DEWINNE c. BELGIQUE

DEWINNE c. BELGIQUE (CtEDO, 2005)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 56024/00

prezentată de Luciana DEWINNE

împotriva Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 10 martie 2005 într-o cameră compusă din:

Domnii

C.L. Rozakis, președinte,

L. Loucaides,

Doamna F. Tulkens,

Domnul P. Lorenzen,

Doamna N. Vajić,

Domnii D. Spielmann,

S.E. Jebens, judecători,

și Domnul S. Quesada, grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 14 februarie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în consecință de reclamantă,

După deliberar, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta, Doamna Luciana Dewinne, este o cetățeană belgiană, născută în 1973 și rezidând la Binche. Este reprezentată în fața Curții de Domnul J. Fierens, avocat la Bruxelles. Guvernul pârât este reprezentat de Domnul C. Debrulle, Director General.

A.

Circumstanțele dosarului

Faptele dosarului, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta explică că în momentul faptelor, ea era mama a patru copii minori: M. (născut la 14 septembrie 1991), W. (născută la 10 august 1995), K. (născută la 6 noiembrie 1996) și A. (născută la 2 aprilie 1998) și locuia cu aceștia și cu soțul ei.

La 19 ianuarie 1999, reclamanta se prezintă la consultația Oficiului Nașterii și Copilăriei în scopul de a constata că doi dintre copiii ei prezentau echimoze.

Interogat în același zi de poliția din Binche, soțul reclamantei, C., a recunoscut că a dat două palme celor doi copii. Loviturile astfel date au fost constatate printr-un proces-verbal. A fost plasat în arest preventiv a doua zi și a rămas deținut până la 22 ianuarie 1999.

Printr-o ordonanță din 21 ianuarie 1999, luată pe baza articolului 39 al decretului Comunității Franceze din 4 martie 1991 privind asistența tineretului, tribunalul pentru minori din Charleroi a ordonat, ținând seama de probabila eliberare a tatălui a doua zi, plasarea timp de 14 zile a celor patru copii ai reclamantei la persoane de încredere (familia D.), înțelegând că aceasta îi va însoți. Tribunalul a justificat plasamentul provizoriu prin loviturile date de tată la doi dintre copii, prin faptul că în 1996 a fost deja constatat printr-un proces-verbal că acesta a lovit pe a doua copilă și prin declarațiile reclamantei conform cărora interesatul consuma din ce în ce mai mult alcool, se întorcea acasă în stare de ebrietate și se comporta violent.

Serviciul de asistență tineretului (S.A.J.) din Charleroi a asigurat urmărirea dosarului și a propus părinților un program de asistență.

La eliberarea lui C., cei patru copii au rămas încredințați familiei D., la care reclamanta a continuat de asemenea să locuiască. Această decizie a fost luată pe baza unui program de asistență semnat de consiliera asistență tineretului și de părinți la 2 februarie 1999 cu aplicare din același zi pentru o durată de un an. A fost, de asemenea, convenit să se facă o evaluare în prezența interesaților la 4 mai 1999.

Programul în cauză a precizat că menținerea copiilor în afara mediului familial aveau ca obiective "garantarea siguranței copiilor; ajutorarea părinților în asumarea educației copiilor fără fapte de maltratare; pregătirea unui cadru de sprijin și o reinserție familială în interesul lor".

A mandat, de asemenea, asociația non-profit A.P.E.P. (Asistență și Prevenție Copii Părinți) aprobată de Comunitatea Franceză pentru a urmări situația. Aceasta a fost mai ales însărcinată "cu restabilirea comunicării în cuplu" și cu învățarea cuplului "să stabilească limite față de familia extinsă".

Destul de repede, clima la persoanele de încredere s-a deteriorat.

La 30 martie 1999, consiliera asistență tineretului a propus ca urmare plasamentul copiilor într-o instituție, ceea ce părinții au refuzat.

La 12 aprilie 1999, reclamanta și soțul ei au fost chemați la consiliera asistență tineretului.

Prin scrisoare din 13 aprilie 1999, consiliera a informat parchetul, estimând că era necesară o asistență obligatorie. Raportul atașat acestei scrisori menționa, pe lângă probleme conflictuale cu familia de plasament care puneau copiii în pericol, faptul că părinții aveau tendința să minimizeze și chiar să nege atât faptele de maltratare a copiilor cât și problemele lor de cuplu și că nu existau garanții privind protecția copiilor în context de reinserție familială în acest moment.

Referindu-se la raportul menționat, tribunalul pentru minori din Charleroi a impus, prin ordonanțe din 14 aprilie 1999 luate pe baza articolului 39 al decretului din 4 martie 1991, plasamentul celor patru copii într-un centru de primire timp de 14 zile.

La 22 aprilie 1999, camera de consiliu din Charleroi a decis trimiterea soțului reclamantei în fața tribunalului penal al aceluiași județ pentru că "în mai multe rânduri, cu vinovăție, a cauzat răni sau a lovit pe K. și M., rănind sau lovindu-i în așa fel încât au fost cauzate boli sau incapacitate de muncă, cu circumstanța că delictul a fost comis împotriva unui copil sub vârsta de 16 ani împliniți".

La 26 aprilie 1999, constatând că părinții "persistă în refuzul lor de a da acordul pentru măsura luată" și că subsista situația descrisă în ordonanța din 14 aprilie 1999, același tribunal a luat patru noi ordonanțe în aplicarea articolului 39, alineat 4, al decretului din 4 martie 1991 prelungind măsurile de plasament pentru o perioadă de 60 de zile.

La 29 aprilie 1999, reclamanta a apelat împotriva ambelor serii de ordonanțe la curtea de apel din Mons.

Prin hotărâri din 16 iunie 1999, curtea de apel a constatat că apelurile împotriva ordonanțelor din 14 aprilie 1999 au devenit fără obiect prin expirarea termenului. Cât privește apelurile împotriva ordonanțelor din 26 aprilie 1999, a declarat-le nefondate, estimând că era "schimbarea de poziție a părinților, lipsa lor de colaborare cu Asistența tineretului care stăteau în drumul unei reinserții familiale cadru și armonice a copiilor în celula familială". Curtea de apel a constatat că niciun program de asistență nu a putut fi semnat cu interesații și că, prin urmare, judecătorul din prima instanță a fost în drept să prelungească măsurile de plasament. A luat act de asemenea că interesații au marcat în mod expres acordul lor, în eventualitatea în care copiii lor le-ar fi redați, de a se conforma unui centru de îndrumare și de a urma cu strictețe sfaturile și recomandările acestuia și a precizat că le era suficient, în vederea acestei reinserții familiale, să anunțe fără întârziere asistența tineretului și să ajungă la un acord constructiv cu aceasta. Curtea de apel a concluzionat prin următoarea considerație: "un acord clar și sincer al părinților în interesul copilului și al fraților, ar permite în siguranță și armonie recompoziția celulei familiale".

Plasamentul provizoriu a luat sfârșit la 26 iunie 1999, termenul maximal de 60 de zile fixat prin ordonanța din 26 aprilie 1999 fiind expirat. La această dată, copiii s-au întors la părinții lor, la care locuiesc și în prezent.

Entre timp, reclamanta s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor curții de apel din Mons, dar pourvoiurile ei au fost respinse de Curtea de Casație la 17 august 1999 pe motivul că hotărârea atacată "a răspuns concluziilor reclamantei, era în mod regulat motivată și era justificată legal decizia sa".

Prin sentință din 7 iulie 1999, tribunalul pentru minori din Charleroi, bazandu-se pe rapoarte întocmite de S.A.J., A.P.E.P. și centrul de îndrumare psihologică din Binche, a constatat îmbunătățirea situației ținând seama mai ales de o anumită luare de conștiință de către părinți și colaborarea lor, le-a impus diverse măsuri de sprijin educativ și directive pe baza articolului 38 al decretului din 4 martie 1991. Aceste măsuri au fost totuși anulate printr-o sentință din 19 septembrie 2000 pe motivul că nu mai era stabilit că condițiile de aplicare ale articolului 38 al decretului mai erau întrunite. Astfel, tribunalul pentru minori a constatat că "situația familială s-a îmbunătățit semnificativ, datorită atât unei mutări într-o casă mai spațioasă, cât și unei luări de conștiință însoțită de o voință de schimbare din partea părinților – și mai ales a tatălui – interpelați atât de mandatul de arest emis împotriva sa cât și de depărtarea temporară a copiilor, și în sfârșit de ajutoarele psihosociale puse în picioare la inițierea intervenției judiciare" și a ridicat prin urmare măsurile pe care le prescrisese din moment ce nu mai apărea că integritatea fizică sau psihică a copiilor să fie încă grav compromisă deoarece părinții și-au exprimat voința de a continua contactele inițiate cu diferitele servicii care intervenisera în dosarul acesta.

La 25 septembrie 2000, tribunalul penal din Charleroi l-a condamnat pe soțul reclamantei pe baza învinuirilor sus-menționate.

B.

Dreptul și practica internă relevante

În dreptul belgian, asistența minorilor în pericol este în competența Comunităților.

Comunitatea Franceză a adoptat în privința aceasta un decret din 4 martie 1991 privind asistența tineretului care prevede desemnarea unui consilier de asistență tineretului în fiecare circumscripție judiciară (art. 31).

Consilierul asistență tineretului are sarcina să organizeze asistența minorilor în pericol în măsura în care aceasta este solicitată sau acceptată de persoanele în cauză (art. 36).

Dacă asistența numită "voluntară" pe care o propune consilierul este refuzată și că acest refuz pune minorul în pericol, consilierul informează tribunalul pentru minori (art. 31, § 2, 4°). Tribunalul pentru minori poate atunci impune o măsură de asistență "obligatorie" prevăzută de art. 38 al decretului care dispune:

"§ 1. Tribunalul pentru minori cunoaște măsurile care trebuie luate în privința unui copil, al familiei sale sau al persoanelor de încredere atunci când integritatea fizică sau psihică a unui copil menționat la art. 2, alineat 1°, 2°, este în prezent și grav compromisă și atunci când una dintre persoanele investite cu autoritatea parentală sau având custodia copilului în drept sau în fapt refuză asistența consilierului sau neglijează punerea ei în aplicare.

1° să supună copilul, familia sa și persoanele de încredere sau pe unul dintre ei unor directive sau unui sprijin educativ;

2° să decidă, în situații excepționale, că copilul va fi cazat provizoriu în afara mediului familial de viață cu scopul tratamentului, educației, instrucției sau formării profesionale a sa;

3° să permită copilului, dacă are mai mult de șaisprezece ani, să se fixeze într-o locuință autonomă sau supravegheată și să se înscrie în registrul de populație al locului acestei locuințe. Aceste măsuri sunt puse în aplicare de director, asistat de serviciul de protecție judiciară, (...)".

art. 39 al aceluiași decret prevede că tribunalul pentru minori poate lua o măsură de plasament provizoriu pentru o durată de 14 zile reînnoibilă pentru o durată de 60 de zile în situații de urgență în care copilul riscă un pericol grav:

"În caz de necesitate urgentă de a asigura plasamentul unui copil a cărui integritate fizică sau psihică este expusă în mod direct și curent la un pericol grav și în absența acordului persoanelor menționate la art. 7, alineat 1°, tribunalul pentru minori poate, fie lua o măsură de custodie provizoriu pentru o perioadă care nu poate depăși paisprezece zile, fie autoriza consilierul să plaseze provizoriu copilul sub paisprezece ani pentru un termen care nu poate depăși paisprezece zile.

Tribunalul pentru minori și consilierul pot plasa copilul într-un serviciu rezidențial aprobat dacă niciunul dintre persoanele de încredere demne de încredere ale sale, străine pericolului grav, nu este dispus să asume custodia provizorie a copilului.

Consilierul primește imediat notificare a autorizației sau măsurii. Examinează cu copilul, familia sa și persoanele de încredere implementarea unei asistențe acceptate. Dacă consilierul și persoanele menționate la art. 7, alineat 1°, ajung la un acord, copie a acestui acord este notificată fără întârziere tribunalului pentru minori prin scrisoare recomandată. Noua măsură este pusă în aplicare de consilier de la omologarea sa de către tribunalul pentru minori sau de la ridicarea de către tribunal a deciziei anterioare. Tribunalul nu poate refuza omologarea decât dacă aceasta este contrară ordinii publice.

Dacă la sfârșitul perioadei de paisprezece zile, persoanele menționate la art. 7, alineat 1°, persistă în refuzul lor de a da acordul, tribunalul pentru minori poate prelungi măsura provizorie de custodie pentru un termen nerenouibil de până la șaizeci de zile maximum."

PRETENȚIUNI

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanta se plânge de ordonanțele prin care cei patru copii minori ai săi au fost plasați și depărtați de ea timp de două perioade succesive de 14 și 60 de zile. Consideră că plasamentul este o ingerință foarte gravă în dreptul la viață familială, și că în aplicarea articolului 8 al Convenției, deciziile de plasament ar fi trebuit să enunțe nu numai motivele măsurii luate, ci și condițiile precise ale întoarcerii copiilor în familie și să precizeze măsurile destinate reunirii familiei. Aceasta nu ar fi fost cazul în speța de față.

ÎN DREPT

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței.

Guvernul observă că atât saisirea inițială a tribunalului pentru minori din Charleroi pe baza articolului 39 al decretului Comunității Franceze din 4 martie 1991, dând loc măsurii provizii de plasament din 21 ianuarie 1999, cât și deciziile ulterioare de plasament (14 aprilie 1999) și prelungire (26 aprilie 1999), ca și măsura de asistență luată de tribunalul pentru minori la 7 iulie 1999 pe baza articolului 38 al decretului precitat, au fost motivate de circumstanța că tatăl copiilor era violent. Potrivit Guvernului, primul plasament a fost efectuat în cadrul celulei familiale în conformitate cu dorința reclamantei și abia după constatarea că logodna la persoanele de încredere nu mai permitea asigurarea integrității copiilor că aceștia au fost plasați în rezidență. În urma acestui plasament, un program de asistență a fost stabilit datorită negocierilor desfășurate de S.A.J. cu scopul organizării întoarcerii în familie, întoarcere care a avut loc în conformitate cu normele în vigoare. Guvernul adaugă că diferitele decizii judiciare ulterioare datei de 21 ianuarie 1999 au fost motivate de numeroase rapoarte circonstanțiate care atestă în plus că serviciile competente: S.A.J., A.P.E.P. și centrul de îndrumare au continuat să urmărească părinții și copiii în perioada plasamentului în scopul pregătirii reinserției copiilor în mediul lor familial. Insistă pe faptul că colaborarea părinților este unul dintre firele roșii ale decretului. În sfârșit, Guvernul face observația că depărtarea familială nu a depășit termenul legal de 74 de zile și insistă pe rapiditatea managementului și a procedurii în ansamblul ei.

Reclamanta contestă atât necesitatea plasamentului inițial cât și prelungirea acestuia. Precizează că nu a fost niciodată favorabilă plasamentului inițial care i-a fost impus în încălcarea după opinia ei a articolului 36 al decretului din 4 martie 1991 precitat și a ideologiei subiacente acestuia. Adaugă că plasamentul nu era necesar și prin urmare disproporționat. Invocă în special drept dovadă că faptele de violență reprochate soțului ei nu au justificat detenția preventivă și erau "extrem de rare, ba chiar accidentale" pentru că copiii au trăit în armonie cu tatăl lor atât înainte cât și după aceste fapte. Susține că serviciile sociale i-au atribuit fără motiv comportamentul soțului ei. Reclamanta contestă de asemenea prelungirea măsurii de plasament. Astfel, potrivit ei, elementele care puteau exista la plasamentul inițial existau încă la 26 iunie 1999, adică zece zile după ce curtea de apel din Mons a judecat că menținerea plasamentului era necesară. În fine, reclamanta ridică problema că întoarcerea în familie și evoluția ulterioară a evenimentelor au demonstrat în final că plasamentul copiilor nu a fost niciodată necesar și că dimpotrivă revenirea lor este ceea ce a permis doar familiei să se reconstruiască. Reclamanta critică de asemenea motivarea deciziilor de plasament succesive care nu ar fi indicat condițiile precise ale întoarcerii copiilor în familie și faptul că singurele măsuri de sprijin au fost luate după sfârșitul plasamentului. Indică în privința aceasta că chiar și presupunând că asemenea măsuri ar fi fost prevăzute din acordul din 2 februarie 1999, ele nu au fost puse în aplicare înainte de sfârșitul plasamentului.

Curtea subliniază în primul rând că, prin esență, legătura dintre reclamantă și copiii ei minori se încadrează într-o viață familială în sensul articolului 8 al Convenției (a se vedea, în special, hotărârile Keegan c. Irlanda din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pp. 17-18, § 44, și Hokkanen c. Finlanda din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, pp. 19-20, § 54). Aceasta nu este de altfel controversată. Reamintește apoi că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Olsson c. Suedia (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A nr. 130, p. 29, § 59; Eriksson c. Suedia din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, p. 24, § 58; Gnahoré c. Franța din 19 septembrie 2000, Culegere de hotărâri și decizii 2000-IX, § 50). Ținând seama de această jurisprudență constantă a Curții, nu este îndoielnic că măsurile de plasament litigioase se analizează ca o ingerință în dreptul protejat de art. 8 al Convenției.

Întrebarea care se pune este dacă ingerința litigioasă se justifică în raport cu §2 al articolului 8 al Convenției.

Curtea observă că măsurile de plasament contestate își găsesc temeiul în art. 39 al decretului Comunității Franceze din 4 martie 1991 privind asistența tineretului; sunt deci prevăzute de lege.

Pe de altă parte, Curtea constată că această dispoziție a decretului urmărește să protejeze, în situații excepționale caracterizate prin urgență și gravitate, integritatea fizică sau psihică a unui copil printr-un plasament provizoriu sub constrângere. În speța de față, rezultă clar din motivele reținute de jurisdicțiile interne că aplicarea lor în speța de față avea ca obiectiv salvgardarea interesului copiilor. Ingerința în cauză urmărește deci un scop legitim în raport cu al doilea paragraf al articolului 8: "protecția drepturilor și libertăților altora".

Pentru a aprecia "necesitatea" măsurilor litigioase "într-o societate democratică", Curtea va examina, la lumina ansamblului dosarului, dacă motivele invocate pentru justificarea lor sunt relevante și suficiente în scopul paragrafului 2 al articolului 8 (a se vedea, printre altele, Olsson nr. 1, precitat, p. 32, § 68). Va ține cont de asemenea de faptul că trebuie în mod normal să se considere preluarea în grijă a unui copil ca o măsură temporară de suspendat de îndată ce situația o permite și că orice act de execuție trebuie să concorde cu un scop final: reunirea părinților și copilului (mutatis mutandis, Johansen c. Norvegia, hotărâre din 7 august 1996, § 78). Sub acest aspect, trebuie menținut un echilibru just între interesele unui copil de a rămâne plasat și cele ale părintelui de a trăi cu el, precum și drepturile lor la măsuri destinate reunirii familiei și deci obligația pozitivă corelativă a Statului de a le lua (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Eriksson, precitate, § 71; Ignaccolo-Zenide c. România, nr. 31679/96, § 94, CEDO, 2000-I și Nuutinen c. Finlanda din 27 iunie 2000, nr. 32842/96, § 127, CEDO, 2000-II).

Curtea nu are ca sarcină să înlocuiască autoritățile interne pentru a reglémenta situația copiilor și drepturile reclamantei, ci de a aprecia din unghiul Convenției deciziile pronunțate de diferitele jurisdicții în exercitarea puterii lor de apreciere. Pentru aceasta, aparține Curții să se plaseze la momentul în care au fost luate măsurile litigioase.

Curtea constată, în primul rând, că decizia de plasament inițial a copiilor din 21 ianuarie 1999 urmează loviturilor date de tatăl lor pe doi dintre ei, care a fost plasat în detenție preventivă pentru aceste fapte, și că a fost motivată de dorința de a-i proteja în caz de eliberare a acestuia. Constată că tribunalul pentru minori a vegheat, de asemenea, să dea prioritate plasamentului copiilor la persoane de încredere și să fie însoțiți de mama lor. Ținând seama de interesul evident primordial al copiilor de a fi păstrați de un părinte asupra căruia se agitau suspiciuni de această natură și cu care cohabitau, estimează că o asemenea măsură nu poate merge împotriva articolului 8.

Pe de altă parte, chiar din acel moment, serviciul de asistență tineretului a asigurat urmărirea dosarului și a propus părinților un program de asistență a cărui scop expres era acela de a pregăti un cadru de sprijin pentru reinserția familială. Acest program, semnat de ei la 2 februarie 1999, prevedea că copiii vor continua să fie cazați la persoane de încredere în așteptarea îmbunătățirii situației.

Curtea observă, în continuare, că a doua măsură de plasament a copiilor luată la 14 aprilie 1999 și prelungirea ei au fost adoptate în timp ce clima la persoanele de încredere se deteriorase în mod semnificativ și părinții refuzau plasamentul copiilor lor în instituție. Aceste decizii se bazau pe constatarea de către serviciul de asistență tineretul că părinții aveau tendința să minimizeze, chiar să nege, faptele de maltratare, la fel și problemele lor de cuplu, și că nu colaborau la stabilirea unui nou program de asistență.

Curtea consideră, din lectura deciziilor de plasament și rapoartelor circonstanțiate întocmite de serviciile competente pe care s-au bazat aceste decizii, că autoritățile naționale au avut în permanență în vedere reunificarea familiei dar au pur și simplu căutat s-o însoțească, în interesul copiilor în cauză, cu garanții în favoarea lor concretizate prin stabilirea unor măsuri de cadru de sprijin și însoțire corespunzător acceptate de părinți.

Constată, de asemenea, că dacă niciun nou program de asistență destinat cadrului reunificării familiale nu a putut fi stabilit ca urmare a celei de-a doua măsuri de plasament, serviciile competente au trebuit să deplângă în privința aceasta lipsa de colaborare a părinților. După opinia sa, nu se poate reproșa autoritățile naționale că au căutat, în conformitate cu filosofia care stă la baza decretului, colaborarea și înțelegerea interesaților, care par primordiale în materia aceasta.

În asemenea condiții, Curtea consideră că luând măsurile de plasament în cauză pentru o durată limitată și însoțindu-le cu măsuri de sprijin și însoțire așa cum sunt descrise mai sus, autoritățile naționale au luat toate măsurile care se puteau în mod rezonabil aștepta din ele cu scopul de a asigura reunirea familiei.

Rezultă din aceasta că aceasta pretentie este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Christos ROZAKIS

Grefier adjunct

Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

56024/00

présentée par Luciana DEWINNE

contre la Belgique

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 10 mars 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

L.

Loucaides

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

D. Spielmann,

S.E.

Jebens

,

juges

,

et de M. S. Q

uesada,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 février 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Luciana Dewinne, est une ressortissante belge, née en 1973 et résidant à Binche. Elle est représentée devant la Cour par M

e

J.

Fierens, avocat à Bruxelles. Le gouvernement défendeur est représenté par M. C. Debrulle, Directeur général.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante explique qu'au moment des faits, elle était la mère de quatre enfants mineurs : M. (né le 14

septembre 1991), W. (née le 10

août

1995), K. (née le 6

novembre 1996) et A. (née le 2 avril 1998) et vivait en leur compagnie ainsi que de celle de son mari.

Le 19 janvier 1999, la requérante se présenta à la consultation de l'Office de la Naissance et de l'Enfance aux fins de faire constater que deux de ses enfants présentaient des ecchymoses.

Interrogé le jour même par la police de Binche, le mari de la requérante, C., reconnut avoir donné une gifle aux deux enfants. Les coups ainsi portés furent constatés par procès-verbal. Il fut placé sous mandat d'arrêt le lendemain et resta détenu jusqu'au 22 janvier 1999.

Par une ordonnance du 21 janvier 1999, prise sur la base de l'article 39 du décret de la Communauté française du 4 mars 1991 relatif à l'aide à la jeunesse, le tribunal de la jeunesse de Charleroi ordonna, eu égard à la probable remise en liberté le lendemain du père, le placement pour 14 jours des quatre enfants de la requérante chez des «

familiers

» (les D.) étant entendu que celle-ci les accompagnerait. Le tribunal justifia le placement provisoire par les coups qui avaient été portés par le père à deux des enfants, par le fait qu'en 1996, il avait déjà été constaté par procès-verbal que ce dernier avait porté des coups à la seconde des enfants et par les déclarations de la requérante selon lesquelles l'intéressé consommait depuis quelque temps de manière exagérée des boissons alcoolisées, revenait chez lui en état d'ivresse et se montrait violent.

Le service d'aide à la jeunesse (S.A.J.) de Charleroi assura le suivi du dossier et proposa aux parents un programme d'aide.

A la libération de C., les quatre enfants restèrent confiés à la famille D., chez qui la requérante continua également de résider. Cette décision fut prise sur la base d'un programme d'aide signé par la conseillère de l'aide à la jeunesse et les parents le 2 février 1999 prenant cours le même jour pour une durée d'un an. Il fut également convenu de faire un bilan en présence des intéressés le 4 mai 1999.

Le programme en question précisait que le maintien des enfants hors de leur milieu familial avait pour objectifs «

de garantir la sécurité des enfants

; d'aider les parents à assumer l'éducation des enfants sans faits de maltraitance

; de préparer un encadrement, une réinsertion familiale dans leur intérêt

».

Il mandatait par ailleurs l'association sans but lucratif A.P.E.P. (Aide et Prévention Enfants Parents) agréée par la Communauté française pour suivre la situation. Celle-ci fut plus spécialement chargée «

de rétablir la communication dans le couple

» et d'apprendre au couple «

à mettre des limites à la famille élargie

».

Assez rapidement, le climat chez les familiers se dégrada.

Le 30 mars 1999, la conseillère de l'aide à la jeunesse proposa par conséquent le placement des enfants en institution, ce que les parents refusèrent.

Le 12 avril 1999, la requérante et son époux furent convoqués chez la conseillère de l'aide à la jeunesse.

Par courrier du 13 avril 1999, la conseillère en informa le parquet, estimant qu'une aide contrainte était nécessaire. Le rapport joint à ce courrier faisait état, outre des problèmes conflictuels avec la famille d'accueil mettant les enfants en danger, de ce que les parents avaient tendance à minimiser et même à nier tant les faits de maltraitance sur les enfants que leurs problèmes de couple et de ce qu'il n'y avait aucune garantie quant à la protection des enfants dans le cadre d'une réintégration familiale à ce moment.

Se référant au dit rapport, le tribunal de la jeunesse de Charleroi imposa, par ordonnances du 14 avril 1999 prises sur la base de l'article 39 du décret du 4 mars 1991, le placement des quatre enfants en centre d'accueil pour une durée de 14 jours.

Le 22 avril 1999, la chambre du conseil de Charleroi décida du renvoi du mari de la requérante devant le tribunal correctionnel du même arrondissement pour avoir «

à plusieurs reprises, volontairement fait des blessures ou porté des coups à K. et M., coups ou blessures ayant causé une maladie ou une incapacité de travail, avec la circonstance que le délit a été commis envers un enfant au-dessous de l'âge de 16 ans accomplis

».

Le 26 avril 1999, constatant que les parents «

persist[ai]ent dans leur refus de donner leur accord à la mesure prise

» et que subsistait la situation telle que décrite dans l'ordonnance du 14 avril 1999, le même tribunal prit quatre nouvelles ordonnances en application de l'article 39, alinéa 4, du décret du 4 mars 1991 prolongeant les mesures de placement pour un délai de 60 jours.

Le 29 avril 1999, la requérante interjeta appel des deux séries d'ordonnances devant la cour d'appel de Mons.

Par arrêts du 16 juin 1999, la cour d'appel constata que les appels dirigés contre les ordonnances du 14 avril 1999 étaient devenus sans objet de par l'écoulement du temps. Quant aux appels dirigés contre les ordonnances du 26 avril 1999, elle les déclara non fondés, estimant que c'étaient « les volte

‑

face des [parents], leur manque de collaboration avec l'Aide à la jeunesse qui faisaient obstacle à une réinsertion encadrée et harmonieuse [des enfants] dans leur cellule familiale

». La cour d'appel constata qu'aucun programme d'aide n'avait pu être signé avec les intéressés et que, partant, c'était à bon droit que le premier juge avait prolongé les mesures de placement. Elle prit également acte de ce que les intéressés avaient marqué expressément leur accord, dans l'hypothèse où leurs enfants leurs seraient rendus, de se faire encadrer dans un centre de guidance et de suivre scrupuleusement ses conseils et recommandations et précisa qu'il leur suffisait, en vue de cette réinsertion familiale, d'en aviser sans retard l'aide à la jeunesse et d'arriver à un accord constructif avec celle-ci. La cour d'appel conclut par la considération suivante

: «

un accord précis et sincère des père et mère dans l'intérêt de l'enfant et de fratrie, permettrait dans la sécurité et l'harmonie, la recomposition de la cellule familiale

».

Le placement provisoire prit fin en date du 26 juin 1999, le délai maximal de 60 jours fixé par l'ordonnance du 26 avril 1999 étant expiré. A cette date, les enfants retournèrent chez leurs parents, chez qui ils résident toujours actuellement.

Entre-temps, la requérante s'était pourvue en cassation contre les arrêts de la cour d'appel de Mons, mais ses pourvois furent rejetés par la Cour de cassation en date du 17 août 1999 aux motifs que l'arrêt attaqué avait «

répondu aux conclusions de la demanderesse, régulièrement motivé et légalement justifié sa décision

».

Par jugement du 7 juillet 1999, le tribunal de la jeunesse de Charleroi se fondant sur des rapports établis par le S.A.J., l'A.P.E.P. et le centre de guidance psychologique de Binche, constata l'amélioration de la situation eu égard notamment à une certaine prise de conscience chez les parents et à leur collaboration, leur imposa diverses mesures d'accompagnement d'ordre éducatif et directives sur la base de l'article 38 du décret du 4

mars 1991. Ces mesures furent toutefois rapportées par un jugement du 19 septembre 2000 au motif qu'il n'était plus établi que les conditions d'application de l'article 38 du décret étaient encore réunies. Ainsi, le tribunal de la jeunesse releva que «

la situation familiale s'est nettement améliorée, à la faveur à la fois d'un déménagement dans une maison plus spacieuse, d'une prise de conscience accompagnée d'une volonté de changement de la part des parents – et plus particulièrement du père – interpellés tant par le mandat d'arrêt délivré à charge de celui-ci que par l'éloignement temporaire des enfants, et enfin des aides psycho-sociales mises sur pied au départ de l'intervention judiciaire

» et leva par conséquent les mesures qu'il avait prescrites dès lors qu'il n'apparaissait plus que l'intégrité physique ou psychique des enfants soit encore gravement compromise puisque les parents avaient fait part de leur volonté de poursuivre les contacts entamés avec les différents services qui étaient intervenus en l'espèce.

Le 25 septembre 2000, le tribunal correctionnel de Charleroi condamna le mari de la requérante du chef des préventions susmentionnées.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

En droit belge, l'aide aux mineurs en danger relève de la compétence des Communautés.

La Communauté française a adopté en la matière un décret du 4 mars 1991 relatif à l'aide à la jeunesse qui prévoit la désignation d'un conseiller de l'aide à la jeunesse dans chaque arrondissement judiciaire (article 31).

Le conseiller de l'aide à la jeunesse a en charge l'organisation de l'aide aux mineurs en danger pour autant que celle-ci soit sollicitée ou acceptée par les personnes concernées (article 36).

Si l'aide dite «

volontaire

» que le conseiller propose est refusée et que ce refus met le mineur en danger, le conseiller en informe le tribunal de la jeunesse (article 31, § 2, 4

o

). Le tribunal de la jeunesse peut alors imposer une mesure d'aide «

contrainte

» prévue par l'article 38 du décret qui dispose

:

«

er

.

Le tribunal de la jeunesse connaît des mesures à prendre à l'égard d'un enfant, de sa famille ou de ses familiers lorsque l'intégrité physique ou psychique d'un enfant visé à l'article 2, alinéa 1

er

, 2

o

, est actuellement et gravement compromise et lorsqu'une des personnes investies de l'autorité parentale ou ayant la garde de l'enfant en droit ou en fait refuse l'aide du conseiller ou néglige de la mettre en œuvre.

L'intégrité physique ou psychique est considérée comme gravement compromise, soit lorsque l'enfant adopte de manière habituelle ou répétée des comportements qui la compromettent réellement et directement, soit lorsque l'enfant est victime de négligences graves, de mauvais traitements, d'abus d'autorité ou d'abus sexuels la menaçant directement et réellement.

Le tribunal de la jeunesse, peut, après avoir constaté la nécessité du recours à la contrainte, dans les cas visés aux §§ 1

er

et 2

:

1

o

soumettre l'enfant, sa famille et ses familiers ou l'un d'eux à des directives ou à un accompagnement d'ordre éducatif

;

2

o

décider, dans des situations exceptionnelles, que l'enfant sera hébergé temporairement en dehors de son milieu familial de vie en vue de son traitement, de son éducation, de son instruction ou de sa formation professionnelle

;

3

o

permettre à l'enfant, s'il a plus de seize ans, de se fixer dans une résidence autonome ou supervisée et de prendre inscription au registre de la population du lieu de cette résidence. Ces mesures sont mises en œuvre par le directeur, assisté du service de protection judiciaire, (...)

»

L'article 39 du même décret prévoit que le tribunal de la jeunesse peut prendre une mesure de placement provisoire pour une durée de 14 jours renouvelable pour une durée de 60 jours dans des situations d'urgence dans lesquelles l'enfant risque un péril grave

:

«

En cas de nécessité urgente de pourvoir au placement d'un enfant dont l'intégrité physique ou psychique est exposée directement et actuellement à un péril grave et à défaut d'accord des personnes visées à l'article 7, alinéa 1

er

, le tribunal de la jeunesse peut, soit prendre une mesure de garde provisoire pour un délai qui ne peut excéder quatorze jours, soit autoriser le conseiller à placer provisoirement l'enfant de moins de quatorze ans pour un terme qui ne peut excéder quatorze jours.

Le tribunal de la jeunesse et le conseiller peuvent placer l'enfant dans un service résidentiel agréé si aucun de ses familiers digne de confiance, étranger au péril grave, n'est disposé à assumer la garde provisoire de l'enfant.

Le conseiller reçoit immédiatement notification de l'autorisation ou de la mesure. Il examine avec l'enfant, sa famille et ses familiers, la mise en œuvre d'une aide acceptée. Si le conseiller et les personnes visées à l'article 7, alinéa 1

er

, arrivent à un accord, copie de cet accord est notifiée sans délai au tribunal de la jeunesse par lettre recommandée. La nouvelle mesure est mise en œuvre par le conseiller dès son homologation par le tribunal de la jeunesse ou dès la levée par le tribunal de sa décision antérieure. Le tribunal ne peut refuser l'homologation que si elle est contraire à l'ordre public.

Si au terme de la période de quatorze jours, les personnes visées à l'article 7, alinéa 1

er

, persistent dans leur refus de donner leur accord, le tribunal de la jeunesse peut prolonger la mesure provisoire de garde pour un terme non renouvelable de soixante jours maximum.

»

GRIEF

Invoquant l'article 8 de la Convention, la requérante se plaint des ordonnances par lesquelles ses quatre enfants mineurs ont été placés et éloignés d'elle pour deux périodes successives de 14 et 60 jours. Elle considère que le placement est une ingérence très grave dans le droit à la vie familiale, et qu'en application de l'article 8 de la Convention, les décisions de placement auraient dû énoncer non seulement les raisons de la mesure prise, mais aussi les conditions précises du retour en famille des enfants et spécifier les mesures destinées à réunir à nouveau la famille. Tel n'aurait pas été le cas en l'espèce.

EN DROIT

1.

La requérante, qui se plaint des mesures de placement de ses enfants, invoque une violation de l'article 8 de la Convention, rédigé comme suit :

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Le Gouvernement relève que tant la saisine originelle du tribunal de la jeunesse de Charleroi sur la base de l'article 39 du décret de la Communauté française du 4 mars 1991, donnant lieu à la mesure provisoire de placement du 21 janvier 1999, que les décisions ultérieures de placement (14 avril 1999) et de prolongation (26 avril 1999), de même que la mesure d'aide prise par le tribunal de la jeunesse le 7 juillet 1999 sur la base de l'article 38 du décret précité, ont été motivées par la circonstance que le père des enfants était violent. D'après le Gouvernement, le premier placement a été effectué au sein de la cellule familiale conformément à la volonté de la requérante et ce n'est qu'après le constat que l'hébergement auprès des familiers ne permettait plus d'assurer l'intégrité des enfants que ceux-ci firent l'objet d'un placement résidentiel. Suite à ce placement, un programme d'aide a été établi grâce aux négociations menées par le S.A.J. en vue d'organiser le retour en famille, retour qui eut lieu conformément aux normes en vigueur. Le Gouvernement ajoute que les différentes décisions judiciaires ultérieures au 21 janvier 1999 ont été motivées par de nombreux rapports circonstanciés qui attestent en outre que les services compétents

: S.A.J., A.P.E.P. et centre de guidance ont continué à suivre les parents et les enfants pendant la période de placement en vue de préparer la réintégration des enfants dans leur milieu familial. Il insiste sur le fait que la collaboration des parents est un des fils rouges du décret. Enfin, le Gouvernement fait remarquer que l'éloignement familial n'a pas dépassé le délai légal de 74 jours et insiste sur la célérité de la prise en charge et de la procédure dans son ensemble.

La requérante conteste tant la nécessité du placement initial, que sa prolongation. Elle précise qu'elle n'a jamais été favorable au placement initial qui lui a été imposé en violation selon elle de l'article 36 du décret du 4 mars 1991 précité et de l'idéologie sous-jacente à celui-ci. Elle ajoute que le placement n'était pas nécessaire et partant disproportionné. Elle en veut notamment pour preuve que les faits de violence reprochés à son mari n'ont pas justifié la détention préventive et étaient «

manifestement rarissimes, voire accidentels

» car les enfants ont, tant avant qu'après lesdits faits, vécu en harmonie avec leur père. Elle soutient que les services sociaux lui ont manifestement imputé sans raison le comportement de son époux. La requérante conteste également la prolongation de la mesure de placement. Ainsi, selon elle, les éléments qui pouvaient exister lors du placement initial existaient encore le 26 juin 1999, soit dix jours après que la cour d'appel de Mons ait jugé que le maintien du placement était nécessaire. Enfin, la requérante fait valoir que

le retour en famille et la suite des événements ont finalement montré que le placement des enfants n'avait jamais été nécessaire et que c'est au contraire leur retour qui seul a permis à la famille de se reconstruire. La requérante critique par ailleurs la motivation des décisions de placement successives qui n'auraient pas indiqué les conditions précises du retour des enfants en famille et le fait que les seules mesures d'accompagnement aient été prises après la fin du placement. Elle indique à cet égard que même à supposer que de telles mesures aient été prévues dès l'accord du 2 février 1999, elles n'ont pas été mises en œuvre avant la fin du placement.

La Cour souligne en premier lieu que, par essence, le lien entre la requérante et ses enfants mineurs relève d'une vie familiale au sens de l'article 8 de la Convention (voir, notamment, les arrêts

Keegan c. Irlande

du 26 mai 1994, série A n

o

290, pp. 17-18, § 44, et

Hokkanen c. Finlande

du 23

septembre 1994, série A n

o

299-A, pp. 19-20, § 54). Cela n'est d'ailleurs pas controversé. Elle rappelle ensuite que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts

Olsson c.

Suède

(

n

o

1)

du 24

mars 1988, série

A n

o

130, p.

29, §

59

;

Eriksson c.

Suède

du 22

juin 1989, série

A n

o

156, p.

24, §

58

;

Gnahoré c. France

du 19 septembre 2000,

Recueil des arrêts et décisions

2000-IX, § 50). Eu égard à cette jurisprudence constante de la Cour, il n'est pas douteux que les mesures de placement litigieuses s'analysent en une ingérence dans le droit protégé par l'article 8 de la Convention.

La question qui se pose est de savoir si l'ingérence litigieuse se justifie au regard du paragraphe 2 de l'article 8 de la Convention.

La Cour observe que les mesures de placement contestées trouvent leur fondement dans l'article 39 du décret de la Communauté française du 4

mars 1991 relatif à l'aide à la jeunesse ; elles sont donc prévues par la loi.

Par ailleurs, la Cour relève que cette disposition du décret vise à préserver, dans des situations exceptionnelles caractérisées par l'urgence et la gravité, l'intégrité physique ou psychique d'un enfant par un placement provisoire sous contrainte. En l'espèce, il ressort clairement des motifs retenus par les juridictions internes que leur application en l'espèce avait pour objectif la sauvegarde de l'intérêt des enfants. L'ingérence dont il est question poursuit donc un but légitime au regard du second paragraphe de l'article 8

: «

la protection des droits et libertés d'autrui

».

Pour apprécier la «

nécessité

» des mesures litigieuses «

dans une société démocratique

», la Cour examinera, à la lumière de l'ensemble de l'affaire, si les motifs invoqués pour les justifier sont pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l'article 8 (voir, parmi d'autres,

Olsson n

o

1,

précité, p.

32, §

68). Elle aura en outre égard au fait qu'il faut normalement considérer la prise en charge d'un enfant comme une mesure temporaire à suspendre dès que la situation s'y prête et que tout acte d'exécution doit concorder avec un but ultime : unir à nouveau les parents et l'enfant (

mutatis mutandis

,

Johansen c. Norvège

, arrêt du 7 août 1996, § 78). A cet égard, un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts d'un enfant à demeurer placé et ceux du parent à vivre avec lui ainsi que leurs droits à des mesures visant la réunion de la famille et ainsi l'obligation positive corrélative pour l'Etat de les prendre (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts

Eriksson

, précité, § 71

;

Ignaccolo-Zenide c.

Roumanie

, n

o

31679/96, § 94, CEDH, 2000-I et

Nuutinen

c. Finlande

du 27 juin 2000, n

o

32842/96, §

127, CEDH, 2000-II).

La Cour n'a point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer la situation des enfants et les droits de la requérante, mais d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions rendues par les différentes juridictions dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation. Pour cela, il appartient à la Cour de se placer au moment où les mesures litigieuses ont été prises.

La Cour constate, tout d'abord, que la décision de placement initial des enfants du 21

janvier 1999 fait suite aux coups portés sur deux d'entre eux par leur père, qui avait été placé en détention préventive pour ces faits, et qu'elle était motivée par le souci de les protéger en cas de remise en liberté de ce dernier. Elle relève que le tribunal de la jeunesse a en outre veillé à donner la priorité au placement des enfants chez des familiers et à ce qu'ils soient accompagnés de leur mère. Au vu de l'intérêt évidemment primordial des enfants d'être préservés d'un parent sur lequel pesaient des soupçons de cette nature et avec lequel ils cohabitaient, elle estime qu'une telle mesure ne saurait aller à l'encontre de l'article

8.

Par ailleurs, dès ce moment, le service d'aide à la jeunesse a assuré le suivi du dossier et a proposé aux parents un programme d'aide dont un des objectifs exprès était de préparer un encadrement à la réinsertion familiale. Ce programme, signé par eux le 2 février 1999, prévoyait que les enfants continueraient d'être hébergés chez les familiers en attendant l'amélioration de la situation.

La Cour observe, ensuite, que la seconde mesure de placement des enfants prise le 14 avril 1999 ainsi que sa prolongation ont été adoptées alors que le climat chez les familiers s'était dégradé de manière importante et que les parents refusaient le placement de leurs enfants en institution. Ces décisions se fondaient sur le constat, dressé par le service d'aide à la jeunesse, de ce que les parents avaient tendance à minimiser, voire à nier, les faits de maltraitance, de même que leurs problèmes de couple, et qu'ils ne collaboraient pas à l'établissement d'un nouveau programme d'aide.

La Cour estime, à la lecture des décisions de placement et des rapports circonstanciés établis par les services compétents sur lesquels ces décisions se sont fondées, que les autorités nationales ont toujours eu en vue la réunification de la famille mais ont simplement cherché à l'assortir, dans l'intérêt des enfants concernés, de garanties en leur faveur concrétisées par l'établissement de mesures d'encadrement et d'accompagnement dûment acceptées par les parents.

Elle constate, en outre, que si aucun nouveau programme d'aide tendant à encadrer la réunification familiale n'a pu être établi suite à la seconde mesure de placement, les services compétents ont dû déplorer à cet égard le manque de collaboration des parents. A son estime, on ne peut reprocher aux autorités nationales d'avoir recherché, conformément à la philosophie qui sous-tend le décret, la collaboration et la compréhension des intéressés, qui apparaissent primordiales en la matière.

Dans de telles conditions, la Cour estime qu'en prenant les mesures de placement en cause pour une durée limitée et en les assortissant de mesures d'accompagnement telles que décrites ci-dessus, les autorités nationales ont pris toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement attendre d'elles en vue d'assurer la réunion de la famille.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago

Quesada

Christos ROZAKIS

Greffier adjoint

Président