asupra admisibilității, Curtea a conectat la fond chestiunea de a ști dacă reclamanții Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak și Anna Szpilman se puteau prevala de calitatea de victimă.

Curtea consideră că procedura nu privea doar răspunderea marinarilor și nu avea doar scopul de a determina culpa individuală a fiecăruia. Această procedură punea în discuție echipajul, reproșândui, printre altele, că nu fixase corespunzător încărcătura și că fusese insuficient format în operațiunile de salvare, și, pentru unii dintre membrii săi, că nu respectase regulile în manevrarea navei și nu știuse cum să utilizeze vestele de salvare.

Curtea este de părere că calitatea de victimă nu depinde doar de constatarea unui atac asupra reputației. Posibilitatea simplă de a compromite reputația bună dă fiecăruia dreptul de a o apăra. Crede, de asemenea, că aplicabilitatea Convenției în această cauză nu trebuie să depindă de investigarea culpei fiecărui membru al echipajului separat.

În speță, Curtea admite că decizia definitivă a camerei maritime de apel a reținut acuzații împotriva echipajului în ansamblu, deși a desemnat direct doar unii din membrii săi.

Prin urmare, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că reclamanții Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak și Anna Szpilman, ca moștenitori ai marinarilor victime ale naufragiului, se pot prevedea victime, în sensul articolului 34 al Convenției, a încălcării pe care o susțin. B. Privind fondul 1. Privind aplicabilitatea articolului 6 §1

Guvernul contestă aplicabilitatea articolului 6 la procedura litigiasă, considerând că aceasta nu privea nici un drept sau obligație de natură civilă, nici fondul unei acuzații penale. Reclamanții se opun acestei teze.

Curtea amintesc că caracterul "civil" al dreptului de a se bucura de o bună reputație nu provoacă controversă și rezultă din jurisprudența sa (Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 13, § 27).

În speță, în măsura în care a respins excepția preliminară a Guvernului recunoscând că procedura în fața camerelor maritime privea dreptul la bună reputație al victimelor catastrofei, Curtea consideră că art. 6 §1 se aplică procedurii în fața camerelor maritime. 2. Privind respectarea articolului 6 §1

Reclamanții susțin că camerele maritime care au cunoscut de cauză nu erau tribunale imparțiale și independente în sensul Convenției și precizează că absența echității rezultă direct din textul legii camerelor maritime din 1961.

Guvernul consideră că petiția este manifest neîntemeiat. Susține că în cursul procedurii în fața camerelor maritime, reclamanții s-au putut bucura de toate garanțiile unui proces echitabil. Aceasta este, potrivit opiniei sale, coraborată de faptul că procedura oferea garanțiile prevăzute în codul de procedură penală.

Curtea amintesc că deciziile pronunțate de camerele maritime sunt definitive și că dreptul polonez nu prevede nicio posibilitate de control jurisdicțional al acestora. Sarcina sa constă deci în a determina dacă, în speță, independența și imparțialitatea camerelor maritime era pusă sub semnul întrebării.

Pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat "independent" în sensul articolului 6 §1, trebuie să se ia în considerare în special modul de numire și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor externe și dacă există sau nu aparența de independență (a se vedea, printre multe altele, Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-I, p. 281, § 73).

Cât privește condiția de "imparțialitate", aceasta are două aspecte. În primul rând, tribunalul nu trebuie să manifeste bias subiectiv sau prejudecată personală. În al doilea rând, tribunalul trebuie să fie obiectiv imparțial, adică să ofere garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoială legitimă (Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Colecția 1996-III, p. 792, § 30).

Noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună în măsura în care se referă la speța de față.

Pentru a menține încrederea în independența și imparțialitatea unui tribunal, aparențele pot avea importanță. Datorită faptului că membrii camerelor maritime (președintele și vicepresedintele) sunt numiți și revocați de ministrul justiției în acord cu ministrul transporturilor și afacerilor maritime, rezultă că nu pot fi considerați inamovibili și că există între ei și miniștri o legătură de subordinație ierarhică. Prin urmare, camerele maritime, așa cum există în dreptul polonez, nu pot fi considerate tribunale imparțiale capabile să asigure respectarea cerințelor de echitate enunțate de art. 6 al Convenției. Reclamanții puteau, potrivit Curții, să alimenteze îndoieli obiectiv întemeiate cu privire la independența și imparțialitatea acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Sramek c. Austria, hotărâre din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 20, § 42). Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției.

Curtea constată că Polonia și-a modificat recent legislația privind camerele maritime (§20 mai sus). Observă, cu toate acestea, că noua legislație nu a instituit un recurs în casație împotriva deciziilor camerei maritime de apel și nu a modificat modul de numire și revocare a președinților și vipreședinților camerelor maritime. Prin urmare, această legislație nu răspunde pe deplin plângerii reclamanților bazate pe absența independenței și imparțialității acestor jurisdicții.

Concluzia la care a ajuns Curtea în §41 de mai sus o dispense de a examina alte plângeri bazate pe art. 6 §1 și expuse în decizia sa asupra admisibilității din 16 ianuarie 2003.

Reclamanții cer 4.600 euro (EUR) fiecare pentru paguba morală pe care ar fi suferit-o.

Guvernul invită Curtea să spună că, dacă ar trebui să constate o încălcare, aceasta ar reprezenta o satisfacție echitabilă suficientă.

Judecând în echitate, Curtea consideră că se cuvine să acorde fiecăruia din reclamants 4.600 EUR pentru pagubă morală. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții, care s-au bucurat de asistență judiciară de la Consiliul Europei, nu solicită nicio sumă pentru cheltuielile și costurile suportate. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră ca fiind potrivit să indexeze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE: 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne; 2. Respinge excepția preliminară a Guvernului bazată pe absența calității de victimă a reclamanților Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak și Anna Szpilman; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției; 4. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamants, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 al Convenției, 4.600 EUR (patru mii șase sute euro) pentru pagubă morală, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului, convertit în zloti polonezi la rata aplicabilă la data decontării; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 martie 2005, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 54723/00) dirigée contre la République de Pologne et dont seize ressortissants de cet Etat, Irena Brudnicka, Maria Janicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak, Anna Szpilman, Maria Pacek, Bożena Kolberg, Leonarda Cikota, Alicja Szczęśniak et Maria Sobocińska (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 janvier 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e R. Orlikowska-Wrońska, avocate à Sopot. Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. K. Drzewicki, auquel a succédé M. J. Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants alléguaient en particulier une violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Une audience sur la recevabilité et le fond (article 54 § 3 du règlement) s'est déroulée en public au Palais des Droits de l'Homme, à Strasbourg, le 16 janvier 2003 (article 59 § 3). Ont comparu : – pour le Gouvernement M. K. Drzewicki , agent , M me R. Kowalska , MM. E. Jabłoński, J. M łynarczyk , conseillers ; – pour les requérants M e R. Orlikowska-Wrońska , conseil , MM. Z. Brodecki , conseiller , P. Rybiński , assistant .

Par une décision du 16 janvier 2003, la chambre a déclaré la requête recevable en ce qui concerne Maria Janicka, irrecevable en ce qui concerne Maria Pacek, Bożena Kolberg, Leonarda Cikota, Alicja Szczęśniak et Maria Sobocińska, et recevable, tous moyens de fond réservés, quant à Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak et Anna Szpilman, en joignant au fond la question de leur qualité de victime.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). Ce dernier a également présenté, le 6 août 2003, des observations complémentaires sur la recevabilité de la requête.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a cependant continué à être examinée par la chambre de la troisième section telle qu'elle existait avant cette date. EN FAIT I.

Le 14 janvier 1993, le navire Jan Heweliusz sombra en mer Baltique. Il appartenait à la société Polskie Linie Oceaniczne, dont le siège se trouve à Gdynia, et était exploité par la société Euroafrica, dont le siège est situé à Szczecin. Des 35 passagers et 29 membres d'équipage, 55 trouvèrent la mort dans le naufrage et 9 survécurent.

Plusieurs commissions d'enquête furent créées afin d'établir les causes du naufrage. La commission créée par le premier ministre suspendit ses travaux en mars 1993 et ne fit aucun rapport. La commission du ministère des Transports et des Affaires maritimes présenta un rapport en avril 1993 dans lequel elle concluait que le naufrage était dû à un cas de force majeure. La commission spéciale de l'Inspection nationale du travail conclut, en mai 1993, à une responsabilité partagée du propriétaire du navire et de son équipage.

La chambre maritime près le tribunal régional ( Izba Morska przy Sądzie Wojewódzkim ) de Szczecin engagea une procédure tendant à établir les causes du naufrage. Les proches des membres de l'équipage ayant péri participèrent à la procédure.

Le 11 janvier 1994, la chambre rendit sa décision, par laquelle elle reconnaissait la responsabilité du capitaine du navire, des services techniques de l'équipage, du Registre polonais des navires ayant procédé aux vérifications de l'état du ferry avant la catastrophe, et des secours polonais.

Le 18 novembre 1994, la chambre maritime d'appel près le tribunal régional ( Odwoławcza Izba Morska przy Sądzie Wojewódzkim ) de Gdańsk, siégeant à Gdynia, infirma la décision du 11 janvier 1994 et renvoya l'affaire pour réexamen.

La chambre maritime de Gdańsk, siégeant à Gdynia, procéda à l'examen de l'affaire du 20 mars 1995 au 9 février 1996. Le 23 février 1996, elle rendit une décision concluant à une responsabilité partielle des membres de l'équipage, à des manquements de l'armateur du navire, qui n'avait pas entrepris les travaux de réparation nécessaires, ainsi qu'à l'intervention d'éléments naturels.

L'armateur, le propriétaire du navire, le représentant du ministère des Transports et des Affaires maritimes et les autres parties au procès interjetèrent appel. Par une décision rendue le 26 janvier 1999 et notifiée aux parties le 19 novembre 1999, la chambre maritime d'appel de Gdańsk confirma partiellement la responsabilité de l'armateur dans l'accident. Elle confirma aussi les constatations selon lesquelles certaines négligences des membres de l'équipage et en particulier du capitaine et du second, ainsi que le fait que les opérations de secours avaient été conduites sans coordination, avaient contribué à la catastrophe. Les passages pertinents de la décision se lisent ainsi : page 2 « La cause la plus probable du chavirement du ferry de transport de trains et voitures Jan Heweliusz et de la mort par noyade et par hypothermie de 27 passagers et de 18 membres d'équipage et, en outre, de la disparition de 8 passagers et de 2 membres d'équipage a été : (...) le passage dans le lit du vent de ce ferry, lesté de manière asymétrique (à bâbord), qui a entraîné l'inclinaison du ballast vers bâbord, la pression et la poussée violente du vent sur bâbord, le déplacement du chargement sur les véhicules et des véhicules eux-mêmes vers bâbord, l'écoulement de l'eau des cales à eau à l'extérieur du côté bâbord du ferry. » page 4 « Le Jan Heweliusz a quitté le 13 janvier 1993 à 23 h 35 le port de Świnoujście en direction du port d'Ystad, en état d'inaptitude à la navigation et au voyage ; les conditions de sécurité n'avaient pas été remplies en matière de : 1. stabilité prévue en cas de panne, 2. maintien de l'étanchéité de la porte arrière, 3. fixation des voitures sur le pont selon les règles de l'art de la pratique maritime. » page 6 « On constate une conduite irrégulière : 1. de l'armateur du Jan Heweliusz « Euroafrica » Linie Żeglugowe SàRL à Szczecin, qui a autorisé l'exploitation du ferry alors que celui-ci était inapte à la navigation et au voyage en raison de l'endommagement de sa porte le 10 janvier 1993 à Ystad, à la suite de quoi la classification a été suspendue et le document de sécurité a perdu sa validité, en ce que : a) il a omis de déclarer le ferry à l'Office maritime de Szczecin pour une inspection provisoire et au Registre polonais des navires pour un contrôle immédiat, b) il n'a pas entrepris les actions décidées pour faire réparer correctement la porte arrière ; 2. du capitaine du ferry susmentionné, capitaine de navigation au long cours (...) qui, le 13 janvier 1993, a quitté le port de Świnoujście en direction du port d'Ystad alors que le ferry était inapte à la navigation et au voyage, en ce que : a) il a omis de déclarer le ferry au consulat de Malmö puis à l'Office maritime de Szczecin pour une inspection temporaire à la suite de l'endommagement de la porte arrière le 10 janvier 1993 à Ystad, de la suspension de la classification liée à l'accident et de la perte de validité du document de sécurité, b) il a permis avant le départ susmentionné de ne pas fixer les véhicules sur le pont malgré l'avis de tempête ; 3. du second, capitaine de navigation au long cours (...) qui, le 13 janvier 1993, avant que le ferry ne quitte le port de Świnoujście en direction d'Ystad, malgré les prévisions météorologiques annonçant un avis de tempête, n'a pas surveillé la fixation des véhicules sur le pont avant le départ du ferry du port de Świnoujście. » page 8 « La faible efficacité de l'action de sauvetage résulte de : (...) 3. l'habillement des passagers et d'une partie de l'équipage, qui ne les a pas protégés de l'hypothermie, 4. l'insuffisance de la formation de l'équipage à l'utilisation des moyens de sauvetage. » page 109 « (...) Selon la chambre les preuves citées révèlent que : (...) – on a omis de fixer le chargement avant la sortie en mer alors que les services météorologiques annonçaient un avis de tempête (...) » pages 129 et 130 « (...) Les causes du passage du navire par le lit du vent ont été établies seulement avec une grande probabilité, dans la mesure où l'on ne saurait exclure que des personnes manœuvrant le ferry n'aient pas respecté les règles (...) » page 162 « (...) Le déroulement du sauvetage du bateau a démontré que, dans une situation d'extrême danger, certains membres de l'équipage ne savaient pas utiliser les gilets de sauvetage (...) » II.

La loi du 1 er décembre 1961 relative aux chambres maritimes a repris la plupart des règles de la loi de 1925 et opéré un transfert des compétences dévolues jusqu'alors aux juridictions judiciaires. Elle contient les dispositions pertinentes suivantes : Article 7 « La chambre maritime est composée d'un président ainsi que d'un ou de plusieurs vice-présidents et d'échevins. » Article 8 « 1. Le président et le vice-président sont nommés et révoqués par le ministre de la Justice, en accord avec le ministre des Transports et des Affaires maritimes, parmi les juges des tribunaux de droit commun possédant une connaissance des questions maritimes traitées dans les affaires relevant de la compétence des chambres maritimes. 2. Les autres agents [ pracownicy ] des chambres maritimes sont recrutés et licenciés par le président de la chambre maritime concernée. » Article 9 « 1. Le président et le vice-président des chambres maritimes conservent leur poste juridictionnel et, sous réserve de dispositions contraires de la loi, les droits et obligations prévus par les textes applicables aux juges. 2. Le statut des autres agents des chambres maritimes est régi par les textes applicables aux agents des organes de l'administration de l'Etat. » Article 10 § 2 « Le ministre de la Justice, en accord avec le ministre des Transports et des Affaires maritimes, définit, par voie d'arrêté, l'étendue de la participation des présidents et vice-présidents des chambres maritimes aux travaux des tribunaux, en tenant compte de l'étendue des tâches de ces personnes dans les chambres maritimes ainsi que de la nécessité de la participation de juges professionnels en activité à l'exercice de la justice. » Article 20 « Sauf dispositions contraires de la présente loi, les textes du code de procédure pénale sont applicables à la procédure pour les affaires d'accidents maritimes devant les chambres maritimes. » Article 27 § 1 « Après la saisine de la chambre maritime, l'affaire est directement instruite par le président ou le vice-président ou bien par l'intermédiaire de la capitainerie du port. » Article 28 § 1 « L'instruction a pour objectif de faire apparaître le déroulement, les causes et les circonstances de l'accident maritime par la collecte d'informations nécessaires et la conservation de traces et de preuves. » Article 37 § 2 « Après signature de la décision par les membres de la formation ayant statué, le président la prononce et cite les motifs les plus importants, après quoi les motifs de la décision sont formulés par écrit (...) » Article 39 § 1 « La décision et sa motivation sont notifiées au ministre des Transports et des Affaires maritimes, au délégué, au service maritime concerné et à l'intéressé et, dans les affaires visées à l'article 15 § 4, également à l'inspecteur technique du travail. »

Le règlement du ministre des Transports et des Affaires maritimes du 12 novembre 1996 a repris les dispositions de la loi de 1961. Toutefois, les recours portés devant les chambres maritimes d'appel contre des décisions des chambres maritimes statuant en première instance n'ont pas été expressément définis. Le fait de statuer dans les affaires concernant les événements liés à la mer et les accidents maritimes demeure la compétence principale des chambres maritimes. Aux termes du règlement de 1996, dès lors qu'il s'agit d'affaires portant sur des accidents maritimes non régis par la loi de 1961, le droit commun et le code de procédure pénale s'appliquent.

Le 12 juillet 2001, la Cour suprême a été saisie d'une question préjudicielle dans une autre affaire que celle soumise à la Cour, concernant la possibilité de former un pourvoi en cassation contre une décision d'une chambre maritime d'appel. Elle y a répondu par la négative (IIICZP 22/01 OSNC 2001, n o 158). Elle a relevé l'existence dans la doctrine polonaise d'un long débat sur la nature juridique des chambres maritimes, considérées tantôt comme des organes administratifs, tantôt comme des organes judiciaires.

Le 18 décembre 2002, le Gouvernement a communiqué à la Cour le texte d'un projet de loi concernant les chambres maritimes et indiqué que ce projet serait soumis pour approbation au Conseil des ministres au début de 2003 puis présenté à la Diète. La loi du 5 mars 2004 a été publiée au Journal officiel le 14 avril 2004. Elle donne une définition détaillée des catastrophes maritimes en énumérant de manière précise les comportements et faits entrant dans la compétence des chambres maritimes. Elle introduit uniquement la possibilité d'interjeter appel devant la cour d'appel de Gdańsk à l'encontre d'une décision de la chambre maritime d'appel ayant prononcé la privation du droit de naviguer. Elle comporte enfin un nouveau chapitre relatif à la procédure d'exécution des décisions des chambres maritimes en matière de privation du droit de naviguer. Toutefois, la nouvelle législation n'a pas instauré de pourvoi en cassation à l'encontre des décisions de la chambre maritime d'appel et n'a pas modifié le mode de désignation et de révocation des présidents et vice ‑ présidents des chambres maritimes. EN DROIT I.

Le 6 août 2003, le Gouvernement a présenté des observations complémentaires dans lesquelles il remettait en cause la décision sur la recevabilité de la requête du 16 janvier 2003. Il insistait en particulier sur l'efficacité du recours constitutionnel, qui serait à épuiser pour remédier à la situation des requérants.

La Cour constate d'abord qu'elle a rejeté la même exception le 16 janvier 2003. Elle rappelle ensuite que depuis, dans sa jurisprudence concernant la Pologne, elle a confirmé les principes relatifs à l'efficacité d'un recours constitutionnel ( a contrario , Szott-Medyńska et autres c. Pologne (déc.), n o 47414/99, 9 octobre 2003 ; voir également Międzyzakładowa Spółdzielnia Mieszkaniowa Warszawscy Budowlani c. Pologne (déc.), n o 13990/04, 26 octobre 2004). Dès lors, elle n'aperçoit aucune raison de revenir sur sa décision. 2. Sur l'exception tirée de l'absence de la qualité de « victime » des requérants Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak et Anna Szpilman

Le Gouvernement note d'emblée que les requérants ont été incapables de citer des passages des décisions mettant en cause nominativement des membres de l'équipage. Il estime que personne n'a été considéré comme coupable du naufrage, seules de simples irrégularités ayant été relevées dans le comportement entre autres du capitaine et du second. Cela ne saurait selon lui faire présumer que d'autres membres de l'équipage y ont contribué directement ou indirectement. Il observe que, la responsabilité des membres de l'équipage étant individuelle, les irrégularités dans le comportement professionnel d'un ou plusieurs membres ne sauraient être reprochées aux autres.

Les requérants précisent que les seuls membres d'équipage cités ont été le capitaine (dont la veuve n'a pas introduit de requête devant la Cour) et le second. Toutefois, les chambres maritimes n'ont reproché à ces derniers aucune action ou omission, mais ont mis en cause leur responsabilité en tant que superviseurs, inspecteurs et contrôleurs. Dès lors, la décision de la chambre maritime de Gdańsk, sans nommer chaque membre, a engagé la responsabilité collective de l'équipage par le biais de ses supérieurs, d'autant plus que la décision de la chambre maritime d'appel a énuméré de manière précise les charges retenues contre l'équipage.

La Cour rappelle que, pour se prévaloir de l'article 34 de la Convention, un requérant doit remplir deux conditions : il doit entrer dans l'une des catégories de demandeurs mentionnées dans cette disposition de la Convention, et pouvoir se prétendre victime d'une violation de la Convention. Quant à la notion de « victime », selon la jurisprudence constante de la Cour, elle doit être interprétée de façon autonome et indépendante de notions internes telles que celles concernant l'intérêt ou la qualité pour agir. Par ailleurs, pour qu'un requérant puisse se prétendre victime d'une violation de la Convention, il doit exister un lien suffisamment direct entre le requérant et le préjudice qu'il estime avoir subi du fait de la violation alléguée (voir, notamment, Tauira et autres c. France , n o 28204/95, décision de la Commission du 4 décembre 1995, Décisions et rapports (DR) 83-A, p. 112, et Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus et autres c. France , n o 38192/97, décision de la Commission du 1 er juillet 1998, DR 94 ‑ A, p. 124 ; Comité des médecins à diplômes étrangers c. France et Ettahiri et autres c. France (déc.), n os 39527/98 et 39531/98, 30 mars 1999 ; Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne , n o 62543/00, CEDH 2004 ‑ III).

Dans sa décision sur la recevabilité, la Cour a joint au fond la question de savoir si les requérants Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak et Anna Szpilman pouvaient se prévaloir de la qualité de victime.

La Cour considère que la procédure ne concernait pas seulement la responsabilité des marins et n'avait pas uniquement pour but de rechercher la faute individuelle de chacun d'eux. Cette procédure mettait en cause l'équipage, entre autres en lui reprochant de ne pas avoir fixé correctement le chargement et d'avoir été insuffisamment formé aux opérations de sauvetage, et, pour certains de ses membres, de ne pas avoir respecté les règles en manœuvrant le navire ni su utiliser les gilets de sauvetage.

La Cour est d'avis que la qualité de victime ne dépend pas uniquement de la constatation d'une atteinte à la réputation. La seule possibilité que soit compromise la bonne réputation donne à chacun le droit de la défendre. Elle estime également que l'applicabilité de la Convention dans cette affaire ne doit pas dépendre de la recherche de la faute de chaque membre d'équipage distinctement.

En l'espèce, la Cour admet que la décision définitive de la chambre maritime d'appel a retenu des charges contre l'équipage dans son ensemble, même si elle n'a désigné directement que certains de ses membres.

Dès lors, eu égard aux circonstances particulières de l'affaire, la Cour estime que les requérants Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak et Anna Szpilman, ayants droit des marins victimes du naufrage, peuvent se prétendre victimes, au sens de l'article 34 de la Convention, de la violation qu'ils allèguent. B. Sur le fond 1. Sur l'applicabilité de l'article 6 § 1

Le Gouvernement conteste l'applicabilité de l'article 6 à la procédure litigieuse, considérant qu'elle ne portait ni sur un droit ou une obligation de caractère civil, ni sur le bien-fondé d'une accusation pénale. Les requérants s'opposent à cette thèse.

La Cour rappelle que le caractère « civil » du droit de jouir d'une bonne réputation ne prête pas à controverse et ressort de sa jurisprudence ( Golder c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1975, série A n o 18, p. 13, § 27).

En l'espèce, dans la mesure où elle a rejeté l'exception préliminaire du Gouvernement en reconnaissant que la procédure devant les chambres maritimes concernait le droit à la bonne réputation des victimes de la catastrophe, la Cour considère que l'article 6 § 1 s'applique à la procédure devant les chambres maritimes. 2. Sur l'observation de l'article 6 § 1

Les requérants soutiennent que les chambres maritimes ayant connu de l'affaire n'étaient pas des tribunaux impartiaux et indépendants au sens de la Convention, et précisent que l'absence d'équité découle directement du texte de la loi sur les chambres maritimes de 1961.

Le Gouvernement considère que la requête est manifestement mal fondée. Il estime qu'au cours de la procédure devant les chambres maritimes les requérants ont pu jouir de toutes les garanties d'un procès équitable. Cela est selon lui corroboré par le fait que la procédure offrait les garanties prévues dans le code de procédure pénale.

La Cour rappelle que les décisions rendues par les chambres maritimes sont définitives et que le droit polonais ne prévoit aucune possibilité de contrôle juridictionnel de celles-ci. Sa tâche consiste donc à déterminer si, en l'espèce, l'indépendance et l'impartialité des chambres maritimes étaient sujettes à caution.

Pour établir si un tribunal peut passer pour « indépendant » aux fins de l'article 6 § 1, il faut notamment prendre en compte le mode de désignation et la durée du mandat de ses membres, l'existence d'une protection contre les pressions extérieures et le point de savoir s'il y a ou non apparence d'indépendance (voir, parmi beaucoup d'autres, Findlay c. Royaume-Uni, arrêt du 25 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 281, § 73).

Quant à la condition « d'impartialité́ », elle revêt deux aspects. Il faut d'abord que le tribunal ne manifeste subjectivement aucun parti pris ni préjugé personnel. Ensuite, le tribunal doit être objectivement impartial, c'est-à-dire offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime ( Pullar c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil 1996 ‑ III, p. 792, § 30).

Les notions d'indépendance et d'impartialité́ objective étant étroitement liées, la Cour les examinera ensemble dans la mesure où elles concernent la présente affaire.

Pour maintenir la confiance dans l'indépendance et l'impartialité d'un tribunal, les apparences peuvent revêtir de l'importance. Dès lors que les membres des chambres maritimes (le président et le vice-président) sont nommés et révoqués par le ministre de la Justice en accord avec le ministre des Transports et des Affaires maritimes, il en résulte qu'ils ne peuvent être considérés comme inamovibles et qu'il existe entre eux et les ministres un lien de subordination hiérarchique. Dès lors, les chambres maritimes, telles qu'elles existent en droit polonais, ne peuvent être considérées comme des tribunaux impartiaux aptes à assurer le respect des exigences d'équité énoncées par l'article 6 de la Convention. Les requérants pouvaient selon la Cour nourrir des doutes objectivement fondés quant à l'indépendance et à l'impartialité́ de celles-ci (voir, mutatis mutandis , Sramek c. Autriche , arrêt du 22 octobre 1984, série A n o 84, p. 20, § 42). Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour constate que la Pologne a récemment modifié sa législation relative aux chambres maritimes (paragraphe 20 ci-dessus). Elle note cependant que la nouvelle législation n'a pas instauré de pourvoi en cassation à l'encontre des décisions de la chambre maritime d'appel et n'a pas modifié le mode de désignation et de révocation des présidents et vice-présidents des chambres maritimes. Cette législation ne répond donc pas au grief des requérants tiré du défaut d'indépendance et d'impartialité de ces juridictions.

La conclusion à laquelle la Cour est parvenue au paragraphe 41 ci ‑ dessus la dispense d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 § 1 et exposés dans sa décision sur la recevabilité du 16 janvier 2003. II.

Les requérants réclament 4 600 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement invite la Cour à dire que, si elle devait procéder à un constat de violation, celui-ci représenterait une satisfaction équitable suffisante.

Statuant en équité, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chacun des requérants 4 600 EUR pour préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants, qui ont bénéficié de l'assistance judiciaire du Conseil de l'Europe, ne demandent aucune somme pour les frais et dépens encourus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du non ‑ épuisement des voies de recours internes ; 2. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du défaut de qualité de victime des requérants Irena Brudnicka, Anna Korzeniowska, Gabriela Łastowska, Mieczysław Okupiński, Bernadeta Olesz, Krystyna Ostrzyniewska, Stefania Subicka, Urszula Lejbschand, Celina Wawrzak et Anna Szpilman ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 4 600 EUR (quatre mille six cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû au titre de l'impôt, à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mars 2005, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président