SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 70982/01 prezentate de Dan Victor HORCIAG împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 martie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Dan Victor Horciag, este un resortisant român, născut în 1959 și rezident în Iași. În prezent, acesta ispășește o pedeapsă de 15 ani de condamnare penală la închisoarea din Iași. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală inițială împotriva reclamantului La 24 februarie 1994, procurorul districtual din Iași a decis prin ordonanță inițierea unor proceduri penale împotriva reclamantului și arestarea sa pentru crimă. Parchetul reține că, în seara zilei de 23 februarie 1994, după ce a consumat alcool, reclamantul, înarmat cu un cuțit, a intrat în casa victimei și a ucis-o cu o înjunghiere cu o mare violență. Reclamantul nu a negat faptele, ci a susținut că atacul a avut loc după un conflict care a avut loc cu o zi înainte între tatăl său și soțul victimei. La cererea Parchetului, reclamantul a fost supus la 10 martie 1994 unei expertize psihiatrice efectuate la spitalul psihiatric din Iași. Medicii au recomandat internarea sa psihiatrică pentru o examinare suplimentară. Pe 12 și 19 aprilie 1994, reclamantul a fost supus unui nou examen psihiatric la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici Cei trei doctori membri ai comisiei au ajuns la concluzia că reclamantul, care suferea de epilepsie cu automatism ( mai puțin) a comis crima într-un moment în care discernământul său a fost abolit și au invocat, în conformitate cu art. 114 din Codul penal, dreptul intern și tratamentul psihiatric. Printr-o ordonanță din 16 august 1994, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din Iași a decis în temeiul articolelor 249 și 10 litera (e) coroborate cu Codul de procedură penală să emită o ordonanță de nejudiciare în favoarea reclamantului și să-l elibereze pe acesta din motive de iresponsabilitate și, prin urmare, actele pe care le-a comis nu erau reprimate de dreptul penal. Cu toate acestea, în temeiul articolului 114 din Codul penal, Parchetul a ordonat ca măsură de securitate internarea temporară a reclamantului în spitalul psihiatric din Iași și, în conformitate cu art. 162 alineatul (3) din Codul de procedură penală, a trimis dosarul în fața Tribunalului departamental din Iași pentru a confirma măsura de internare. Într-o hotărâre din 27 septembrie 1994, tribunalul departamental, pe baza concluziilor expertizei medicale a Institutului de Medicină Legală, Mina Minovici, care declara boala reclamantului, precum și necesitatea spitalizării sale psihiatrice, a confirmat internarea temporară a persoanei în cauză până la vindecare. Tribunalul a respins cererea depusă de membrii de familie ai victimei pentru a se constitui părți civile împotriva reclamantului, pe motiv că acesta a fost sesizat doar cu o cerere de confirmare a măsurii provizorii de internare. În cazul în care nu s-a inițiat nicio urmărire penală împotriva reclamantului, instanța a considerat că rudele victimei nu se puteau constitui părți civile la procedură, ci puteau obține despăgubiri prin introducerea unei acțiuni civile. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1994, Curtea de Apel din Iași a declarat inadmisibilă apelul familiei victimei și a considerat că despăgubirea prejudiciului civil nu era de competența instanței penale decât atunci când acesta pronunța condamnarea sau achitarea persoanei acuzate. ;sau nu în cazul de față, deoarece instanțele nu au fost sesizate cu o acțiune penală la care rudele victimei s-ar fi putut alătura în calitate de părți civile, ci cu o cerere de confirmare a internării provizorii a reclamantului. În octombrie 1995, la recursul familiei victimei, Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea Curții de Apel. Prin scrisorile din 7, 15 și 24 noiembrie 1994 și 20 ianuarie 1995, spitalul psihiatric universitar din Iași, unde reclamantul se afla la acea vreme, a informat Curtea de Apel din Iași și Curtea Supremă de Justiție că unii medici aveau îndoieli cu privire la discernământul reclamantului și că propuneau o nouă examinare psihiatrică. La 12 decembrie 1995, reclamantul a fost examinat de o comisie de medici de la spitalul psihiatric, care a confirmat diagnosticul stabilit de Institutul de Medicină Legală din București și l-a declarat incapabil să lucreze. În perioada decembrie 1994 - ianuarie 1998, comisia de examinare a persoanelor internate în spitalul psihiatric în temeiul articolului 114 din Codul penal recomandă menținerea spitalizării reclamantului. Redeschiderea procedurilor penale și condamnarea reclamantului La 18 decembrie 1995, în urma contestației membrilor familiei victimei, Parchetul din apropierea Curții Supreme de Justiție a infirmat ordonanța de nejudiciare din 16 august 1994. Observând că îndoielile exprimate de medicii semnatari ai scrisorilor menționate anterior nu au fost luate în considerare de Curtea de Apel și de Curtea Supremă de Justiție, acesta a dispus, în temeiul articolelor 270 și 273 combinate din Codul de procedură penală, redeschiderea procedurilor penale împotriva reclamantului și a trimis dosarul la Parchet în apropierea tribunalului departamental din Iași pentru a completa ancheta, în special pentru o nouă expertiză psihiatrică. La 3 aprilie 1996, reclamantul a fost supus unui nou examen psihiatric de către o comisie a trei medici de la Institutul de Medicină Legală din București. Comisia concluzionează că a comis crima într-un moment în care discernământul său a fost modificat și că putea fi supus unui regim de detenție, în timp ce beneficia de tratament într-o instituție penitenciară. Parchetul a solicitat avizul comisiei superioare criminalistice a Institutului de Medicină Legală din București, cea mai înaltă autoritate în domeniul medicinii juridice din țară. Considerând că modul de realizare a infracțiunii excludea o tulburare a conștiinței de tip epileptic, ea a confirmat rezultatul celei de-a doua expertize. Printr-un rechizitoriu din 29 iulie 1996, procurorul l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului departamental din Iași pentru a fi judecat pentru crimă. Prin hotărârea din 23 octombrie 1997, tribunalul județean din Iași, pe baza încheierii expertizei medicale din 3 aprilie 1996 confirmată de comisia superioară medico-legale, pe declarațiile martorilor și ale familiei victimei și pe cele ale reclamantului, l-a condamnat pe acesta din urmă pentru crimă la 15 ani de închisoare și la plata despăgubirilor părților civile. Instanța a dispus, de asemenea, înlocuirea măsurii de internare într-o instituție psihiatrică, prevăzută la art. 114 din Codul penal, cu cea prevăzută la art. 113 din același cod, și anume obligația de a urma un tratament medical în timpul detenției. Recurentul a intervenit, susținând că discernământul său era abolit în momentul comiterii crimei, și a cerut o nouă expertiză psihiatrică. În timpul ședinței din 12 martie 1998, la cererea avocatului părților civile, Curtea de Apel din Iași a ordonat arestarea provizorie a reclamantului și transferul acestuia de la spitalul psihiatric din Iași la casa de arestare a poliției departamentale. Prin hotărârea din 30 aprilie 1998, Curtea de Apel din Iași l-a despăgubit pe solicitant, pe motiv că contradicțiile dintre expertizele psihiatrice au fost soluționate prin avizul Comisiei Superioare Criminalistice, care a concluzionat că există discernământ în momentul crimei și, prin urmare, a considerat că nu era necesară o nouă expertiză. Reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii și a solicitat din nou expertiză psihiatrică. În memoriul depus la 14 Ianuarie 1999 în fața Curții Supreme de Justiție, reclamantul a solicitat audierea a doi martori, medici la spitalul psihiatric din Iași. Cu toate acestea, în cursul ședinței care a avut loc în aceeași zi, nici recurentul, nici avocatul său nu au repetat cererea menționată anterior și s-au limitat să solicite o nouă expertiză și reducerea pedepsei. Printr-o hotărâre definitivă din 14 ianuarie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de expertiză psihiatrică, pe motiv că comisia superioară criminalistică a confirmat raportul de expertiză pe care s-au bazat instanța de departament și Curtea de Apel și a ajuns la concluzia că deciziile lor au fost întemeiate. Acuzațiile penale nu pot avea loc sau, în cazul în care sunt deja inițiate, trebuie să înceteze în cazul în care actul comis nu este reprimat de dreptul penal. art. 162 alineatul (1) și art. 3 În cursul anchetei penale sau al procesului, în cazul în care pârâtul se află într-o situație prevăzută la art. 114 din Codul penal, instanța sau procurorul ia cu titlu provizoriu împotriva sa măsura de securitate adecvată. (...) Măsura de internare temporară se menține până la confirmarea acesteia de către instanța competentă. art. 249 Procurorul emite o ordonanță de refuz atunci când constată existența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 10 alineatul (1) litera (a) - (e).art. 273 Procurorul poate ordona redeschiderea procedurilor penale în cazul în care, în urma unei hotărâri de nejudiciare, se constată că motivul pe care s-a bazat această decizie nu a existat sau nu mai există în realitate. Măsurile sau actele unui procuror (...) pot fi contestate în fața procurorului principal al Parchetului în cauză. Măsurile sau actele acestuia pot fi contestate în fața procurorului ierarhic superior (...) Codul penal art. 48 Actele comise de o persoană care nu era conștientă de acțiunile sau omisiunile sale sau nu se putea controla, fie din cauza unei boli mentale, fie din cauza altei cauze, nu sunt reprimate de dreptul penal. Dacă autorul unei infracțiuni prezintă un pericol pentru societate din cauza unei boli sau intoxicații cronice cu alcool, narcotice sau alte produse similare, acesta poate fi obligat să urmeze cu regularitate și până la vindecare un tratament medical... În cazul în care persoana obligată să urmeze un tratament medical este condamnată la închisoare pe viață sau pe o perioadă determinată, tratamentul se continuă în cursul executării pedepsei. În cazul în care acuzatul suferă de o boală mintală sau de dependență și starea sa de sănătate prezintă un pericol pentru societate, internal său medical într-o instituție specializată poate fi decis până la vindecare. Această măsură poate fi luată cu titlu provizoriu în timpul urmăririi penale sau al procesului. GRIFS invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 La Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea principiului non bis in idem, deoarece ar fi fost urmărit și judecat de două ori pentru aceleași fapte interzise de lege. Invocând art. 6 din convenție, acesta se plânge de presupusa inechitabilă a procedurii, din cauza refuzului instanțelor de a dispune o nouă expertiză psihiatrică, precum și de refuzul Curții Supreme de Justiție de a lua în considerare cererea sa de audiere a doi martori. În corespondență cu grefa Curții, după comunicarea cererii către guvernul pârât la 5 mai 2003, precum și în observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul, citând art. 5 alineatul (1) și 5 din convenție, a susținut că arestarea sa provizorie după 12 martie 1998 este ilegală. De asemenea, se plânge că nu a fost reparată. În cele din urmă, din punctul de vedere al articolului 3 din Convenție reiese că tratamentul medical acordat în închisoare este insuficient pentru a trata boala mintală pe care o suferă. Reclamantul susține că, în urma redeschiderii procedurilor penale împotriva sa, a fost acuzat de două ori pentru aceleași fapte, încălcând principiul non bis in idem. El invocă art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție, astfel cum a fost formulat Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului în cauză, în cazul în care faptele noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Guvernul susține de la bun început că reclamantul nu a obținut niciodată o hotărâre definitivă de achitare, ci doar o ordonanță de nejudiciare a unui procuror care nu a trecut în forță de lucru judecat și care poate fi infirmată în temeiul articolului 273 din Codul de procedură penală de către procurorul suprem. El adaugă că internarea reclamantului constituia o măsură de securitate care nu avea caracteristicile unei pedepse impuse de o instanță autorului unei infracțiuni ca urmare a stabilirii vinovăției sale. În această privință, subliniază că, prin hotărârea din 27 septembrie 1994, tribunalul județean din Iași nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la vinovăția reclamantului, rolul său fiind limitat la a confirma măsura de internare provizorie luată de procuror. Prin urmare, guvernul consideră că ordinul de nejudiciare a Parchetului nu poate fi considerat o hotărâre definitivă în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 și concluzionează că dispozițiile acestui articol nu se aplică faptelor speței. Reclamantul susține, în esență, că ordinul de nejudiciare a fost confirmat printr-o hotărâre care a devenit definitivă ca urmare a respingerii acțiunii părților civile de către Curtea Supremă de Justiție în hotărârea sa din 14 octombrie 1995. Prin urmare, consideră că redeschiderea urmăririi penale a fost ilegală și că o nouă expertiză nu a fost necesară din moment ce prima a fost confirmată de hotărârea definitivă menționată anterior. Curtea observă că, în primul rând, problema aplicabilității articolului 4 din Protocolul nr. Comisia reamintește că acest articol are ca scop interzicerea repetării procedurilor penale definitiv încheiate și, prin urmare, nu se aplică înainte de inițierea unei noi proceduri penale (Zigarella c. Italia (dec.), nr. 48154/99, 3 octombrie 2002 Gradinger c. Austria, Hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A n 328 C, p. 65, punctul 53). Cu alte cuvinte, principiul non bis in idem se aplică numai după achitarea sau condamnarea persoanei în cauză printr-o hotărâre definitivă pronunțată în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză. În această privință, Curtea constată că o hotărâre este definitivă dacă a trecut în forță de lucru judecat. Acesta este cazul atunci când este irevocabilă, Cu alte cuvinte, în cazul în care nu este susceptibilă de a recurge la căi de atac obișnuite ( Nikitine c. Rusia, nr. 50178/99, § 37, CEDO 2004 VIII). În acest caz, este vorba dacă hotărârea Tribunalului de departament din București din 27 septembrie 1994 a închis definitiv procedurile penale inițiate împotriva reclamantului. Curtea ia notă de faptul că hotărârea menționată anterior nu făcea decât să confirme internarea psihiatrică provizorie a reclamantului pe baza concluziilor expertizei medicale efectuate la 12 și 19 aprilie 1994 la Institutul de Medicină Legală, fără a se pronunța asupra răspunderii penale a reclamantului. În această privință, Curtea constată că instanțele interne au motivat pe deplin respingerea cererii de constituire a unei părți civile a membrilor familiei victimei, subliniind că procedura de confirmare a internării nu constituia o acțiune penală la care ar fi putut participa pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul civil. Curtea observă, de asemenea, că, în dreptul intern, având în vedere caracterul provizoriu al internării și al confirmării sale judiciare, reluarea procedurii de către Parchet în conformitate cu art. 273 din Codul de procedură penală nu a fost exclusă, deși procedurile au fost abandonate anterior. Aceasta concluzionează că hotărârea prin care se confirmă internarea temporară a psihiatriei nu poate fi asimilată unei achitari în sensul articolului din Protocolul nr. 7, ci se referă la o măsură cu caracter preventiv care nu implică nicio examinare sau constatare a vinovăției reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Escoubet c. Belgia [GC], n 26780/95, § 37, CEDH 1999 VII și Mulot c. Franța (dec.), 37211/97, 14 decembrie 1999). În ceea ce privește ordonanța de nejudiciare din 16 august 1994, Curtea consideră că reclamantul nu se poate prevala de aceasta pentru a susține încheierea definitivă a urmăririi penale, deoarece, fiind susceptibilă de a fi infirmată de procurorul ierarhic superior, ea nu avea forță de lucru judecat. Prin urmare, din cauza lipsei unei decizii definitive de încheiere irevocabilă a procedurilor penale, Curtea consideră că reluarea acestora nu constituie decât continuarea urmăririi penale inițiale. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că, contrar articolului 4 din Protocolul nr. (7) a fost acuzat de două ori din cauza unei încălcări pentru care ar fi fost deja achitat printr-o decizie definitivă (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitine c. Rusia, nr. 50178/99, § 38, CEDO 2004-VIII și Golinelli și Freymuth c. Franța (dec.), nr 65823/01 și 65273/01, 30 martie 2004). Prin urmare, art. 4 din Protocolul nr. 7 nu se aplică în cazul de față. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 alineatul (3). Reclamantul se plânge de presupusa inechitabilă a procedurii din cauza refuzului instanțelor de a dispune o nouă expertiză psihiatrică și de refuzul Curții Supreme de a-și primi cererea de audiere a doi martori. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să interogheze sau să obțină interogarea martorilor în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză; (...) Curtea amintește că eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora intră în prim-planul dreptului intern și al instanțelor naționale ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. În ceea ce privește cerințele de la alineatul (3) litera (d) de la art. 6, acestea reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil și, în principiu, instanțele interne trebuie să judece utilitatea unei oferte de probă per martor (a se vedea în special Vidalc. Belgia, Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235-B, p. 32, punctul 33). În cazul de față, Curtea constată că expertiza psihiatrică pe care tribunalele s-au bazat pentru a-l condamna pe solicitant a fost confirmată de comisia superioară criminalistică, cea mai înaltă autoritate în materie de medicină legală din țară. Prin urmare, Curtea consideră că respingerea cererii unei noi expertize nu dezvăluie niciun fel de arbitraritate, iar simplul fapt că reclamantul nu este de acord cu concluziile expertizei menționate anterior nu poate fi suficient pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește respingerea ofertei de probe de către martori, Curtea constată că reclamantul nu a solicitat convocarea persoanelor vizate, nici în primă instanță, nici în apel, deoarece nu a menționat acest lucru decât într-un memoriu depus la dosar în fața Curții Supreme de Justiție, în ziua ultimei ședințe, fără ca acesta sau avocatul său să repete cererea în cursul acestei ședințe. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat în urma unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi dezbătute la ședințe, pe care instanțele interne le-au considerat suficiente pentru a-și stabili vinovăția. Instanțele și-au motivat pe deplin deciziile, care nu par neraționale sau arbitrare. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. După comunicarea cererii către guvernul pârât la 5 mai 2003, reclamantul a susținut că arestarea sa provizorie este ilegală și a denunțat lipsa de despăgubiri în acest sens. Curtea constată că reclamantul execută în prezent o pedeapsă cu închisoarea care a devenit definitivă în urma hotărârii din 14 ianuarie 1999 a Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, plângerea privind legalitatea detenției provizorii este întârziată, deoarece a fost invocată la 5 mai 2003, după comunicarea cererii guvernului pârât. În ceea ce privește lipsa de despăgubiri pentru reținerea provizorie presupusă ilegală, Curtea amintește că, pentru a obține o despăgubire în acest sens, o încălcare a articolului 5 din convenție trebuie să fie stabilită în prealabil de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. Italia [GC], n 24952/94, § 49, CEDO 2002 X), condiție care nu este îndeplinită în speță. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt inadmisibile din cauza nerespectării termenului de șase luni și, respectiv, a lipsei evidente de bază și, prin urmare, ele trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1), (3) și (4) din convenție. În sfârșit, reclamantul susține din perspectiva articolului 3 din convenție că tratamentul medical acordat în închisoare este insuficient pentru a-și trata boala. Curtea amintește că acuzațiile de maltratare trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Klaas c. Germania din 22 septembrie 1993, seria A n 269, p. 17, punctul 30). În cazul de față, în lipsa celui mai mic început de probă, Curtea apreciază că afirmațiile privind lipsa unui tratament medical în închisoare nu pot fi considerate ca fiind stabilite. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
70982/01
présentée par Dan Victor HORCIAG
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 15 mars 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juin 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dan Victor Horciag, est un ressortissant roumain, né en 1959 et résidant à Iași. Il purge actuellement une peine de quinze ans de réclusion criminelle à la prison de Iași.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale initiale à l'encontre du requérant
Le 24 février 1994, le parquet près le tribunal départemental de Iași décida par ordonnance l'ouverture de poursuites pénales à l'encontre du requérant et sa mise en détention pour meurtre. Le parquet retint que le soir du 23 février 1994, après avoir consommé de l'alcool, le requérant, armé d'un couteau, était entré au domicile de la victime et l'avait tuée d'un coup de couteau porté avec une grande violence. Le requérant ne nia pas les faits, mais fit valoir que l'agression était survenue après un conflit qui avait eu lieu la veille entre son père et l'époux de la victime.
A la demande du parquet, le requérant fut soumis le 10 mars 1994 à une expertise psychiatrique pratiquée à l'Hôpital psychiatrique universitaire de Iași. Les médecins recommandèrent son internement psychiatrique pour un examen plus approfondi.
Les 12 et 19 avril 1994, le requérant fut soumis à un nouvel examen psychiatrique à l'Institut de médecine légale «
Mina Minovici
» de Bucarest. Les trois médecins membres de la commission conclurent que le requérant, qui souffrait «
d'épilepsie avec automatisme ambulatoire
», avait commis le meurtre à un moment où son discernement était aboli, et recommandèrent en vertu de l'article
114 du code pénal son internement et sa mise sous traitement psychiatrique.
Par une ordonnance du 16 août 1994, le parquet près le tribunal départemental de Iași décida en vertu des articles 249 et 10 e) combinés du code de procédure pénale de rendre une ordonnance de non-lieu en faveur du requérant et de remettre celui-ci en liberté, au motif qu'il était irresponsable et que, dès lors, les actes qu'il avait commis n'étaient pas réprimés par le droit pénal. Toutefois, en vertu de l'article 114 du code pénal, le parquet ordonna à titre de mesure de sûreté l'internement provisoire du requérant à l'hôpital psychiatrique de Iași et, conformément à l'article 162 § 3 du code de procédure pénale, renvoya le dossier devant le tribunal départemental de Iași pour qu'il confirme la mesure d'internement.
Par un jugement du 27 septembre 1994, le tribunal départemental, s'appuyant sur les conclusions de l'expertise médicale de l'Institut de médecine légale «
Mina Minovici
», qui attestait de la maladie du requérant ainsi que de la nécessité de son hospitalisation psychiatrique, confirma l'internement provisoire de l'intéressé jusqu'à sa guérison. Le tribunal rejeta la demande présentée par les membres de la famille de la victime en vue de se constituer parties civiles à l'encontre du requérant, au motif qu'il n'avait été saisi que d'une demande de confirmation de la mesure d'internement provisoire. Dès lors qu'aucune poursuite n'avait été engagée à l'encontre du requérant, le tribunal jugea que les proches de la victime ne pouvaient pas se constituer parties civiles à la procédure, mais qu'ils pouvaient obtenir des dommages et intérêts en introduisant une action civile.
Par un arrêt du 24 novembre 1994, la cour d'appel de Iași déclara irrecevable l'appel de la famille de la victime. Elle estima que la réparation du préjudice civil ne relevait de la compétence du juge pénal que lorsque celui-ci prononçait la condamnation ou l'acquittement de l'inculpé
; or ce n'était pas le cas en l'espèce, car les tribunaux n'avaient pas été saisis d'une action pénale à laquelle les proches de la victime auraient pu se joindre en tant que parties civiles, mais d'une demande de confirmation de l'internement provisoire du requérant.
Par un arrêt définitif du 14
octobre 1995, sur recours de la famille de la victime, la Cour suprême de Justice confirma la décision de la cour d'appel.
Par des lettres des 7, 15 et 24 novembre 1994 et 20 janvier 1995, l'Hôpital psychiatrique universitaire de Iași, où le requérant se trouvait à l'époque, informa la cour d'appel de Iași et la Cour suprême de Justice que certains médecins avaient des doutes quant au discernement du requérant et qu'ils proposaient un nouvel examen psychiatrique. Ces lettres restèrent sans suite.
Le 12 décembre 1995, le requérant fut examiné par une commission de médecins de l'Hôpital psychiatrique, qui confirma le diagnostic établi par l'Institut de médecine légale de Bucarest et déclara le requérant incapable de travailler.
Entre décembre 1994 et janvier 1998, la commission chargée d'examiner les personnes internées à l'Hôpital psychiatrique en vertu de l'article 114 du code pénal recommanda le maintien de l'hospitalisation du requérant.
2.
La réouverture des poursuites pénales et la condamnation du requérant
Le 18 décembre 1995, sur contestation des membres de la famille de la victime, le parquet près la Cour suprême de Justice infirma l'ordonnance de non-lieu du 16 août 1994. Observant que les doutes émis par les médecins signataires des lettres susmentionnées n'avaient pas été pris en considération par la cour d'appel et la Cour suprême de Justice, il ordonna, en vertu des articles 270 et 273 combinés du code de procédure pénale, la réouverture des poursuites pénales à l'encontre du requérant et renvoya le dossier au parquet près le tribunal départemental de Iași pour complément d'enquête, notamment pour une nouvelle expertise psychiatrique.
Le 3 avril 1996, le requérant fut soumis à un nouvel examen psychiatrique par une commission de trois médecins de l'Institut de médecine légale de Bucarest. La commission conclut qu'il avait commis le meurtre à un moment où son discernement était seulement altéré et qu'il pouvait être soumis à un régime de détention tout en bénéficiant d'un traitement dans un établissement pénitentiaire.
Le parquet demanda l'avis de la commission supérieure médicolégale de l'Institut de médecine légale de Bucarest, la plus haute autorité en matière de médecine légale du pays. Estimant que le mode d'accomplissement de l'infraction excluait un trouble de la conscience de type épileptique, elle confirma le résultat de la deuxième expertise.
Par un réquisitoire du 29 juillet 1996, le parquet renvoya le requérant devant le tribunal départemental de Iași pour qu'il soit jugé pour meurtre. Les membres de la famille de la victime se constituèrent parties civiles.
Par un jugement du 23 octobre 1997, le tribunal départemental de Iași, s'appuyant sur la conclusion de l'expertise médicale du 3 avril 1996 confirmée par la commission supérieure médicolégale, sur les déclarations des témoins et de la famille de la victime et sur celles du requérant, condamna ce dernier pour meurtre à une peine de quinze ans de prison et au versement de dommages et intérêts aux parties civiles. Le tribunal ordonna également le remplacement de la mesure d'internement en établissement psychiatrique, prévue par l'article 114 du code pénal, par celle énoncée à l'article 113 du même code, à savoir l'obligation de suivre un traitement médical pendant la détention.
Le requérant interjeta appel, alléguant que son discernement était aboli au moment où il avait commis le meurtre, et demanda une nouvelle expertise psychiatrique.
Au cours de l'audience du 12 mars 1998, sur demande de l'avocat des parties civiles, la cour d'appel de Iași ordonna la mise en détention provisoire du requérant et son transfert de l'hôpital psychiatrique de Iași à la maison d'arrêt de la police départementale.
Par un arrêt du 30 avril 1998, la cour d'appel de Iași débouta le requérant, au motif que les contradictions entre les expertises psychiatriques avaient été tranchées par l'avis de la commission supérieure médicolégale, laquelle avait conclu à l'existence du discernement au moment du meurtre. Dès lors, elle estima qu'une nouvelle expertise n'était pas nécessaire.
Le requérant introduisit un recours contre cette décision et demanda de nouveau une expertise psychiatrique. Dans son mémoire déposé le 14
janvier 1999 devant la Cour suprême de Justice, le requérant demanda l'audition de deux témoins, médecins à l'hôpital psychiatrique de Iași. Toutefois, au cours de l'audience qui eut lieu le même jour, ni le requérant ni son avocat ne réitérèrent la demande susmentionnée et se bornèrent à solliciter une nouvelle expertise et la réduction de la peine.
Par un arrêt définitif du 14 janvier 1999, la Cour suprême de Justice rejeta la demande d'expertise psychiatrique, au motif que la commission supérieure médicolégale avait confirmé le rapport d'expertise sur lequel le tribunal départemental et la cour d'appel s'étaient appuyés, et conclut au bien-fondé de leurs décisions.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Code de procédure pénale
Article 10 § 1 e)
«
Les poursuites pénales ne peuvent pas avoir lieu ou, si elles sont déjà engagées, elles doivent cesser lorsque l'acte commis n'est pas réprimé par le droit pénal.
»
Article 162 §§ 1 et 3
«
Lors de l'enquête pénale ou du procès, si l'accusé se trouve dans une situation prévue par l'article 114 du code pénal,
le tribunal
ou le procureur prennent provisoirement à son encontre la mesure de sûreté adéquate.
(...)
La mesure d'internement médical provisoire est maintenue jusqu'à sa confirmation par la juridiction compétente.
»
Article 249
«
Le procureur rend une ordonnance de non-lieu quand il constate l'existence d'un des cas prévus à l'article 10 § 1 a)-e).
»
Article 273
«
Le procureur peut ordonner la réouverture de poursuites pénales si, après une décision de non-lieu, il apparaît que le motif sur lequel se fondait cette décision n'a pas réellement existé ou ne subsiste plus.
Le procureur décide par ordonnance de la réouverture des poursuites.
»
Article 278
«
Les mesures ou les actes d'un procureur (...) peuvent être contestés devant le procureur principal du parquet concerné. Les mesures ou les actes de ce dernier peuvent être contestés devant le procureur hiérarchiquement supérieur (...)
»
2.
Code pénal
Article 48
«
Les actes commis par une personne qui n'avait pas conscience de ses actions ou omissions, ou ne pouvait pas se maîtriser, soit en raison d'une maladie mentale, soit en raison d'une autre cause, ne sont pas réprimées par le droit pénal.
»
Article 113 §§ 1 et 3
«
Si l'auteur d'une infraction présente un danger pour la société en raison d'une maladie ou d'une intoxication chronique par l'alcool, des stupéfiants ou d'autres produits similaires, il peut être contraint de suivre régulièrement et jusqu'à sa guérison un traitement médical (...)
Si la personne contrainte de suivre un traitement médical est condamnée à une peine de détention à perpétuité ou d'une durée déterminée, le traitement se poursuit au cours de l'exécution de la peine.
»
Article 114
«
Quand l'accusé souffre d'une maladie mentale ou de toxicomanie et que son état de santé présente un danger pour la société, son internement médical dans une institution spécialisée peut être décidé jusqu'à sa guérison.
Cette mesure peut être prise à titre provisoire au cours des poursuites pénales ou du procès.
»
1.
Invoquant l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, le requérant se plaint de la violation du principe
non bis in idem
, car il aurait été poursuivi et jugé à deux reprises pour les mêmes faits prohibés par la loi.
2.
Invoquant l'article 6 de la Convention, il se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure, en raison du refus des juridictions d'ordonner une nouvelle expertise psychiatrique ainsi que du refus de la Cour suprême de Justice de prendre en compte sa demande d'audition de deux témoins.
3.
Dans la correspondance avec le greffe de la Cour, postérieure à la communication de la requête au gouvernement défendeur le 5 mai 2003, ainsi que dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant, citant l'article 5 §§ 1 et 5 de la Convention, a soutenu que sa détention provisoire après le 12 mars 1998 était illégale. Il se plaint également de ne pas en avoir obtenu réparation.
4.
Enfin, il allègue sous l'angle de l'article 3 de la Convention que le traitement médical dispensé en prison est insuffisant pour soigner la maladie mentale dont il est atteint.
1.
Le requérant allègue qu'à la suite de la réouverture des poursuites pénales à son encontre il a été poursuivi deux fois pour les mêmes faits, en violation du principe
non bis in idem.
Il invoque l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d'une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.
2.
Les dispositions du paragraphe précédent n'empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l'Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.
»
Le Gouvernement soutient d'emblée que le requérant n'a jamais obtenu un jugement définitif d'acquittement, mais uniquement une ordonnance de non-lieu d'un procureur qui n'est pas passée en force de chose jugée et qui est susceptible d'être infirmée en vertu de l'article 273 du code de procédure pénale par le procureur hiérarchiquement supérieur.
Il ajoute que l'internement du requérant constituait une mesure de sûreté qui n'avait pas les caractéristiques d'une peine infligée par un tribunal à l'auteur d'une infraction à la suite de l'établissement de sa culpabilité.
A cet égard, il souligne que, par le jugement du 27 septembre 1994, le tribunal départemental de Iași ne s'est nullement prononcé sur la culpabilité du requérant, son rôle se limitant à confirmer la mesure d'internement prise à titre provisoire par le procureur.
Dès lors, le Gouvernement estime que l'ordonnance de non-lieu du parquet ne saurait être considérée comme un jugement définitif au sens de l'article 4 du Protocole n
o
7, et conclut à l'inapplicabilité des dispositions de cet article aux faits de l'espèce.
Le requérant fait essentiellement valoir que l'ordonnance de non-lieu avait été confirmée par un jugement devenu définitif à la suite du rejet du recours des parties civiles par la Cour suprême de Justice dans son arrêt du 14 octobre 1995. Par conséquent, il estime que la réouverture des poursuites était illégale et qu'une nouvelle expertise n'était nullement nécessaire dès lors que la première avait été confirmée par le jugement définitif susmentionné.
La Cour remarque que se pose avant tout la question de l'applicabilité de l'article 4 du Protocole n
o
7.
Elle rappelle que cet article a pour but de prohiber la répétition de poursuites pénales définitivement clôturées et qu'il ne trouve donc pas à s'appliquer avant l'ouverture d'une nouvelle procédure pénale (
Zigarella c.
Italie
(déc.), n
o
48154/99, 3 octobre 2002
;
Gradinger c. Autriche
, arrêt du 23 octobre 1995, série A n
o
328
‑
C, p. 65, § 53). Autrement dit, le principe
non bis in idem
s'applique uniquement après l'acquittement ou la condamnation de l'intéressé par une décision définitive rendue conformément à la loi et à la procédure pénale de l'Etat concerné.
A cet égard, la Cour note qu'une décision est définitive si elle est passée en force de chose jugée. Tel est le cas lorsqu'elle est irrévocable,
c'est-à-dire lorsqu'elle n'est pas susceptible de voies de recours ordinaires (
Nikitine c. Russie
, n
o
‑
En l'espèce, il s'agit de savoir si le jugement du tribunal départemental de Bucarest du 27
septembre
1994 avait définitivement clôturé les poursuites pénales initiées à l'encontre du requérant.
La Cour note que le jugement précité ne faisait que confirmer l'internement psychiatrique provisoire du requérant sur la base des conclusions de l'expertise médicale effectuée les 12 et 19
avril
1994 à l'Institut de médecine légale, sans se prononcer sur la responsabilité pénale du requérant. A cet égard, la Cour observe que les juridictions internes ont amplement motivé le rejet de la demande de constitution de partie civile des membres de la famille de la victime, soulignant que la procédure de confirmation de l'internement ne constituait pas une action pénale à laquelle ils auraient pu se joindre pour obtenir réparation du préjudice civil.
La Cour remarque également qu'en droit interne, compte tenu du caractère provisoire de l'internement et de sa confirmation judiciaire, la reprise de la procédure par le parquet conformément à l'article 273 du code de procédure pénale n'était pas exclue, bien que les poursuites aient été auparavant abandonnées.
Elle en conclut que le jugement confirmant l'internement psychiatrique provisoire ne peut pas être assimilé à un acquittement au sens de l'article
4
du Protocole n
o
7, mais qu'il a trait à une mesure à caractère préventif n'impliquant aucun examen ou constat de la culpabilité du requérant (voir,
mutatis mutandis
,
Escoubet c. Belgique
[GC], n
o
‑
VII et
Mulot c. France
(déc.), n
o
37211/97, 14
décembre
1999).
Quant à l'ordonnance de non-lieu du 16 août 1994, la Cour estime que le requérant ne saurait s'en prévaloir pour alléguer la clôture définitive des poursuites, car, étant susceptible d'être infirmée par le procureur hiérarchiquement supérieur, elle n'avait pas force de chose jugée.
Dès lors, en raison de l'absence d'une décision définitive clôturant irrévocablement les poursuites pénales, la Cour estime que leur reprise ne constitue que la continuation des poursuites initiales. Le requérant ne saurait donc prétendre que, contrairement à l'article 4 du Protocole n
o
7, il a été poursuivi deux fois en raison d'une infraction pour laquelle il aurait déjà été acquitté par une décision définitive (voir,
mutatis mutandis, Nikitine c.
Russie
, n
o
50178/99, § 38, CEDH 2004-VIII et
Golinelli et Freymuth c.
France
(déc.), n
os
65823/01 et 65273/01, 30 mars 2004).
Il s'ensuit, que l'article 4 du Protocole n
o
7 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce. Partant, cette partie de la requête doit être rejetée comme étant incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3.
2.
Le requérant se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure en raison du refus des juridictions d'ordonner une nouvelle expertise psychiatrique et du refus de la Cour suprême d'accueillir sa demande d'audition de deux témoins. Il invoque l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...)
»
La Cour rappelle que l'admissibilité des preuves ou leur appréciation relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
García
Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I). Quant aux exigences du paragraphe 3 d) de l'article 6, elles représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable et il revient en principe aux juridictions internes de juger de l'utilité d'une offre de preuve par témoins (voir notamment,
Vidal c. Belgique,
arrêt du 22 avril 1992, série
A n
o
235-B, p. 32, § 33).
En l'espèce, la Cour note que l'expertise psychiatrique sur laquelle les tribunaux se sont appuyés pour condamner le requérant avait été confirmée par la commission supérieure médicolégale, la plus haute autorité en matière de médecine légale du pays. Dès lors, la Cour estime que le rejet de la demande d'une nouvelle expertise ne révèle aucun arbitraire et le simple fait que le requérant soit en désaccord avec les conclusions de l'expertise susmentionnée ne saurait suffire à établir l'existence d'une violation de l'article 6
S'agissant du rejet de l'offre de preuve par témoins, la Cour observe que le requérant n'a demandé la convocation des personnes concernées ni en première instance ni en appel. En effet, il n'en a fait mention que dans un mémoire versé au dossier devant la Cour suprême de Justice, le jour même de la dernière audience, sans que lui ou son avocat ne réitèrent la demande au cours de cette audience.
Par ailleurs, la Cour note que le requérant a été condamné à la suite d'une procédure contradictoire et sur la base de preuves débattues aux audiences, que les tribunaux internes ont estimé suffisantes pour établir sa culpabilité. Les juridictions ont amplement motivé leurs décisions, qui n'apparaissent pas déraisonnables ou arbitraires.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Après la communication de la requête au gouvernement défendeur le 5 mai 2003, le requérant a soutenu que sa détention provisoire était illégale et a dénoncé l'absence de réparation à ce titre. Il invoque l'article 5 §§ 1 et 5 de la Convention.
La Cour observe que le requérant purge actuellement une peine de prison devenue définitive à la suite de l'arrêt du 14 janvier 1999 de la Cour suprême de Justice. Dès lors, le grief concernant la légalité de la détention provisoire est tardif, puisqu'il a été soulevé le 5 mai 2003, après la communication de la requête au gouvernement défendeur.
Quant à l'absence de réparation pour la détention provisoire prétendument illégale, la Cour rappelle que, pour obtenir une réparation à ce titre, une violation de l'article 5 de la Convention doit être préalablement établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (
N.C. c. Italie
[GC], n
o
‑
X), condition qui n'est pas remplie en l'espèce.
Il s'ensuit que ces griefs sont irrecevables en raison respectivement du non-respect du délai de six mois et du défaut manifeste de fondement. Par conséquent, ils doivent être rejetés en application de l'article
35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.
4.
Enfin, le requérant allègue sous l'angle de l'article 3 de la Convention que le traitement médical dispensé en prison est insuffisant pour soigner sa maladie.
La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir,
mutatis mutandis
, l'arrêt
Klaas c. Allemagne
du 22 septembre 1993, série A n
o
269, p. 17, §
30).
En l'espèce, faute du moindre commencement de preuve,
la Cour juge que les allégations concernant l'absence de traitement médical en prison ne peuvent pas être considérées comme établies.
Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président