AFFAIRE GIKA ET AUTRES c. GRECE

AFFAIRE GIKA ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2005)

În cazul Gika și al altor 9 c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Loucaide președintele C.L. Rozakis Tulkens Kovler, Steiner dnii Hajiyev Spielmann judecători și al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 februarie 2005, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 33339/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și ale cărei zece resortisanți ai acestui stat, ale căror nume figurează mai jos în anexă ( Reclamanții sunt reprezentați de cabinetul de avocatură G. Stefanakis și asociați. Guvernul grec (inclusiv pelékou) este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier la Consiliul Juridic al statului și dl V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al statului. La 21 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice plângerii întemeiate pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului. La 28 decembrie 1992, reclamanții au sesizat Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Atena cu o cerere de condamnare a statului elen la plata diverselor sume ca daune-interese, deoarece acesta nu le-a acordat un nivel salarial superior. La 25 aprilie 1994, Tribunalul Administrativ din Atena a acceptat parțial cererea acestora (Decizia nr. 4407/1994). La 28 iunie 1994 și 5 august 1994, atât reclamanții, cât și statul au solicitat această decizie. La 25 mai 1995, Curtea de Apel Administrativă din Atena a respins apelurile lor (Decizia nr. 2734/1995). La 9 noiembrie 1995, statul s-a ocupat de casare (recurs în casation n 8721/1995). 10. Ședința a fost stabilită inițial la 12 ianuarie 1998, apoi a fost amânată de șase ori. martie 2002, Consiliul de Stat a declarat anularea procedurii în temeiul Legii nr. 2944/2001, care exclude recursul la casare pentru litigiile cu un obiect mai mic de 2 000 000 de drahme (aproximativ 6 000 de euro) (actul nr. 861/2002). Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 decembrie 1992, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Atena și s-a încheiat la 1 martie 2002, cu Actul nr. 861/2002 al Consiliului de Stat, astfel încât a durat nouă ani, două luni și patru zile pentru trei instanțe. Guvernul contestă aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) în cazul de față, susținând că reclamanții sunt funcționari pensionați ai Ministerului Justiției și că cererile lor datează din perioada în care erau în activitate. 14. Reclamanții se opun acestei teze și susțin că nu au participat la exercitarea autorității publice și că au revendicat un drept privat și patrimonial al cărui caracter civil nu poate fi pus în discuție. 15. Curtea amintește că, într-o hotărâre recentă, a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind litigiile referitoare la funcționarii publici și de a adopta un nou criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de agent (Pellegrin c. Franța [GC], n 28541/95, CEDO 1999 VIII). În special, Curtea a decis că sunt excluse din domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție numai litigiile agenților care ocupă locuri de muncă care implică participarea la exercitarea autorității publice. Evident, acest lucru nu este valabil în cazul de față. Întradevăr, reclamanții făceau parte din personalul administrativ al instanțelor elene. În opinia Curții, acest tip de post nu este o caracteristică a activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului membru respectiv (pellegrin c. Franța, menționat anterior, § 66; Devlin c. Regatul Unit, n 29545/95, § 26, 30 octombrie 2001). Prin urmare, art. 6 se aplică. 16. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În sfârșit, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 17. Guvernul efectuează o analiză cronologică a procedurii pentru a demonstra că fiecare etapă a acesteia a fost realizată cu celeritate. De asemenea, se referă la greva avocaților baroului din Atena care s-a desfășurat în mod sporadic între 23 ianuarie 1989 și 30 iunie 1994, eveniment care nu a fost controlat de instanțe și adaugă că reclamanții nu au încercat să accelereze procedura și consideră că instanțele sesizate au luat o hotărâre în termenul rezonabil. 18. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, în ultimă instanță, Manios c. Grecia, nr. 70626/01, 11 martie 2004). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cadrul procedurii 21. Reclamanții se plâng, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, că nu au beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că problema prezentată instanțelor naționale a fost soluționată definitiv de către legiuitor și nu de către autoritățile judiciare, în special că Legea nr. 2994/2001 a influențat în mod direct soluționarea litigiului. Or, această lege a fost adoptată în timp ce recursul lor era deja în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. Cu privire la admisibilitate 22. Curtea amintește că a admis deja că legile de procedură se pot aplica imediat procedurilor în curs, fără a aduce atingere dreptului de acces al persoanelor interesate la o instanță (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre, Hotărârea din 19 decembrie 1997, În orice caz, în ceea ce privește prezenta cauză, Comisia constată că statul elen, prin formarea unei puteri în Casație, se află la originea procedurii în fața Consiliului de Stat care, ulterior, a fost anulată în temeiul Legii nr. 2994/2001. Prin urmare, în ipoteza unei probleme de acces la Consiliul de Stat, acesta ar fi avut loc în detrimentul statului însuși și nu al reclamanților Într-adevăr, aceștia din urmă au profitat de anularea procedurii și de confirmarea hotărârii în apel care a făcut obiectul cererii lor. Prin urmare, reclamanții nu se pot preface victime ale unei încălcări a dreptului lor de acces la o instanță. 23. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. Cu privire la încălcarea articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 24, reclamanții se plâng, de asemenea, că anularea procedurii de către Consiliul de Stat a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. privind admisibilitatea 25. Curtea observă că anularea procedurii în fața Consiliului de Stat nu a afectat valabilitatea deciziei Curții Administrative de Apel care le-a acordat în parte reclamanților sumele solicitate. Întradevăr, statul nu a putut infirma decizia în litigiu în fața Consiliului de Stat, reclamanții sunt în prezent titulari ai unui drept definitiv de creanță împotriva acestora. Prin urmare, aceștia nu se pot plânge de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. 26. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 30. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, aceasta le acordă împreună 10 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Reclamanții solicită, de asemenea, 2 752,48 EUR fiecare pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Ele nu produc nicio factură sau notă de plată a onorariilor. Ei susțin că, în temeiul unui acord oral încheiat cu firma de avocatură care îi reprezintă în fața Curții, vor trebui să plătească 2 550 EUR fiecare la sfârșitul procedurii. 32. Guvernul susține că pretențiile reclamanților în acest sens sunt vagi și nejustificate. 33. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). 34. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în Grecia, Curtea a statuat deja că durata unei proceduri poate duce la o creștere a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ale reclamantului în fața instanțelor interne și că, prin urmare, trebuie să se țină seama de acestea (a se vedea, printre altele, Hotărârea Capano c. Italia din 25 iunie 1987, seria A n 119-A, p. 15, § 37). Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea constată că reclamanții nu produc nicio factură în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor sesizate; prin urmare, această parte din pretențiile lor ar trebui respinsă. În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamanților în fața acesteia, Curtea constată că pretențiile acestora nu sunt nici detaliate, nici însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se excludă și cererea acestora în această privință. Interesele moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 17 martie 2005 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduleer Președinte Lista reclamanților 1. Irini GIKA 2. Antonia Poulia 3. Vassiliki GRIGORATOU 4. Maria VASKA 5. Kalliopi KOVAOU 6. Despina Vistzilaiou 7. Christos KOTSANAS 8. Stamatina BALAKTSI 9. Despina VAGENA-VOUZOKA 10. Theofani FLOU

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE GIKA ET AUTRES c. GRÈCE

(

Requête n

o

33339/02)

ARRÊT

STRASBOURG

17 mars 2005

DÉFINITIF

17/06/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Gika et 9 autres c. Grèce,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

A.

Kovler,

M

me

E.

Steiner

,

MM.

K.

Hajiyev

,

D.

Spielmann

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 février 2005,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

33339/02) dirigée contre la République hellénique et dont dix ressortissants de cet Etat, dont les noms apparaissent ci-dessous en annexe («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 28 août 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par le cabinet d'avocats G. Stefanakis et associés. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M

me

V. Pelekou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

3.

Le 21 octobre 2003, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond.

EN FAIT

4.

Les requérants sont d'anciens membres du personnel administratif des tribunaux grecs.

5.

Le 28 décembre 1992, les requérants saisirent le tribunal administratif de première instance d'Athènes d'une demande tendant à condamner l'Etat grec à leur verser diverses sommes au titre de dommages-intérêts, faute pour celui-ci de leur avoir accordé un échelon salarial supérieur.

6.

Le 25 avril 1994, le tribunal administratif d'Athènes fit partiellement droit à leur demande (décision n

o

4407/1994).

7.

Les 28 juin 1994 et 5 août 1994, tant les requérants que l'Etat interjetèrent appel de cette décision.

8.

Le 25 mai 1995, la cour d'appel administrative d'Athènes rejeta leurs appels (décision n

o

2734/1995).

9.

Le 9 novembre 1995, l'Etat se pourvut en cassation (pourvoi en cassation n

o

8721/1995).

10.

L'audience fut initialement fixée au 12 janvier 1998, puis reportée à six reprises. Le 1

er

mars 2002, le Conseil d'Etat déclara l'annulation de la procédure en vertu de la loi n

o

2944/2001 qui exclut le pourvoi en cassation pour les litiges ayant un objet inférieur à 2

000 000 drachmes (environ 6

000 euros) (acte n

o

861/2002).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

11.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

La période à considérer a débuté le 28 décembre 1992, avec la saisine du tribunal administratif d'Athènes et s'est achevée le 1

er

mars 2002, avec l'acte n

o

861/2002 du Conseil d'Etat. Elle a donc duré neuf ans, deux mois et quatre jours pour trois instances.

A.

Sur la recevabilité

13.

Le Gouvernement conteste l'applicabilité de l'article 6 § 1 en l'espèce. Il affirme que les requérants sont des fonctionnaires retraités du ministère de la Justice et que leurs revendications remontent à l'époque où ils étaient en activité.

14.

Les requérants s'opposent à cette thèse. Ils affirment qu'ils ne participaient pas à l'exercice de la puissance publique et qu'ils revendiquaient un droit privé et patrimonial dont le caractère civil ne saurait être mis en question.

15.

La Cour rappelle que, dans un arrêt récent, elle a eu l'occasion de revoir sa jurisprudence quant a l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention aux litiges relatifs aux agents publics, et d'adopter un nouveau critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par l'agent (

Pellegrin c. France

[GC], n

o

28541/95, CEDH

1999

‑

VIII). En particulier, la Cour a décidé que seuls sont soustraits du champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents qui occupent des emplois impliquant une participation à l'exercice de la puissance publique. Tel n'est manifestement pas le cas en l'espèce. En effet, les requérants faisaient partie du personnel administratif des tribunaux grecs. De l'avis de la Cour, ce type de poste n'est pas «

caractéristique des activités spécifiques de l'administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l'Etat

» (

Pellegrin c. France

, précitée, § 66 ;

Devlin c. Royaume-Uni

, n

o

29545/95, § 26, 30 octobre 2001). Partant, l'article 6 trouve à s'appliquer.

16.

La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève enfin que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

17.

Le Gouvernement procède à une analyse chronologique de la procédure pour démontrer que chaque étape de celle-ci fut menée avec célérité. Il se réfère en outre à la grève des avocats du barreau d'Athènes qui s'étala sporadiquement du 23 janvier 1989 au 30 juin 1994, événement qui échappe au contrôle des tribunaux. Il ajoute que les requérants n'ont pas cherché à accélérer la procédure et estime que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables.

18.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

19.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir, en dernier lieu,

Manios c.

Grèce

, n

o

70626/01, 11

mars 2004).

20.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L'EQUITÉ DE LA PROCÉDURE

21.

Les requérants se plaignent, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable du fait que la question soumise aux tribunaux nationaux a été définitivement tranchée par le législateur et non par le pouvoir judiciaire. En particulier, ils affirment que la loi n

o

2944/2001 influa directement sur le dénouement du litige

; or, cette loi fut adoptée alors que leur pourvoi était déjà pendant devant le Conseil d'Etat.

Sur la recevabilité

22.

La Cour rappelle qu'elle a déjà admis que les lois de procédure peuvent s'appliquer immédiatement aux procédures en cours, sans que cela ne porte atteinte au droit d'accès des intéressés à un tribunal (voir, parmi d'autres,

Brualla Gómez de la Torre,

arrêt du 19

décembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997–VIII, p. 2956, §§ 35-39). En tout état de cause, pour ce qui est de la présente affaire, elle constate que l'Etat grec, en formant un pouvoir en cassation, se trouve à l'origine de la procédure devant le Conseil d'Etat qui, par la suite, fut annulée en vertu de la loi n

o

2944/2001. Dès lors, dans l'hypothèse d'un problème d'accès au Conseil d'Etat, celui-ci aurait eu lieu au détriment de l'Etat lui-même et non à celui des requérants

; en effet ces derniers profitèrent de l'annulation de la procédure et de la confirmation de la décision en appel qui avait fait droit à leur demande. Les requérants ne sauraient donc se prétendre victimes d'une violation de leur droit d'accès à un tribunal.

23.

Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

24.

Les requérants se plaignent également que l'annulation de la procédure par le Conseil d'Etat a porté atteinte au droit au respect de leurs biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n

o

1.

Sur la recevabilité

25.

La Cour observe que l'annulation de la procédure devant le Conseil d'Etat n'a pas influé sur la validité de la décision de la cour administrative d'appel qui accorda en partie aux requérants les sommes sollicitées. En effet, l'Etat n'ayant pas pu infirmer la décision litigieuse devant le Conseil d'Etat, les requérants sont désormais titulaires d'un droit de créance définitif à leur encontre. Ces derniers ne sauraient donc se plaindre d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

26.

Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

28.

Les requérants réclament 5 000 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

29.

Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

30.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle leur accorde conjointement 10 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.

B.

Frais et dépens

31.

Les requérants demandent également 2

752,48 EUR chacun pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne produisent aucune facture ou note d'honoraires. Ils affirment qu'en vertu d'un accord oral conclu avec le cabinet d'avocats qui les représente devant la Cour, ils auront à s'acquitter de 2

550 EUR chacun à la fin de la procédure.

32.

Le Gouvernement affirme que les prétentions des requérants à ce titre sont vagues et non justifiées.

33.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c.

Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

34.

S'agissant des frais et dépens encourus en Grèce, la Cour a déjà jugé que la longueur d'une procédure pouvait entraîner une augmentation des frais et dépens du requérant devant les juridictions internes et qu'il convient donc d'en tenir compte (voir, entre autres,

Capuano c. Italie

, arrêt du 25

juin 1987, série A n

o

119-A, p. 15, §

37). Toutefois, dans le cas d'espèce, la Cour note que les requérants ne produisent aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions saisies. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de leurs prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation des requérants devant elle, la Cour observe que les prétentions de ces derniers ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter leur demande sur ce point également.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 mars 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président

Liste des requérants