ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 09.03.2010 AI

COSCODAR c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.03.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

COSCODAR c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

A TREIA SECȚIE

HOTĂRÂRE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

petiei nr. 36020/06

depuse de Virgil COȘCODAR

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședindu-se pe 9 martie 2010 într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall,

președinte,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

judecători,

și Stanley Naismith,

grefier adjunct al secției,

Având în vedere petiția sus-menționată depusă pe 8 august 2006,

După deliberări, dă următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

Reclamantul, d-l Virgil Coșcodar, este cetățean român născut în 1951. Este în prezent deținut în penitenciarul din Timișoara.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin hotărâre definitivă din 26 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață pentru săvârșirea a două crime agravate (abandonarea în fundul unui puț a unei prime victime în agonie și uciderea, apoi mutilarea unei a doua persoane). Tribunalele au notat că reclamantul avea un caracter extrem de violent.

Potrivit spuselor interessatului, a fost victimă pe 31 iulie 2001, în timp ce era în detenție preventivă în penitenciarul din Timișoara, a violenței exercitate de gardieni și a fost ulterior spitalizat timp de două săptămâni. Din documentele medicale prezentate de interessat și datate din septembrie 2001 rezultă că spitalizarea în cauză a fost cauzată în principal de o ulceră duodenală cronică. Bazându-se pe documente medicale posterioare anului 2005 și, ulterior, pe o expertiză medicală din 1 februarie 2007 care menționează o discopatia lombară și o problemă la corzile vocale, reclamantul a sesizat parchetul cu mai multe plângeri penale privind violența alergată. Prin hotărâri de neîncepere a urmăririi penale din 25 iunie 2006 și 2 martie 2007, parchetele competente au respins plângerile sale sub pretextul că nu erau bine documentate și că el a refuzat să furnizeze detalii în legătură cu acestea. Nu rezultă din dosar că interessatul să fi contestat aceste hotărâri de neîncepere a urmăririi penale în fața tribunalelor interne.

Mai mult, tot potrivit reclamantului, a fost obligat să poarte uniforma portocalie a deținuților între 2002 și 2006, iar în calitate de condamnat la închisoare pe viață, era dezbrăcat și percheziționat de fiecare dată când ieșea din celulă în penitenciarul din Timișoara, pe care l-a părăsit în septembrie 2004 pentru a fi transferat în penitenciarul din Arad. În acest din urmă penitenciar, mâncarea ar fi fost proastă. Reclamantul a fost deținut într-o celulă individuală, care avea o plasă metalică, instalată de-a lungul peretelui la aproximativ 1 m distanță de fereastră și de ușă pentru a preveni orice tentativă de evadare. Această plasă nu împiedica deținutului accesul la toalete, la chiuvetă și la patul situat în celulă.

Reclamantul a inițiat mai multe proceduri penale pentru a se plânge de nerespectarea drepturilor sale în penitenciarul din Arad.

Prin sentință definitivă din 17 ianuarie 2007, tribunalul de prim nivel din Arad a confirmat că nu existau motive excepționale care să justifice, conform articolului 20 din legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor cu închisoare, ca reclamantul să beneficieze de un regim penitenciar mai puțin strict decât regimul de securitate maximă care i-a fost aplicat inițial din cauza pedepsei cu închisoare pe viață. După ce a fost supus, ulterior, la o dată neprecizată, unui regim penitenciar „închis", reclamantul beneficiază, din aprilie 2009, de un regim „semi-deschis".

Într-o altă procedură, prin sentință definitivă din 18 ianuarie 2007, tribunalul de prim nivel din Arad a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul acuza administrația penitenciarul din Arad că împiedică ceea ce el susținea că este dreptul său de a practica culta neo-protestantă și de a obține copii ale dosarului său penitenciar. A reținut că interessatul nu a solicitat și nici nu a prezentat dovezi pentru a sprijini acuzațiile sale în ciuda propunerii judecătorului în acest sens.

Mai mult, într-o procedură distinctă, tribunalul de prim nivel din Arad, prin sentință definitivă din 2 aprilie 2007, a respins parțial acțiunea prin care reclamantul se plângea, pe de o parte, de absența confidențialității convorbirilor sale telefonice în cabinele telefonice din penitenciarul din Arad și de limitarea numărului lor, și, pe de altă parte, de menținerea unei „colivii" metalice în celula sa în ciuda dispozițiilor din legea nr. 275/2006.

Cu privire la convorbirile telefonice, tribunalul a constatat că nici înregistrarea numerelor apelate, nici limitarea numărului conversațiilor nu încălcau dreptul garantat de legea precitată, din moment ce aceste măsuri aveau scopul de a controla numărul apelurilor pentru ca toți deținuții să poată exercita dreptul lor în materia aceasta. A notat, de asemenea, că, în afara convorbirilor programate, interessatul putea beneficia de apeluri în caz de urgență justificată. În plus, a considerat legitimă înregistrarea numerelor apelate, deoarece avea scopul de a descuraja deținutul de a comite alte infracțiuni.

Cu privire la plasa metalică, existența acesteia a fost considerată autorizată de art. 16 din legea nr. 275/2006, ținând seama de cerințele inerente secțiilor cu securitate maximă. Nu existau, potrivit tribunalului, tratamente inhumane sau degradante, cu atât mai mult că plasa nu împiedica celula să beneficieze de lumină și ventilație naturale. Cu toate că a notat că reclamantul a admis că pe parcursul zilei plasa era deschisă, tribunalul a ordonat administrației penitenciarul din Arad să mențină plasa deschisă între orele 7 și 19 iarna, și între orele 7 și 21 vara.

10.

În sfârșit, într-o altă procedură distinctă, tribunalul județean din Arad, prin hotărâri definitive din 19 septembrie și 18 octombrie 2007, a confirmat în instanță supremă hotărârea de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet cu privire la o plângere penală a reclamantului, prin care denunța refuzul a trei gardieni de a-l lăsa, la trei rânduri, să folosească o cabină telefonică sub pretextul că nu a acceptat să indice numărul de telefon apelat sau că apelul nu era programat. În prima hotărâre precitată, tribunalul a confirmat că exista doar o „supraveghere vizuală" a reclamantului în timpul convorbirilor sale telefonice și că incidentele respective erau rezultatul aplicării de către gardieni a dispozițiilor legale relevante, și anume ordinul direcției generale a penitenciarelor (DGP) nr. 4622 din 22 septembrie 2003 prevăzând înregistrarea numerelor telefonice, înregistrare implementată pentru a preveni comiterea de alte infracțiuni și pentru a împiedica un deținut să exercite presiuni asupra martorilor sau experților în cursul procesului penal. În cea de-a doua hotărâre precitată, tribunalul a notat că numărul redus al posturilor telefonice în raport cu numărul deținuților a obligat administrația să utilizeze un program care să permită planificarea accesului la posturile respective, și că această practică nu era în sine contrară articolului 47 din legea nr. 275/2006. A reținut, de asemenea, că, în ziua incidentelor în cauză, reclamantul nu figura în programul apelurilor și nu a indicat vreo circumstanță excepțională care să justifice un apel urgent.

Dreptul intern relevant

11.

art. 16 (3) din legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor cu închisoare, care a intrat în vigoare pe 18 octombrie 2006, prevede că instituțiile penitenciare trebuie să dispose de amenajările, dispozitivele și personalul de supraveghere și control necesare. Mai mult, art. 86 (1) din regulamentul de aplicare a legii nr. 275/2006 („regulamentul"), publicat pe 16 ianuarie 2007, precizează că administrația penitenciarul trebuie să asigure deținuților, prin intermediul a trei mese pe zi, o hrană variată și corespunzătoare în cantitate și calitate stării lor de sănătate și muncii furnizate de aceștia.

12.

art. 47 din legea nr. 275/2006 precitată enunță dreptul deținuților la convorbiri telefonice de la posturi fixe amplasate în penitenciar, convorbiri care au caracter confidențial și care au loc „sub supraveghere vizuală". art. 17 din regulamentul sus-menționat prevede că regulamentul stabilit de fiecare penitenciar este pus la cunoștința deținuților la intrarea acestora în penitenciar și la fiecare modificare a sa. art. 54 din regulament precizează că deținuții au dreptul la cel puțin o convorbire telefonică pe săptămână, de la posturile fixe, cu o persoană din afara penitenciarul. În conformitate cu aceste dispoziții, pe 5 februarie 2007, penitenciarul din Arad a emis o notă referitoare la regulamentul de utilizare a posturilor fixe instalate în penitenciar; această notă preciza că deținuții aveau dreptul la cincisprezece minute de convorbiri telefonice pe săptămână repartizate conform programului stabilit, și că numerele apelate erau formate în prezența gardianului pentru ca acesta să poată completa fișa corespunzătoare.

PRETENSII

13.

Într-o serie de scrisori redactate între noiembrie 2007 și ianuarie 2008, reclamantul, invocând în esență art. 3 din Convenție, se plânge, pe de o parte, de mautrări la care susținea că a fost supus în 2001 în penitenciarul din Timișoara și, pe de altă parte, de condițiile de detenție din penitenciarele din Timișoara – înainte de transferul din septembrie 2004 – și din Arad (purtarea uniformei portocalii a deținuților, regim cu securitate maximă, etc.). Cu privire la penitenciarul din Arad, reclamantul se plânge, în special, de calitatea proastă a mâncării și de prezența unei plase metalice care, după spusele sale, face ca celula să semene cu „o cușcă la o grădină zoologică" și împiedică accesul la lumină și ventilație naturale. Aceste condiții ar fi contrare dispozițiilor legale.

14.

Pe baza articolelor 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de rezultatul procedurii penale inițiate împotriva sa și de procedurile închise prin sentințele din 17 și 18 ianuarie 2007.

15.

Invocând în esență art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge, în sfârșit, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a dreptului de a beneficia, în penitenciarul din Arad, de convorbiri telefonice confidențiale cu exteriorul (acces limitat și programat la posturile telefonice și prezența gardienilor în apropiere, înregistrarea numerelor apelate, etc.). Furnizează o copie a unei fișe stabilite de administrația penitenciarul.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinse încălcări ale articolului 3 din Convenție

16.

Reclamantul se plânge de mautrări pe care susținea că le-a suferit în iulie 2001 în penitenciarul din Timișoara, precum și de condițiile de detenție din acest penitenciar și din cel al Aradului. Invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Nicio persoană nu poate fi supusă torturii și nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."

17.

Curtea observă de la început că, cu privire la violența de care se plânge reclamantul, acesta nu a dovedit că a contestat în fața tribunalelor interne hotărârile de neîncepere a urmăririi penale date de parchetele competente pe 25 iunie 2006 și 2 martie 2007, precum i se permitea conform articolului 278 din codul de procedură penală (CPP).

18.

Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca neadmisibilă din motiv de neepuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

19.

Cu privire la condițiile de detenție descrise de reclamant, Curtea constată că unele dintre acestea se referă la perioade de timp definite (detenție în penitenciarul din Timișoara până în septembrie 2004 și purtarea uniformei până în 2006). Presupunând chiar că nu ar fi existat căi de atac efective de epuizat, ea remarcă că interessatul a prezentat această pretenție Curții în noiembrie 2007, adică mai mult de șase luni după sfârșitul perioadelor în cauză. Observă, în plus, că nu susține că condițiile descrise pentru penitenciarul din Timișoara aveau, de asemenea, loc în penitenciarul din Arad.

20.

Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca neadmisibilă din motiv de nerespectare a termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

21.

Cu privire, în sfârșit, la condițiile de detenție de care reclamantul se plânge în penitenciarul din Arad, și în special de prezența unei plase metalice în celula sa, Curtea reamintește mai întâi că, pentru a investiga dacă un tratament este „degradant" în sensul articolului 3, ea trebuie să examineze nu doar scopul măsurii incriminate, ci și dacă, considerată în efectele sale, măsura a încălcat sau nu personalitatea unui reclamant într-un mod incompatibil cu art. 3. În acest sens, caracterul public al tratamentului poate constitui un element relevant. Cu toate acestea, absența publicității nu exclude neapărat un tratament anumit din această categorie; poate fi suficient ca victima să fie umilită în ochii săi, chiar dacă nu este umilită în ochii altora. În sfârșit, un tratament rău trebuie, pentru a se încadra sub art. 3, să atingă un minimum de gravitate.

22.

În speța de față, Curtea observă că plasa în cauză, instalată în interiorul celulei și împiedicând – în special noaptea – accesul direct al reclamantului la ușă și fereastră, constituia un dispozitiv de securitate rezervat deținuților supuși regimului de securitate maximă. Ea constată că, în ciuda prezenței plăzii, reclamantul beneficia, înainte și după sentința definitivă din 2 aprilie 2007, de lumină și ventilație naturale și avea acces la mobilier și la toaletele din celulă. Ea notează că, în ciuda argumentelor interessatului, acest dispozitiv a fost judecat conform legii nr. 275/2006 de tribunalele interne. Curtea observă, de asemenea, că nu se agea de un „tratament" cu caracter public, susceptibil de a degrada reclamantul în ochii altora.

23.

Deși notează că interessatul susținea în esență că acest dispozitiv de securitate era degradant în ochii săi, Curtea nu poate considera că, în circumstanțele speței de față, tratamentul în cauză a atins minimul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție. În acest sens, ea remarcă nu doar că tribunalele interne au controlat atât modul de utilizare a acestui dispozitiv, cât și regimul de executare a pedepsei reclamantului, ci mai ales că acesta nu a dovedit absolut deloc că – în circumstanțele precitate – prezența plăzii a avut asupra lui un impact psihologic și că a încălcat personalitatea sa într-un mod incompatibil cu art. 3.

24.

Același lucru este valabil și pentru alegația referitoare la calitatea proastă a mâncării în penitenciarul din Arad, pe care reclamantul a formulat-o în termeni destul de generali și pe care nu a susținut-o în niciun fel (prin declarații de codejunii, de exemplu). Curtea reamintește că obligația autorităților naționale de a asigura sănătatea și bunăstarea generală a unui deținut implică, între altele, obligația de a-l hrăni în mod corespunzător. Cu toate acestea, ea observă că, deși susținea că au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la cantitate și calitate a mâncării care trebuie furnizată deținuților, reclamantul nu a ridicat această pretenție în niciuna din numeroasele proceduri pe care le-a inițiat în fața judecătorului încărcat cu controlul respectării dispozițiilor legii nr. 275/2006 în penitenciarul din Arad. Ea nu poate, prin urmare, să speculeze asupra legăturii de cauzalitate între acuzațiile reclamantului și ulcera duodenală diagnosticată de medici.

25.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aspectele criticate de reclamant fie sunt nesusținute, fie nu ating minimul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție. Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cu privire la pretinse încălcări ale articolelor 5 și 6 din Convenție

26.

Pe baza articolelor 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de rezultatul procedurilor închise prin hotărârea definitivă din 26 februarie 2002 și prin sentințele definitive din 17 și 18 ianuarie 2007.

27.

În primul rând, cu privire la pretențiile reclamantului referitoare la procedura penală tranșate prin hotărârea din 26 februarie 2002, Curtea observă că au fost supuse unui examen din partea sa în cadrul cererei nr. 35136/02, respingă ca neadmisibilă de un comitet de trei judecători pe 15 martie 2005, așa că art. 35 § 2 b) din Convenție o împiedică să le iau în considerare în cadrul acestei cereri.

28.

În al doilea rând, chiar presupunând că art. 6 se aplică, Curtea nu observă niciun indiciu de încălcare cu privire la rezultatul procedurilor închise pe 17 și 18 ianuarie 2007. Mai mult, chiar și în examinarea din oficiu a pretensiei reclamantului sub perspectiva articolului 9 din Convenție, respingerea celei de-a doua proceduri precitate pe motiv că interessatul nu susținese în niciun fel acțiunea sa nu implică, în ochii Curții, nicio încălcare a acestei dispoziții.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei este vădit nefondată și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cu privire la presupusă încălcare a articolului 8 din Convenție

29.

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a dreptului de a beneficia, în penitenciarul din Arad, de convorbiri telefonice confidențiale cu exteriorul. Invocă în esență art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale.

Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât atunci când aceasta este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altuia."

30.

Presupunând chiar că limitarea numărului de apeluri telefonice la care avea dreptul reclamantul și implementarea unui program de apeluri de către administrația penitenciarul din Arad ar putea fi considerate restricții constituind o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții familiale sau corespondenței, Curtea consideră că pot fi justificate în lumina celui de-al doilea paragraf al articolului 8. În acest sens, este necesar să se țină seama de necesitatea de a partaja posturile telefonice între toți ceilalți deținuți, precum și de cerințele legate de prevenirea infracțiunilor penale și apărarea ordinii. Mai mult, Curtea observă că reclamantul nu a dovedit deloc că gardieni se stăteau în apropiere de posturile telefonice în timp ce avea convorbiri și ascultau conținutul acestora. Ea observă, în orice caz, că în hotărârea din 19 septembrie 2007, tribunalul județean din Arad a contrazis teza interessatului, concluzionând că se agea doar de o „supraveghere vizuală" efectuată în conformitate cu legea nr. 275/2006.

31.

Cu privire la înregistrarea numerelor de apel ale reclamantului, Curtea observă de la început că, având în vedere documentele și deciziile interne prezentate de interessat, este necesar să se distingă speța de față de alte cauze supuse examinării acesteia, în care a respins ca nesusținută o pretenție similară. Ea reamintește că exploatarea informațiilor referitoare la convorbiri telefonice, în special data și durata acestora, precum și numerele compuse, poate ridica probleme în ceea ce privește art. 8, aceste elemente făcând „parte integrantă a comunicațiilor telefonice". Ea reiterează, de asemenea, că memorarea datelor referitoare la viața privată a unei persoane intră și ea în domeniul de aplicare al articolului 8 § 1.

32.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat că orice detenție regulată conform articolului 5 din Convenție implică prin natura ei o restricție la viața privată și familială a deținuților. În acest sens, ea reafirmă că este esențial ca administrația să-i ajute pe aceștia să mențină contact cu familia lor apropiată, chiar dacă, după cum Curtea a spus constant, o anumită control al contactelor deținuților cu lumea exterioară este necesar și nu este în sine incompatibil cu Convenția.

33.

Deși admite că faptele în cauză pot fi considerate o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului seu la respectarea vieții sale private și corespondenței, Curtea observă că în speța de față nu se agea de o ascultare sau înregistrare a convorbirilor reclamantului, ci de o înregistrare, din motive de securitate și prevenire, a numerelor pe care interessatul dorești să le apeleze. Mai mult decât atât, această înregistrare nu se efectua în necunoștință de cauză a reclamantului, deoarece acesta trebuia să-și apună semnătura pentru a certifica că a apelat numerele noted de gardian, și aceasta în conformitate cu ordinul DGP nr. 4622 din 22 septembrie 2003 și cu nota-regulament din penitenciarul din Arad.

34.

Prin urmare, Curtea consideră că, chiar dacă dispozițiile interne precitate care prevedeau înregistrarea nu apar a fi fost publicate, este, cu toate acestea, necesar să se constate, în circumstanțele speței de față, că ingerința în cauză avea o „bază legală", că era previzibilă pentru interessat și că era lipsită de arbitrar, ținând seama de natura și de amploarea limitată a datelor colectate și de utilizarea lor.

35.

În plus, ținând seama de motivele furnizate de tribunalul județean din Arad în hotărârea sa din 19 septembrie 2007 pentru a justifica ingerința în cauză (prevenirea comiterii de alte infracțiuni) și de faptul că reclamantul avea, pe lângă telefon, alte mijloace precum corespondența și vizitele pentru a-și menține contactele cu familia și apropenii, Curtea admite că înregistrarea în cauză constituia o măsură „necesară" în penitenciarul cu regim de securitate maximă din Arad și proporțională scopului urmărit.

Din aceasta rezultă că această pretenție este vădit nefondată și trebuie respingă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Din aceste considerente, Curtea, unanim,

Declară

petiția neadmisibilă.

Stanley Naismith

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte