Coscodar împotriva României

Reclamantul, d-l Virgil Coșcodar, este cetățean român născut în 1951. Este în prezent deținut în penitenciarul din Timișoara. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin hotărâre definitivă din 26 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață pentru săvârșirea a două crime agravate (abandonarea în fundul unui puț a unei prime victime în agonie și uciderea, apoi mutilarea unei a doua persoane). Tribunalele au notat că reclamantul avea un caracter extrem de violent.

Potrivit spuselor interessatului, a fost victimă pe 31 iulie 2001, în timp ce era în detenție preventivă în penitenciarul din Timișoara, a violenței exercitate de gardieni și a fost ulterior spitalizat timp de două săptămâni. Din documentele medicale prezentate de interessat și datate din septembrie 2001 rezultă că spitalizarea în cauză a fost cauzată în principal de o ulceră duodenală cronică. Bazându-se pe documente medicale posterioare anului 2005 și, ulterior, pe o expertiză medicală din 1 februarie 2007 care menționează o discopatia lombară și o problemă la corzile vocale, reclamantul a sesizat parchetul cu mai multe plângeri penale privind violența alergată. Prin hotărâri de neîncepere a urmăririi penale din 25 iunie 2006 și 2 martie 2007, parchetele competente au respins plângerile sale sub pretextul că nu erau bine documentate și că el a refuzat să furnizeze detalii în legătură cu acestea. Nu rezultă din dosar că interessatul să fi contestat aceste hotărâri de neîncepere a urmăririi penale în fața tribunalelor interne.

Mai mult, tot potrivit reclamantului, a fost obligat să poarte uniforma portocalie a deținuților între 2002 și 2006, iar în calitate de condamnat la închisoare pe viață, era dezbrăcat și percheziționat de fiecare dată când ieșea din celulă în penitenciarul din Timișoara, pe care l-a părăsit în septembrie 2004 pentru a fi transferat în penitenciarul din Arad. În acest din urmă penitenciar, mâncarea ar fi fost proastă. Reclamantul a fost deținut într-o celulă individuală, care avea o plasă metalică, instalată de-a lungul peretelui la aproximativ 1 m distanță de fereastră și de ușă pentru a preveni orice tentativă de evadare. Această plasă nu împiedica deținutului accesul la toalete, la chiuvetă și la patul situat în celulă.

Reclamantul a inițiat mai multe proceduri penale pentru a se plânge de nerespectarea drepturilor sale în penitenciarul din Arad.

Prin sentință definitivă din 17 ianuarie 2007, tribunalul de prim nivel din Arad a confirmat că nu existau motive excepționale care să justifice, conform articolului 20 din legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor cu închisoare, ca reclamantul să beneficieze de un regim penitenciar mai puțin strict decât regimul de securitate maximă care i-a fost aplicat inițial din cauza pedepsei cu închisoare pe viață. După ce a fost supus, ulterior, la o dată neprecizată, unui regim penitenciar „închis", reclamantul beneficiază, din aprilie 2009, de un regim „semi-deschis".

Într-o altă procedură, prin sentință definitivă din 18 ianuarie 2007, tribunalul de prim nivel din Arad a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul acuza administrația penitenciarul din Arad că împiedică ceea ce el susținea că este dreptul său de a practica culta neo-protestantă și de a obține copii ale dosarului său penitenciar. A reținut că interessatul nu a solicitat și nici nu a prezentat dovezi pentru a sprijini acuzațiile sale în ciuda propunerii judecătorului în acest sens.

Mai mult, într-o procedură distinctă, tribunalul de prim nivel din Arad, prin sentință definitivă din 2 aprilie 2007, a respins parțial acțiunea prin care reclamantul se plângea, pe de o parte, de absența confidențialității convorbirilor sale telefonice în cabinele telefonice din penitenciarul din Arad și de limitarea numărului lor, și, pe de altă parte, de menținerea unei „colivii" metalice în celula sa în ciuda dispozițiilor din legea nr. 275/2006. Cu privire la convorbirile telefonice, tribunalul a constatat că nici înregistrarea numerelor apelate, nici limitarea numărului conversațiilor nu încălcau dreptul garantat de legea precitată, din moment ce aceste măsuri aveau scopul de a controla numărul apelurilor pentru ca toți deținuții să poată exercita dreptul lor în materia aceasta. A notat, de asemenea, că, în afara convorbirilor programate, interessatul putea beneficia de apeluri în caz de urgență justificată. În plus, a considerat legitimă înregistrarea numerelor apelate, deoarece avea scopul de a descuraja deținutul de a comite alte infracțiuni. Cu privire la plasa metalică, existența acesteia a fost considerată autorizată de art. 16 din legea nr. 275/2006, ținând seama de cerințele inerente secțiilor cu securitate maximă. Nu existau, potrivit tribunalului, tratamente inhumane sau degradante, cu atât mai mult că plasa nu împiedica celula să beneficieze de lumină și ventilație naturale. Cu toate că a notat că reclamantul a admis că pe parcursul zilei plasa era deschisă, tribunalul a ordonat administrației penitenciarul din Arad să mențină plasa deschisă între orele 7 și 19 iarna, și între orele 7 și 21 vara.

În sfârșit, într-o altă procedură distinctă, tribunalul județean din Arad, prin hotărâri definitive din 19 septembrie și 18 octombrie 2007, a confirmat în instanță supremă hotărârea de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet cu privire la o plângere penală a reclamantului, prin care denunța refuzul a trei gardieni de a-l lăsa, la trei rânduri, să folosească o cabină telefonică sub pretextul că nu a acceptat să indice numărul de telefon apelat sau că apelul nu era programat. În prima hotărâre precitată, tribunalul a confirmat că exista doar o „supraveghere vizuală" a reclamantului în timpul convorbirilor sale telefonice și că incidentele respective erau rezultatul aplicării de către gardieni a dispozițiilor legale relevante, și anume ordinul direcției generale a penitenciarelor (DGP) nr. 4622 din 22 septembrie 2003 prevăzând înregistrarea numerelor telefonice, înregistrare implementată pentru a preveni comiterea de alte infracțiuni și pentru a împiedica un deținut să exercite presiuni asupra martorilor sau experților în cursul procesului penal. În cea de-a doua hotărâre precitată, tribunalul a notat că numărul redus al posturilor telefonice în raport cu numărul deținuților a obligat administrația să utilizeze un program care să permită planificarea accesului la posturile respective, și că această practică nu era în sine contrară articolului 47 din legea nr. 275/2006. A reținut, de asemenea, că, în ziua incidentelor în cauză, reclamantul nu figura în programul apelurilor și nu a indicat vreo circumstanță excepțională care să justifice un apel urgent. B. Dreptul intern relevant 11. art. 16 (3) din legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor cu închisoare, care a intrat în vigoare pe 18 octombrie 2006, prevede că instituțiile penitenciare trebuie să dispose de amenajările, dispozitivele și personalul de supraveghere și control necesare. Mai mult, art. 86 (1) din regulamentul de aplicare a legii nr. 275/2006 („regulamentul"), publicat pe 16 ianuarie 2007, precizează că administrația penitenciarul trebuie să asigure deținuților, prin intermediul a trei mese pe zi, o hrană variată și corespunzătoare în cantitate și calitate stării lor de sănătate și muncii furnizate de aceștia. 12. art. 47 din legea nr. 275/2006 precitată enunță dreptul deținuților la convorbiri telefonice de la posturi fixe amplasate în penitenciar, convorbiri care au caracter confidențial și care au loc „sub supraveghere vizuală". art. 17 din regulamentul sus-menționat prevede că regulamentul stabilit de fiecare penitenciar este pus la cunoștința deținuților la intrarea acestora în penitenciar și la fiecare modificare a sa. art. 54 din regulament precizează că deținuții au dreptul la cel puțin o convorbire telefonică pe săptămână, de la posturile fixe, cu o persoană din afara penitenciarul. În conformitate cu aceste dispoziții, pe 5 februarie 2007, penitenciarul din Arad a emis o notă referitoare la regulamentul de utilizare a posturilor fixe instalate în penitenciar; această notă preciza că deținuții aveau dreptul la cincisprezece minute de convorbiri telefonice pe săptămână repartizate conform programului stabilit, și că numerele apelate erau formate în prezența gardianului pentru ca acesta să poată completa fișa corespunzătoare. PRETENSII

Într-o serie de scrisori redactate între noiembrie 2007 și ianuarie 2008, reclamantul, invocând în esență art. 3 din Convenție, se plânge, pe de o parte, de mautrări la care susținea că a fost supus în 2001 în penitenciarul din Timișoara și, pe de altă parte, de condițiile de detenție din penitenciarele din Timișoara – înainte de transferul din septembrie 2004 – și din Arad (purtarea uniformei portocalii a deținuților, regim cu securitate maximă, etc.). Cu privire la penitenciarul din Arad, reclamantul se plânge, în special, de calitatea proastă a mâncării și de prezența unei plase metalice care, după spusele sale, face ca celula să semene cu „o cușcă la o grădină zoologică" și împiedică accesul la lumină și ventilație naturale. Aceste condiții ar fi contrare dispozițiilor legale.

Pe baza articolelor 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de rezultatul procedurii penale inițiate împotriva sa și de procedurile închise prin sentințele din 17 și 18 ianuarie 2007.

Invocând în esență art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge, în sfârșit, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a dreptului de a beneficia, în penitenciarul din Arad, de convorbiri telefonice confidențiale cu exteriorul (acces limitat și programat la posturile telefonice și prezența gardienilor în apropiere, înregistrarea numerelor apelate, etc.). Furnizează o copie a unei fișe stabilite de administrația penitenciarul. ÎN DREPT A. Cu privire la pretinse încălcări ale articolului 3 din Convenție

Reclamantul se plânge de mautrări pe care susținea că le-a suferit în iulie 2001 în penitenciarul din Timișoara, precum și de condițiile de detenție din acest penitenciar și din cel al Aradului. Invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează: „Nicio persoană nu poate fi supusă torturii și nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."

Curtea observă de la început că, cu privire la violența de care se plânge reclamantul, acesta nu a dovedit că a contestat în fața tribunalelor interne hotărârile de neîncepere a urmăririi penale date de parchetele competente pe 25 iunie 2006 și 2 martie 2007, precum i se permitea conform articolului 278 din codul de procedură penală (CPP).

Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca neadmisibilă din motiv de neepuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Cu privire la condițiile de detenție descrise de reclamant, Curtea constată că unele dintre acestea se referă la perioade de timp definite (detenție în penitenciarul din Timișoara până în septembrie 2004 și purtarea uniformei până în 2006). Presupunând chiar că nu ar fi existat căi de atac efective de epuizat, ea remarcă că interessatul a prezentat această pretenție Curții în noiembrie 2007, adică mai mult de șase luni după sfârșitul perioadelor în cauză. Observă, în plus, că nu susține că condițiile descrise pentru penitenciarul din Timișoara aveau, de asemenea, loc în penitenciarul din Arad.

Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca neadmisibilă din motiv de nerespectare a termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Cu privire, în sfârșit, la condițiile de detenție de care reclamantul se plânge în penitenciarul din Arad, și în special de prezența unei plase metalice în celula sa, Curtea reamintește mai întâi că, pentru a investiga dacă un tratament este „degradant" în sensul articolului 3, ea trebuie să examineze nu doar scopul măsurii incriminate, ci și dacă, considerată în efectele sale, măsura a încălcat sau nu personalitatea unui reclamant într-un mod incompatibil cu art. 3. În acest sens, caracterul public al tratamentului poate constitui un element relevant. Cu toate acestea, absența publicității nu exclude neapărat un tratament anumit din această categorie; poate fi suficient ca victima să fie umilită în ochii săi, chiar dacă nu este umilită în ochii altora. În sfârșit, un tratament rău trebuie, pentru a se încadra sub art. 3, să atingă un minimum de gravitate.

În speța de față, Curtea observă că plasa în cauză, instalată în interiorul celulei și împiedicând – în special noaptea – accesul direct al reclamantului la ușă și fereastră, constituia un dispozitiv de securitate rezervat deținuților supuși regimului de securitate maximă. Ea constată că, în ciuda prezenței plăzii, reclamantul beneficia, înainte și după sentința definitivă din 2 aprilie 2007, de lumină și ventilație naturale și avea acces la mobilier și la toaletele din celulă. Ea notează că, în ciuda argumentelor interessatului, acest dispozitiv a fost judecat conform legii nr. 275/2006 de tribunalele interne. Curtea observă, de asemenea, că nu se agea de un „tratament" cu caracter public, susceptibil de a degrada reclamantul în ochii altora.

Deși notează că interessatul susținea în esență că acest dispozitiv de securitate era degradant în ochii săi, Curtea nu poate considera că, în circumstanțele speței de față, tratamentul în cauză a atins minimul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție. În acest sens, ea remarcă nu doar că tribunalele interne au controlat atât modul de utilizare a acestui dispozitiv, cât și regimul de executare a pedepsei reclamantului, ci mai ales că acesta nu a dovedit absolut deloc că – în circumstanțele precitate – prezența plăzii a avut asupra lui un impact psihologic și că a încălcat personalitatea sa într-un mod incompatibil cu art. 3.

Același lucru este valabil și pentru alegația referitoare la calitatea proastă a mâncării în penitenciarul din Arad, pe care reclamantul a formulat-o în termeni destul de generali și pe care nu a susținut-o în niciun fel (prin declarații de codejunii, de exemplu). Curtea reamintește că obligația autorităților naționale de a asigura sănătatea și bunăstarea generală a unui deținut implică, între altele, obligația de a-l hrăni în mod corespunzător. Cu toate acestea, ea observă că, deși susținea că au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la cantitate și calitate a mâncării care trebuie furnizată deținuților, reclamantul nu a ridicat această pretenție în niciuna din numeroasele proceduri pe care le-a inițiat în fața judecătorului încărcat cu controlul respectării dispozițiilor legii nr. 275/2006 în penitenciarul din Arad. Ea nu poate, prin urmare, să speculeze asupra legăturii de cauzalitate între acuzațiile reclamantului și ulcera duodenală diagnosticată de medici.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aspectele criticate de reclamant fie sunt nesusținute, fie nu ating minimul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție. Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la pretinse încălcări ale articolelor 5 și 6 din Convenție

Pe baza articolelor 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de rezultatul procedurilor închise prin hotărârea definitivă din 26 februarie 2002 și prin sentințele definitive din 17 și 18 ianuarie 2007.

În primul rând, cu privire la pretențiile reclamantului referitoare la procedura penală tranșate prin hotărârea din 26 februarie 2002, Curtea observă că au fost supuse unui examen din partea sa în cadrul cererei nr. 35136/02, respingă ca neadmisibilă de un comitet de trei judecători pe 15 martie 2005, așa că art. 35 § 2 b) din Convenție o împiedică să le iau în considerare în cadrul acestei cereri.

În al doilea rând, chiar presupunând că art. 6 se aplică, Curtea nu observă niciun indiciu de încălcare cu privire la rezultatul procedurilor închise pe 17 și 18 ianuarie 2007. Mai mult, chiar și în examinarea din oficiu a pretensiei reclamantului sub perspectiva articolului 9 din Convenție, respingerea celei de-a doua proceduri precitate pe motiv că interessatul nu susținese în niciun fel acțiunea sa nu implică, în ochii Curții, nicio încălcare a acestei dispoziții. Din aceasta rezultă că această parte a cererei este vădit nefondată și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Cu privire la presupusă încălcare a articolului 8 din Convenție

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a dreptului de a beneficia, în penitenciarul din Arad, de convorbiri telefonice confidențiale cu exteriorul. Invocă în esență art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât atunci când aceasta este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altuia."

Presupunând chiar că limitarea numărului de apeluri telefonice la care avea dreptul reclamantul și implementarea unui program de apeluri de către administrația penitenciarul din Arad ar putea fi considerate restricții constituind o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții familiale sau corespondenței, Curtea consideră că pot fi justificate în lumina celui de-al doilea paragraf al articolului 8. În acest sens, este necesar să se țină seama de necesitatea de a partaja posturile telefonice între toți ceilalți deținuți, precum și de cerințele legate de prevenirea infracțiunilor penale și apărarea ordinii. Mai mult, Curtea observă că reclamantul nu a dovedit deloc că gardieni se stăteau în apropiere de posturile telefonice în timp ce avea convorbiri și ascultau conținutul acestora. Ea observă, în orice caz, că în hotărârea din 19 septembrie 2007, tribunalul județean din Arad a contrazis teza interessatului, concluzionând că se agea doar de o „supraveghere vizuală" efectuată în conformitate cu legea nr. 275/2006.

Cu privire la înregistrarea numerelor de apel ale reclamantului, Curtea observă de la început că, având în vedere documentele și deciziile interne prezentate de interessat, este necesar să se distingă speța de față de alte cauze supuse examinării acesteia, în care a respins ca nesusținută o pretenție similară. Ea reamintește că exploatarea informațiilor referitoare la convorbiri telefonice, în special data și durata acestora, precum și numerele compuse, poate ridica probleme în ceea ce privește art. 8, aceste elemente făcând „parte integrantă a comunicațiilor telefonice". Ea reiterează, de asemenea, că memorarea datelor referitoare la viața privată a unei persoane intră și ea în domeniul de aplicare al articolului 8 § 1.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat că orice detenție regulată conform articolului 5 din Convenție implică prin natura ei o restricție la viața privată și familială a deținuților. În acest sens, ea reafirmă că este esențial ca administrația să-i ajute pe aceștia să mențină contact cu familia lor apropiată, chiar dacă, după cum Curtea a spus constant, o anumită control al contactelor deținuților cu lumea exterioară este necesar și nu este în sine incompatibil cu Convenția.

Deși admite că faptele în cauză pot fi considerate o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului seu la respectarea vieții sale private și corespondenței, Curtea observă că în speța de față nu se agea de o ascultare sau înregistrare a convorbirilor reclamantului, ci de o înregistrare, din motive de securitate și prevenire, a numerelor pe care interessatul dorești să le apeleze. Mai mult decât atât, această înregistrare nu se efectua în necunoștință de cauză a reclamantului, deoarece acesta trebuia să-și apună semnătura pentru a certifica că a apelat numerele noted de gardian, și aceasta în conformitate cu ordinul DGP nr. 4622 din 22 septembrie 2003 și cu nota-regulament din penitenciarul din Arad.

Prin urmare, Curtea consideră că, chiar dacă dispozițiile interne precitate care prevedeau înregistrarea nu apar a fi fost publicate, este, cu toate acestea, necesar să se constate, în circumstanțele speței de față, că ingerința în cauză avea o „bază legală", că era previzibilă pentru interessat și că era lipsită de arbitrar, ținând seama de natura și de amploarea limitată a datelor colectate și de utilizarea lor.

În plus, ținând seama de motivele furnizate de tribunalul județean din Arad în hotărârea sa din 19 septembrie 2007 pentru a justifica ingerința în cauză (prevenirea comiterii de alte infracțiuni) și de faptul că reclamantul avea, pe lângă telefon, alte mijloace precum corespondența și vizitele pentru a-și menține contactele cu familia și apropenii, Curtea admite că înregistrarea în cauză constituia o măsură „necesară" în penitenciarul cu regim de securitate maximă din Arad și proporțională scopului urmărit. Din aceasta rezultă că această pretenție este vădit nefondată și trebuie respingă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste considerente, Curtea, unanim, Declară petiția neadmisibilă. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Virgil Coșcodar, est un ressortissant roumain né en 1951. Il est actuellement détenu dans la prison de Timișoara. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par un arrêt définitif du 26 février 2002, la Cour suprême de justice condamna le requérant à la prison à perpétuité pour la commission de deux meurtres aggravés (abandon au fond d’un puits d’une première victime à l’agonie et meurtre puis mutilation d’une seconde personne). Les tribunaux notèrent que le requérant avait un caractère extrêmement violent.

Aux dires de l’intéressé, il avait été victime le 31 juillet 2001, alors qu’il était en détention provisoire dans la prison de Timișoara, de violences de la part des gardiens et il avait été par la suite hospitalisé durant deux semaines. Il ressort des documents médicaux présentés par l’intéressé et datés de septembre 2001 que l’hospitalisation en question avait été causée principalement par un ulcère duodénal chronique. S’appuyant sur des documents médicaux postérieurs à 2005 et, par la suite, sur une expertise médicale du 1 er février 2007 qui mentionnait une discopathie lombaire et un problème aux cordes vocales, le requérant saisit le parquet de plusieurs plaintes pénales portant sur les violences alléguées. Par des non-lieux rendus le 25 juin 2006 et le 2 mars 2007, les parquets compétents rejetèrent ses plaintes au motif qu’elles n’étaient pas étayées et qu’il avait refusé de fournir des détails à leur sujet. Il ne ressort pas du dossier que l’intéressé ait contesté ces non-lieux devant les tribunaux internes.

Par ailleurs, toujours selon le requérant, il avait été obligé de porter l’uniforme orange des détenus entre 2002 et 2006, et, en tant que condamné à la prison à perpétuité, il était déshabillé et fouillé à chaque sortie de sa cellule dans la prison de Timișoara, qu’il avait quittée en septembre 2004 pour être transféré à la prison d’Arad. Dans cette dernière prison, la nourriture aurait été mauvaise. Le requérant y fut détenu dans une cellule individuelle, qui comportait un grillage métallique, installé le long du mur à environ 1 m de distance de la fenêtre et de la porte pour prévenir toute tentative d’évasion. Ce grillage n’empêchait pas l’accès du détenu aux toilettes, au lavabo et au lit situés dans la cellule.

Le requérant engagea plusieurs procédures pénales pour se plaindre d’une méconnaissance de ses droits dans la prison d’Arad.

Par un jugement définitif du 17 janvier 2007, le tribunal de première instance d’Arad confirma qu’il n’y avait pas de motifs exceptionnels justifiant, selon l’article 20 de la loi n o 275/2006 sur l’exécution des peines de prison, que le requérant bénéficie d’un régime pénitentiaire moins strict que le régime de sécurité renforcée qui lui avait été appliqué initialement en raison de sa peine de prison à perpétuité. Ayant été soumis par la suite, à une date non précisée, à un régime pénitentiaire « fermé », le requérant bénéficie, depuis avril 2009, d’un régime « semi-ouvert ».

Dans une autre procédure, par un jugement définitif du 18 janvier 2007, le tribunal de première instance d’Arad rejeta comme mal fondée l’action par laquelle le requérant accusait l’administration de la prison d’Arad d’entraver ce qu’il alléguait être son droit de pratiquer le culte néo-protestant et d’obtenir des copies de son dossier de prison. Il retint que l’intéressé n’avait ni demandé ni présenté des preuves pour étayer ses allégations malgré la proposition du juge dans ce sens.

Par ailleurs, dans une procédure distincte, le tribunal de première instance d’Arad, par un jugement définitif du 2 avril 2007, rejeta partiellement l’action par laquelle le requérant se plaignait, d’une part, d’un défaut de confidentialité de ses conversations téléphoniques dans les cabines téléphoniques de la prison d’Arad et de la limitation de leur nombre, et, d’autre part, du maintien d’une « cage » métallique dans sa cellule malgré les dispositions de la loi n o 275/2006. S’agissant des conversations téléphoniques, le tribunal constata que ni le fichage des numéros appelés ni la limitation du nombre des conversations ne portaient atteinte au droit garanti par la loi précitée, dès lors que ces mesures étaient destinées à contrôler le nombre des appels afin que tous les détenus puissent exercer leur droit en la matière. Il releva également que, en dehors des conversations programmées, l’intéressé pouvait bénéficier d’appels en cas d’urgence justifiée. En outre, il jugea légitime le fichage des numéros appelés puisqu’il avait pour but de décourager le détenu de commettre d’autres délits. S’agissant du grillage métallique, son existence fut considérée comme autorisée par l’article 16 de la loi n o 275/2006, compte tenu des exigences inhérentes aux sections à sécurité renforcée ( maximă siguranță ). Il n’y avait pas, selon le tribunal, de traitement inhumain ou dégradant, d’autant plus que ce grillage n’empêchait pas la cellule de bénéficier de la lumière et de l’aération naturelles. Tout en notant que le requérant avait admis que pendant la journée le grillage était ouvert, le tribunal ordonna à l’administration de la prison d’Arad de maintenir ouvert le grillage en cause entre 7 heures et 19 heures l’hiver, et entre 7 heures et 21 heures l’été.

Enfin, dans deux procédures distinctes, le tribunal départemental d’Arad, par des arrêts définitifs du 19 septembre et du 18 octobre 2007, confirma en dernier ressort le non-lieu rendu par le parquet au sujet d’une plainte pénale du requérant, par laquelle il avait dénoncé le refus de trois gardiens de le laisser, à trois reprises, utiliser une cabine téléphonique au motif qu’il n’avait pas accepté d’indiquer le numéro de téléphone appelé ou que l’appel n’était pas programmé. Dans le premier arrêt précité, le tribunal confirma qu’il n’y avait eu qu’une « surveillance à vue » du requérant lors des conversations téléphoniques de celui-ci et que les incidents en question étaient le résultat de l’application par les gardiens des dispositions légales pertinentes, à savoir l’ordre de la direction générale des prisons (DGP) n o 4622 du 22 septembre 2003 prévoyant le fichage des numéros téléphoniques, fichage mis en œuvre pour prévenir la commission d’autres délits et empêcher un détenu d’exercer des pressions sur des témoins ou experts au cours du procès pénal. Dans le second arrêt précité, le tribunal nota que le nombre réduit des postes téléphoniques par rapport au nombre des détenus avait imposé à l’administration l’usage d’un programme permettant de planifier l’accès aux postes en question, et que cette pratique n’était pas contraire en soi à l’article 47 de la loi n o 275/2006. Il retint en outre que, le jour des incidents en cause, le requérant ne figurait pas au planning des appels et qu’il n’avait pas indiqué de circonstance exceptionnelle justifiant un appel urgent. B. Le droit interne pertinent

L’article 16 (3) de la loi n o 275/2006 sur l’exécution des peines de prison, entrée en vigueur le 18 octobre 2006, prévoit que les établissements pénitentiaires doivent disposer des aménagements, dispositifs et personnels de surveillance et de contrôle nécessaires. Par ailleurs, l’article 86 (1) du règlement d’application de la loi n o 275/2006 (« le règlement »), publié le 16 janvier 2007, précise que l’administration de la prison doit assurer aux détenus, par le biais de trois repas par jour, une nourriture variée et appropriée en quantité et en qualité à leur état de santé et au travail fourni par eux.

L’article 47 de la loi n o 275/2006 précitée énonce le droit des détenus à des conversations téléphoniques à partir de postes fixes placés dans la prison, conversations qui ont un caractère confidentiel et qui ont lieu « sous surveillance à vue ». L’article 17 du règlement susmentionné prévoit que le règlement établi par chaque prison est porté à la connaissance des détenus à leur entrée dans la prison et lors de chacune de ses modifications. L’article 54 du règlement précise que les détenus ont droit à au moins une conversation téléphonique hebdomadaire, à partir des postes fixes, avec une personne de l’extérieur de la prison. En vertu de ces dispositions, le 5 février 2007 la prison d’Arad émit une note relative au règlement d’utilisation des postes fixes installés dans la prison ; cette note précisait que les détenus avaient droit à quinze minutes de conversations téléphoniques par semaine réparties suivant le planning établi, et que les numéros appelés étaient formés en présence du gardien afin qu’il puisse remplir la fiche correspondante. GRIEFS

Dans plusieurs lettres rédigées entre novembre 2007 et janvier 2008, le requérant, invoquant en substance l’article 3 de la Convention, se plaint, d’une part, de mauvais traitements auxquels il allègue avoir été soumis en 2001 dans la prison de Timișoara et, d’autre part, des conditions de détention dans les prisons de Timișoara – avant son transfert en septembre 2004 – et d’Arad (port de l’uniforme orange des détenus, régime à sécurité renforcée, etc.). En ce qui concerne la prison d’Arad, le requérant se plaint notamment de la mauvaise qualité de la nourriture et de la présence d’un grillage métallique qui, selon lui, fait ressembler la cellule à « une cage dans un zoo » et empêche l’accès à la lumière et à l’aération naturelles. Ces conditions seraient contraires aux dispositions légales.

Sur le terrain des articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint en outre de l’issue de la procédure pénale engagée à son encontre et des procédures achevées par les jugements des 17 et 18 janvier 2007.

Invoquant en substance l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et à son droit de bénéficier, dans la prison d’Arad, de conversations téléphoniques confidentielles avec l’extérieur (accès limité et programmé aux postes téléphoniques et présence des gardiens à proximité, fichage des numéros appelés, etc.). Il fournit un exemplaire d’une fiche établie par l’administration de la prison. EN DROIT A. Sur les violations alléguées de l’article 3 de la Convention

Le requérant se plaint de mauvais traitements qu’il aurait subis en juillet 2001 dans la prison de Timișoara ainsi que des conditions de détention dans cette prison et dans celle d’Arad. Il invoque l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour observe d’emblée qu’en ce qui concerne les violences dont se plaint le requérant, celui-ci n’a pas prouvé avoir contesté devant les tribunaux internes les non-lieux rendus par les parquets compétents le 25 juin 2006 et le 2 mars 2007, ainsi que le lui permettait l’article 278 1 du code de procédure pénale (CPP) (voir, mutatis mutandis , Neata c. Roumanie (déc.), n o 17857/03, §§ 40-41, 18 novembre 2008).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne les conditions de détention décrites par le requérant, la Cour constate que certaines d’entre elles se rapportent à des laps de temps définis (détention à la prison de Timișoara jusqu’en septembre 2004 et port de l’uniforme jusqu’en 2006). A supposer qu’il n’y ait pas eu de recours effectifs à épuiser, elle relève que l’intéressé a présenté ce grief devant la Cour en novembre 2007, soit plus de six mois après la fin des laps de temps en question. Elle observe en outre qu’il ne soutient pas que les conditions décrites pour la prison de Timisoara avaient également cours dans la prison d’Arad (voir, mutatis mutandis , Brândușe c. Roumanie , n o 6586/03, § 41, 7 avril 2009).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant irrecevable pour non-respect du délai de six mois, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne enfin les conditions de détention dont le requérant se plaint dans la prison d’Arad, et particulièrement de la présence d’un grillage métallique dans sa cellule, la Cour rappelle d’abord que, pour rechercher si un traitement est « dégradant » au sens de l’article 3, elle doit examiner non seulement le but de la mesure incriminée, mais également si, considérée dans ses effets, la mesure a ou non porté atteinte à la personnalité d’un requérant d’une manière incompatible avec l’article 3. A cet égard, le caractère public du traitement peut constituer un élément pertinent. Toutefois, l’absence de publicité n’empêche pas nécessairement un traitement déterminé d’entrer dans cette catégorie ; il peut fort bien suffire que la victime soit humiliée à ses propres yeux, même si elle ne l’est pas à ceux d’autrui ( Raninen c. Finlande , 16 décembre 1997, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, et Erdogan Yagiz c. Turquie , n o 27473/02, § 37, 6 mars 2007). Enfin, un mauvais traitement doit, pour tomber sous le coup de l’article 3, atteindre un minimum de gravité ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 162, série A n o 25).

En l’espèce, la Cour observe que le grillage en question, installé à l’intérieur de la cellule et empêchant – notamment pendant la nuit – l’accès direct du requérant à la porte et à la fenêtre, constituait un dispositif de sécurité réservé aux détenus soumis au régime de sécurité renforcée. Elle relève que, malgré la présence du grillage, le requérant bénéficiait, avant comme après le jugement définitif du 2 avril 2007, de la lumière et de l’aération naturelles et qu’il avait accès au mobilier et aux toilettes de la cellule. Elle note que, en dépit des arguments de l’intéressé, ce dispositif a été jugé conforme à la loi n o 275/2006 par les tribunaux internes (paragraphe 9 ci-dessus). La Cour observe par ailleurs qu’il ne s’agissait pas d’un « traitement » à caractère public, susceptible de rabaisser le requérant aux yeux des autres (voir, a contrario , Chtchebet c. Russie , n o 16074/07, §§ 89-92, 12 juin 2008 ; Erdogan Yagiz , précité, § 40 et 45 ; Gorodnitchev c. Russie , n o 52058/99, §§ 104-108, 24 mai 2007, et Sarban c. Moldova , n o 3456/05, §§ 88 et 90, 4 octobre 2005).

Tout en notant que l’intéressé allègue en substance que ce dispositif de sécurité était dégradant à ses propres yeux, la Cour ne saurait considérer que, dans les circonstances de l’espèce, le traitement en cause a atteint le minimum de gravité requis par l’article 3 de la Convention. A ce titre, elle relève non seulement que les tribunaux internes ont contrôlé tant la manière d’utiliser ce dispositif que le régime d’exécution de la peine du requérant, mais surtout que ce dernier n’a aucunement prouvé que – dans les circonstances précitées – la présence du grillage avait sur lui un impact psychologique et qu’il a porté atteinte à sa personnalité d’une manière incompatible avec l’article 3 (voir, mutatis mutandis , D.G. c. Irlande , n o 39474/98, § 98, 16 mai 2002, et Raninen , précité, §§ 58-59, et, a contrario , Erdogan Yagiz , précité, §§ 43- 45).

Il en va de même pour ce qui est de l’allégation concernant la mauvaise qualité de la nourriture à la prison d’Arad, que le requérant a formulée dans des termes assez généraux et qu’il n’a étayée d’aucune manière que ce soit (par des déclarations de codétenus, par exemple) (voir, mutatis mutandis , Rokhlina c. Russie (déc.), n o 54071/00, 9 septembre 2004, et, a contrario , Mikadze c. Russie , n o 52697/99, §§ 125-127, 7 juin 2007). La Cour rappelle que l’obligation faite aux autorités nationales d’assurer la santé et le bien-être général d’un détenu implique certes, entre autres, l’obligation de le nourrir convenablement ( Kadiķis c. Lettonie (n o 2), n o 62393/00, § 55, 4 mai 2006). Néanmoins, elle observe que, alors qu’il soutient qu’il y a eu méconnaissance des dispositions légales relatives à la quantité et la qualité de la nourriture à fournir aux détenus, le requérant n’a soulevé ce grief dans aucune des nombreuses procédures qu’il a engagées devant le juge chargé de contrôler le respect des dispositions de la loi n o 275/2006 dans la prison d’Arad. Elle ne saurait donc spéculer sur le lien de causalité entre les allégations du requérant et l’ulcère duodénal diagnostiqué par les médecins.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que les aspects critiqués par le requérant soit sont non étayés soit n’atteignent pas le minimum de gravité requis par l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les violations alléguées des articles 5 et 6 de la Convention

Sur le terrain des articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’issue des procédures achevées par l’arrêt définitif du 26 février 2002 et par les jugements définitifs des 17 et 18 janvier 2007.

En premier lieu, en ce qui concerne les griefs du requérant relatifs à la procédure pénale tranchée par l’arrêt du 26 février 2002, la Cour observe qu’ils ont fait l’objet d’un examen de sa part dans le cadre de la requête n o 35136/02, rejetée comme irrecevable par un comité de trois juges le 15 mars 2005, de sorte que l’article 35 § 2 b) de la Convention fait obstacle à ce qu’elle les prenne en considération dans le cadre de la présente requête (voir, mutatis mutandis , Serves c. France (déc.), n o 38642/97, CEDH 2000 ‑ V).

En second lieu, à supposer même que l’article 6 trouve à s’appliquer, la Cour ne relève aucun indice de violation en ce qui concerne l’issue des procédures achevées les 17 et 18 janvier 2007. Par ailleurs, même dans un examen d’office du grief du requérant sous l’angle de l’article 9 de la Convention, le rejet de la seconde procédure précitée au motif que l’intéressé n’avait nullement étayé son action n’emporte aux yeux de la Cour aucune violation de cette disposition (paragraphe 8 ci-dessus). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 8 de la Convention

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et à son droit de bénéficier, dans la prison d’Arad, de conversations téléphoniques confidentielles avec l’extérieur. Il invoque en substance l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

A supposer que la limitation du nombre d’appels téléphoniques auxquels le requérant avait droit et la mise en œuvre d’un planning des appels par l’administration de la prison puissent être considérées comme des restrictions constitutives d’une ingérence dans l’exercice du droit au respect de la vie familiale ou de la correspondance, la Cour estime qu’elles peuvent se justifier à la lumière du deuxième paragraphe de l’article 8. A cet égard, il y a lieu de tenir compte de la nécessité de partager les postes téléphoniques entre tous les autres détenus ainsi que des exigences liées à la prévention des infractions pénales et à la défense de l’ordre ( A.B. c. Pays-Bas , n o 37328/97, §§ 92-94, 29 janvier 2002 ; et Ciszewski c. Pologne (déc.), n o 38668/97, 6 janvier 2004). De plus, la Cour observe que le requérant n’a nullement prouvé que les gardiens se tenaient à proximité des postes téléphoniques pendant ses conversations et qu’ils en écoutaient le contenu. Elle note en tout état de cause que, dans son arrêt du 19 septembre 2007, le tribunal départemental d’Arad a contredit la thèse de l’intéressé, concluant qu’il ne s’agissait que d’une « surveillance à vue » effectuée dans le respect de la loi n o 275/2006 (paragraphe 10 ci-dessus).

Pour ce qui est du fichage des numéros d’appel du requérant, la Cour observe d’emblée que, eu égard aux documents et décisions internes présentés par l’intéressé, il y a lieu de distinguer la présente affaire d’autres affaires soumises à son examen, dans lesquelles elle a rejeté comme étant non étayé un grief similaire ( Treptow c. Roumanie (déc.), n o 30358/03, 20 mai 2008, et Brândușe c. Roumanie , précité, §§ 77-79). Elle rappelle que l’exploitation d’informations se rapportant à des conversations téléphoniques, notamment leur date et leur durée ainsi que les numéros composés, peut poser problème au regard de l’article 8, ces éléments faisant « partie intégrante des communications téléphoniques ». Elle réitère également que la mémorisation de données relatives à la vie privée d’un individu entre elle aussi dans le champ d’application de l’article 8 § 1 ( Copland c. Royaume-Uni [GC], n o 62617/00, § 43, 3 avril 2007, et Malone c. Royaume-Uni , 2 août 1984, § 84, série A n o 82).

Cela étant, la Cour rappelle avoir jugé que toute détention régulière au regard de l’article 5 de la Convention entraîne par nature une restriction à la vie privée et familiale des détenus. A cet égard, elle réaffirme qu’il est essentiel que l’administration aide ceux-ci à maintenir un contact avec leur famille proche ( Kalachnikov c. Russie (déc.), n o 47095/99, CEDH 2001 XI), même si, comme la Cour l’a constamment dit, un certain contrôle des contacts des détenus avec le monde extérieur est nécessaire et non incompatible en soi avec la Convention ( ibidem ; voir aussi Wisse c. France , n o 71611/01, §§ 29-30, 20 décembre 2005).

Tout en admettant que les faits en cause peuvent être considérés comme une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit au respect de sa vie privée et de sa correspondance, la Cour observe qu’en l’espèce il ne s’agissait pas d’une écoute ou d’un enregistrement des conversations du requérant (voir, a contrario , Doerga c. Pays-Bas , n o 50210/99, § 43, 27 avril 2004, et Baybasin c. Pays-Bas (déc.), n o 13600/02, 6 octobre 2005), mais d’un fichage, pour des raisons de sécurité et de prévention, des numéros que l’intéressé souhaitait appeler (voir, mutatis mutandis , pour le « comptage » des numéros appelés, P.G. et J.H. c. Royaume-Uni , n o 44787/98, § 76, CEDH 2001-IX, et Malone , précité, § 84). Qui plus est, ce fichage n’était pas effectué à l’insu du requérant (voir, a contrario , Wisse , précité, §§ 29-30, et Copland , précité, § 44), puisque ce dernier devait apposer sa signature pour certifier qu’il avait bien appelé les numéros relevés par le gardien, et ce conformément à l’ordre de la DGP n o 4622 du 22 septembre 2003 et à la note-règlement de la prison d’Arad (paragraphes 10 et 12 ci-dessus).

Partant, la Cour considère que, même si les dispositions internes précitées qui prévoyaient le fichage n’apparaissent pas comme ayant été publiées, il convient néanmoins de constater, dans les circonstances de l’espèce, que l’ingérence en cause avait une « base légale » (voir, mutatis mutandis , Baybasin (déc.), précitée, et, a contrario , Cotlet c. Roumanie , n o 38565/97, § 47, 3 juin 2003), qu’elle était prévisible pour l’intéressé et qu’elle était dépourvue d’arbitraire, compte tenu de la nature et de la portée limitée des données recueillies et de leur utilisation (voir, mutatis mutandis , P.G. et J.H. , précité, §§ 46-48, et, a contrario , Doerga , précité, §§ 50-54).

Par ailleurs, prenant note des motifs fournis par le tribunal départemental d’Arad dans son arrêt du 19 septembre 2007 pour justifier l’ingérence en question (prévenir la commission d’autres délits) et du fait que le requérant disposait, outre le téléphone, d’autres moyens tels que le courrier et les visites pour maintenir ses contacts avec sa famille et ses proches, la Cour admet que le fichage en cause constituait une mesure « nécessaire » dans la prison au régime de sécurité renforcée d’Arad et proportionnée au but poursuivi (voir, mutatis mutandis , Ciszewski (déc.), précitée, Baybasin (déc.), précitée, et P.G. et J.H. , précité, §§ 49-51). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président