AFFAIRE GIANNAKOPOULOU c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

02.06.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Irrecevable sous l'angle de l'art. 6-1 (procès équitable), de l'art. 13 et de P1-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE GIANNAKOPOULOU c. GRECE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

În cazul Giannakopoulou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Loucaide președinte C.L. Rozakis mis Tulkens Steiner domnii hagiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și ai dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 12 mai 2005, înmânați hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37253/02) îndreptată împotriva Republicii Elene, printre care și o resortisantă a acestui stat, Iphigenia Giannakopoulou ( Apassos este reprezentat de delegații agentului său, dl Apos, consilier la Consiliul Juridic al statului și dl V Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al statului. La 16 martie 2004, Curtea a decis să comunice plângerii întemeiate pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 22 octombrie 1993, recurenta sesiza Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva spitalului psihiatric Attiki (persoană juridică de drept public) care o angaja ca menajeră, cerând diverse sume cu titlu salarial. După două amânări, audierea, stabilită inițial la 10 februarie 1994, a avut loc la 6 octombrie 1995. La 8 decembrie 1995, printr-o decizie înainte de a pronunța legea, Tribunalul a amânat examinarea cauzei până la finalizarea altor proceduri inițiate de reclamantă pentru același obiect (Decizia nr. 4103/1995). La 29 mai 1998, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea recurentei (Decizia nr. 1634/1998). La 12 iulie 1999, recurenta a interjetat împotriva deciziilor n 4103/1995 și 1634/1998 ale Tribunalului de Primă Instanță din Atena. La 29 februarie 2000, Curtea de Apel din Atena a acordat parțial dreptul la pretențiile reclamantei (Decizia nr. 1576/2000). 10. La 20 septembrie și respectiv 3 august 2000, reclamanta și spitalul s-au ocupat de Casație. 11. La 3 iulie 2001, Curtea de Casație a trimis cauza în fața formării plenare (hotărârea nr. La 18 aprilie 2002, formarea plenară a Curții de Casație a rupt Decizia nr. 1576/2000 a Curții de Apel din Atena și a exonerat-o pe reclamantă de cererile sale (hotărârea nr. 14/2002). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate la 23 aprilie 2002 cu privire la dreptul la violare al art. 6 alin. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Guvernul se opune acestei teze, susținând că durata procedurii nu a fost excesivă și că instanțele sesizate au luat o hotărâre într-un interval de timp rezonabil și, în special, guvernul susține că reclamanta nu a fost diligentă în desfășurarea cauzei. Acesta subliniază că aceaceasta a fost complexă, după cum se demonstrează prin faptul că cauza a fost examinată prin formarea plenară a Curții de Casație. 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 octombrie 1993, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din Atena și s-a încheiat la 18 aprilie 2002, cu hotărârea nr. 14/2002 a Curții de Casație. Prin urmare, a durat opt ani și șase luni pentru aproximativ trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 16. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 19. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Întradevăr, Curtea constată că cauza nu era deosebit de complexă și că, în general, recurenta nu a lipsit de diligență în desfășurarea procedurii. Prin urmare, Curtea consideră că întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și al instanțelor sesizate. Desigur, Curtea nu pierde din vedere faptul că Tribunalul de Primă Instanță a trebuit să amân examinarea cauzei până când celelalte proceduri inițiate de recurentă pentru același obiect se încheie Cu toate acestea, Comisia reafirmă că statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să le poată garanta tuturor dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 13 din convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care i-au privilegiat adversarul. Curtea amintește că aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt, în principiu, rezervate competenței instanțelor naționale. În conformitate cu art. 19 din Convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru întreprinderile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], nr 30544/96, § 28, CEDO 1999-I 22. Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. 23. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 24. În ceea ce privește art. 13 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție impune o acțiune internă numai pentru plângerile care pot fi invocate în temeiul Convenției (a se vedea, printre altele, Având în vedere considerațiile de mai sus cu privire la art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește echitatea procedurii, Curtea concluzionează că art. 13 nu se aplică în speță. 25. În consecință, motivul întemeiat pe încălcarea procedurii trebuie respins în temeiul articolului 35. 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 26, recurenta se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că pretinsele creanțe ale recurentei nu pot fi considerate drept bunuri mai vechi în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât niciuna nu a fost constatată și lichidată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceaceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59. 28. În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu prezenta, în numele recurentei, niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârile care au exonerat-o pe reclamantă de cererile sale nu au putut avea ca efect privarea acesteia de un bun de care era deținută. 29. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul susține că suma solicitată este arbitrară și excesivă. 33. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert în ceea ce privește dreptul său de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 1 200 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit. 330 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta nu produce o factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, care figurează în aceeași sumă. 35. Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă și nejustificată. 36. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). Având în vedere criteriile menționate anterior și faptul că a respins o mare parte a obiecțiunilor recurentei, Curtea consideră rezonabilă alocarea către reclamantă a 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit. Interese moratoriu 37. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA Declară, cu majoritate de voturi, cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat , cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu șase voturi împotrivă, pe care statul pârât trebuie să le plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 200 EUR (o mie două sute de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu fiscal că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 2 iunie 2005 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loukares Moduleer Președintele