a cererei nr
o
74965/01
prezentată de Reinhold LEWANDOWSKI
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizată la 17 martie 2005 într-o cameră compusă din
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
președinte
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
Mme
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger
,
MM.
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
judecători
,
și de
M.
V.
Berger,
grefier de secțiune
,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 18 septembrie 2001,
După deliberări, pronunță decizia următoare
:
FAPTE
Reclamantul, Reinhold Lewandowski, este cetățean german, născut în 1948 și domiciliat la Salzgitter-Bad. Este reprezentat în fața Curții de către Me
Georg Rixe, avocat la Bielefeld.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 31 martie 1994, reclamantul se căsătorește cu K.P. cu care fusese logodnic între 1987 și 1989. La 7 iunie 1994, naște din această uniune fiica lor I.
La 19 martie 1997, K.P. sesizează tribunalul de instanță din Salzgitter cu o cerere tendând a obține autoritatea parentală. La 16 aprilie 1997, soții se despart. La 20 mai 1997, ei încheie un acord privind vizitele copilului cu ajutorul Biroului tineretului din Salzgitter. Acesta, într-un raport din 3 iunie 1997, trimite tribunalului de instanță din Salzgitter un rezumat al discuțiilor sale cu părinții și îl informează că părțile conveniseră vizite în prezența unei terțe persoane. Niciun acord nu fusese găsit cu privire la exercitarea autorității parentale ținând cont de reproșurile pe care părinții și le-au adresat reciproc.
La 10 iunie 1997, după ce a ținut o ședință, tribunalul de instanță atribuie provizoriu dreptul de a determina domiciliul copilului (
Aufenthaltsbestimmungsrecht
) mamei și ordonează stabilirea unui raport de expertiză pentru a afla ce mod de exercitare a autorității parentale era mai bine adaptat bunăstării copilului.
La 16 iulie 1997, reclamantul face o cerere tendând a obține un drept de vizită cu motivul că mama împiedeca orice contact cu copilul.
La 28 august 1997, Biroul tineretului informează tribunalul că tensiunile între părinți persistau și că un acord privind un drept de vizită nu părea posibil. Propune deci să se aștepte concluziile expertului din procedura privind autoritatea parentală.
La 11 august 1998, după ce ține o ședință, tribunalul de instanță acordă reclamantului dreptul de a vedea fiica fiecare miercuri de la 13 h 30 la 18 h și fiecare sâmbătă de la 10 h la 20 h. Respinge cererea mamei tendând a impune prezența unei terțe persoane în cursul vizitelor cu motivul că suspiciunile de abuz sexual împotriva reclamantului nu fuseseră susținute. Ordonează de altfel părților să se abțină de la orice observație negativă sau degradantă asupra celuilalt părinte în prezența copilului.
La 14 octombrie 1998, expertul mandatat informează tribunalul că avusese o discuție cu părinții. Aceștia încheiseră un acord asupra vizitelor, dar niciun acord nu putuse fi găsit cu privire în special la autoritatea parentală. Expertul adaugă că discuția fusese marcată de reproșuri reciproce și necesitase intervenția lui de mai multe ori.
La 10 noiembrie 1998, expertul redactează raportul. După ce audă singuri părinții și copilul și după ce observă copilul în prezența ambilor părinți în domiciliile lor respective, concluzionează în special că, ținând cont de tensiuni și absența cooperării și comunicării între părinți, autoritatea parentală trebuia conferită mamei. Copilul avea o relație emoțională mai puternică cu mama și se aștepta un nivel mai marcat de nevoie să se poziționeze față de părintele aceleiași sexe. O schimbare de domiciliu pentru a trăi cu tatăl nu era în interesul copilului
; aceasta înseamnă pentru el o povară suplimentară în timp ce deja fusese nevoit să se confrunte cu schimbări considerabile ca urmare a separării părinților. Expertul precizează că un drept de vizită regulat și extins trebuia asigurat și observă absența unui sindrom de alienare parentală (PAS) la copil.
La 23 martie 1999, după ce ține o ședință, tribunalul de instanță atribuie autoritatea parentală mamei. Urmând concluziile expertului, el subliniază că părinții erau departe de o bază de cooperare (
Gesprächsbasis
) și transferul autorității parentale la reclamant nu era benefic pentru copil.
La 29 martie 1999, curtea de apel din Brunswick respinge recursul mamei copilului împotriva deciziei tribunalului de instanță din 11 august 1998 privind dreptul de vizită. Nu existau elemente de natură a reduce sau a exclude accesul reclamantului la fiica. În particular, suspiciunile de abuz sexual nu fuseseră confirmate
La 29 iulie 1999, Biroul tineretului informează curtea de apel că îi era dificil să evalueze situația din cauza informațiilor contradictorii obținute de părinți. Numeroasele sale vizite la domiciliul mamei confirmaseră că copilul primea atenția și grija necesară pentru bunăstarea. Propune curții să audă părinții la o ședință.
La 14 octombrie 1999, curtea de apel respinge recursul reclamantului împotriva deciziei tribunalului de instanță din 23 martie 1999. Reamintește că atribuirea autorității parentale comune constituia regula după separarea părinților. Abrogarea acesteia și transferul la unul dintre părinți nu puteau deci fi ordonate decât dacă aceasta corespundea cel mai bine bunăstării copilului. Părinții nu aveau nici capacitatea nici voința de a coopera pentru a exercita autoritatea parentală în comun. Observațiile lor în cadrul a două proceduri judiciare pe care le-au inițiat (privind dreptul de vizită și obligația alimentară) erau marcate de polemici și reproșuri masive. La fel era și în procedura prezentă unde se efortaseră reciproc să dezvăluie defecte de caracter ale celuilalt. Dacă o anumită calm domnia de la decizia din 29 martie 1999 privind dreptul de vizită, dezacorduri considerabile persistau sau apăreau cu privire la, de exemplu, respectarea orelor dreptului de vizită, transportul copilului cu mașina și tratamentul medical în caz de boală. Părinții aveau desigur ambii capacitatea și voința de a-și educa fiica și întrețineay bune relații cu ea, dar erau încă departe de a putea discuta cu recul asupra nevoilor copilului, a găsi soluții și a respecta acorduri convenite. Curtea de apel concluzionează că în aceste circumstanțe, exercitarea în comun a autorității parentale nu era benefică pentru copil. Era deci cazul să transfere aceasta la unul dintre părinți. În privința aceasta, urmând concluziile expertului, curtea de apel estimă că principiul continuității cerea atribuirea autorității parentale mamei. Copilul deja suferise schimbări importante datorite separării părinților si deci trebui să-i fie cruțat din alte. Reamintește că atribuirea autorității parentale la unul din părinți nu trebuia considerată ca o sancțiune pentru celălalt părinte ci viza strict bunăstarea copilului.
La 15 martie 2001, Curtea constituțională federală, statuând în comitet de trei judecători, decide să nu reține recursul reclamantului și să nu ordone măsura provizorie solicitată. Nu motiva decizia.
La 6 decembrie 2001, tribunalul de instanță confirmă dreptul de vizită al reclamantului în pofida unui incident survenit în octombrie. Reamintește că părțile conveniseră în februarie 2001 un drept de vizită fiecare sâmbătă de la 10 h la 20 h și o vineri din două de la 15 h la 20 h. Copilul de altfel petrecuse anumite nopți la reclamant în curs de an. La 7 decembrie 2001, tribunalul refuză să îndepărteze autoritatea parentală de la mamă.
La 2 august 2002, părinții încheie un acord în fața curții de apel conform căruia reclamantul ar putea vedea fiica o dată pe săptămână și de fiecare dată când mama era absentă din motive profesionale. Procedura privind autoritatea parentală a fost suspendată. La 7 mai 2004, în acord cu părinții, curtea de apel suspendă din nou procedura privind autoritatea parentală până la 31 decembrie 2004 pentru a permite părților să exercite în comun autoritatea parentală.
B.
Dreptul intern relevant
art. 1671 § 1 al codului civil (
Bürgerliches Gesetzbuch
), în versiunea în vigoare de la 1
iulie 1998, prevede că în caz de separare a părinților care nu este doar provizorie, fiecare părinte poate solicita a obține autoritatea parentală exclusivă. Paragraful 2 prevede în special că cererea unui părinte trebuie admisă dacă celălalt părinte consimte sau dacă abrogarea autorității parentale comune și transferul la părintele cerând corespunde cel mai bine bunăstării copilului.
Reforma dreptului familiei privind atribuirea autorității parentale a dus la jurisprudență divergentă a curților de apel ale căror decizii sunt, în principiu, definitive în materie. Printr-o decizie din 1
decembrie 1998 (nr.
18 UF 389/98), curtea de apel din Stuttgart admite expresamente recursul ulterior (
weitere Beschwerde
) la Curtea federală de justiție (
Bundesgerichtshof
) pentru a permite clarificarea în special a condițiilor pentru atribuirea autorității parentale la unu din părinți când celălalt se opunea. Printr-o decizie din 29 septembrie 1999 (nr.
XII ZB 3/99), jurisdicția federală, referindu-se la motivele legislatorului, consideră că reforma legislativă nu introdusese un principiu conform căruia autoritatea parentală trebuia prioritar atribuită ambilor părinți
și că transferul la un părinte constituia
ultima ratio
. Nu exista de altfel nici o prezumție legală că custodia comună era modalitatea mai benefică pentru copil de exercitare a autorității parentale.
Reclamantul susține că decizia Curții de justiție federale este în contradicție cu majoritatea curților de apel, a fost subiect de critici aprinse în doctrină și de altfel a fost contrazisă de Curtea constituțională federală printr-o decizie din 31 august 1999 (nr.
2 BvR 1523/99) privind dreptul de sejur al unui străin pentru a-și permite să se ocupe de copilul rezultat dintr-o relație cu o cetățeancă germană.
Printr-o decizie din 18 decembrie 2003 (nr.
1 BvR 1140/03), Curtea constituțională federală reamintește că bunăstarea copilului era regula de conduită pentru exercitarea oricărei autorități parentale. Exercitarea comună a acesteia necesita o relație socială solidă (
tragfähig
) și un minim de înțelegere între părinți. Referindu-se la motivele legislatorului și la hotărârea de principiu a primei camere (
Senat
) din 29 ianuarie 2003 (nr.
1 BvL 20/99 și 1 BvR 933/01), juridicitatea supremă subliniază în special că dreptul constituțional nu impunea acordarea priorității autorității parentale comune în detrimentul exercitării ei de către unu din părinți
; art. 1671 al codului civil nu prevedea un asemenea tratament preferențial. Nu se putea nici presupune că custodia comună era, în caz de îndoială, modalitatea mai favorabilă copilului pentru exercitarea autorității parentale.
2.Legea cu privire la Curtea constituțională federală
art. 93d § 1, a treia propoziție, al legii cu privire la Curtea constituțională federală (
Gesetz über das Bundesverfassungsgericht
) prevede că decizia unui comitet de trei judecători de a nu reține un recurs constituțional nu necesită motivare.
1.Reclamantul subliniază de la bun început că a introdus petiția și în numele fiice lui. Se plânge de refuzul jurisdicțiilor germane de a ordona autoritatea parentală comună. Deciziile lor nu vizau bunăstarea copilului ci căutau doar să evite cât mai mult eventuale dispute. Reclamantul precizează că după reforma dreptului familiei în 1998, atribuirea autorității parentale ambilor părinți în comun constituie regula, transferul la unu din părinți fiind excepția. Dacă o jurisdicție intenționează să se abată de la această regulă, trebuie să dea motive relevante în decizia. Reclamantul subliniază că decizia
Czernecki c. Austria
(nr.
31061/96, 11 iulie 2000) nu se aplică în specie având în vedere că situația din Austria este diferită de cea din dreptul german și că grievurile ridicate nu se refereau la art. 8 din Convenție ci la art. 5 al Protocolului nr
7.Indică că dacă el și soția au găsit un acord în 2004 în fața curții de apel, el totuși nu este investit legal cu autoritatea parentală. Invocă art. 8 din Convenție.
Reclamantul se considera de asemenea victimă a discriminării în măsura în care suficit ca părintele investit cu autoritatea parentală să refuze cooperarea, cum este cazul în specie, pentru ca exercitarea comună a acesteia să fie refuzată de tribunale. Invocă art. 14 din Convenție.
2.Reclamantul denunță de altfel faptul că tribunalele nu au audiat fiica personal și nu i-au desemnat un curator
ad litem
. De altfel, curtea de apel nu ținea o ședință pe când Biroul tineretului o invitase și că aceasta ar fi fost necesară pentru a forma o impresie asupra părinților în vederea evaluării posibilității de a ajunge la un acord între ei. Referindu-se la hotărârile
Elsholz c. Germania
[MC] (nr.
25735/94, §§ 53 și 67, CEDO 2000
‑
VIII) și
Kutzner c. Germania
(nr.
46544/99, § 77
in fine
‑
II), invocă art. 6 § 1 din Convenție.
3.Reclamantul se plânge de altfel de faptul că Curtea constituțională federală nu motiva decizia în pofida importanței grievurilor ridicate. Invocă art. 6 § 1 din Convenție.
1.Reclamantul se plânge de refuzul jurisdicțiilor germane de a acorda autoritatea parentală comună. Invocă articolele 8 și 14 din Convenție ale căror părți relevante sunt redactate după cum urmează
:
art. 8
„
1.
Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiare (...)
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția sănătății sau moralei ori protecția drepturilor și libertăților altora.
"
art. 14
„
Bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără distinere, bazată în special pe sex (...), religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială (...), avere, naștere sau orice altă situație.
"
Curtea observă mai întâi că reclamantul nefiind investit cu autoritatea parentală a fiicei, el nu ar putea acționa în fața Curții în numele acesteia (
Petersen c. Germania
(decizie), nr.
31178/96, 6 decembrie 2001).
Reamintește apoi că, pentru un părinte și copilul lui, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiare, chiar dacă relația între părinți s-a ruptă, și că măsuri interne care-i împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat de art. 8 din Convenție (a se vedea, printre altele,
Johansen c. Norvegia,
hotărâre din 7 august 1996
, Recueil des arrêts et décisions
1996-III, pp. 1001-1002, § 52, și
Elsholz
precitat, § 43). Măsurile luate de jurisdicțiile germane cu privire la reclamant se analizează ca o ingerință în dreptul lui la respectul vieții familiare. O asemenea ingerință nu respectă acest articol cu excepția cazului în care este „
prevăzută de lege
", vizează unu sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 al articolului 8 și poate fi considerată o măsură „
necesară
" „
într-o societate democratică
".
Curtea estimează că ingerința era prevăzută de art. 1671 al codului civil, și urmărea scopuri legitime și anume protecția „
sănătății sau moralei
" și „
drepturilor și libertăților
" copilului.
Pentru a cerceta dacă măsurile litigioase erau „
necesare într-o societate democratică
", Curtea va examina dacă motivele invocate pentru a le justifica erau relevante și suficiente în scopul paragrafului 2 al articolului
8 din Convenție. Desigur, examinarea ceea ce servește cel mai bine interesul copilului este întotdeauna de o importanță crucială în orice cauză de acest fel. Trebuie de altfel să se țină cont că autoritățile naționale beneficiază de relații directe cu toți interesații. Curtea deci nu are sarcina să substituie autoritățile interne pentru a reglementa probleme de custodie și vizită, dar-i revine să aprecieze sub unghiul Convenției deciziile pe care le-au rendat în exercitarea puterii lor de apreciere. Reamintește de altfel că trebuie menținut un echilibru just între interesele copilului și ale părintelui. Făcând aceasta, acordă o importanță particulară interesului suprem al copilului care, conform naturii și gravității, poate predomina asupra celui al părintelui. În special, art. 8 din Convenție nu ar putea autoriza părintele să facă luate măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului (
Elsholz
precitat, §§
48-50).
În cazul de față Curtea observă că jurisdicțiile motivaseră refuzul de a institui o custodie comună prin absența unei baze de cooperare între părinți. În privința aceasta, s-au bazat pe raportul expertului mandatat, pe rapoartele Biroului tineretului și pe observații ale părților din procedura litigioasă și din alte două proceduri paralele. Au considerat că copilul, vârsta de patru ani, avea o relație emoțională mai puternică cu mama decât cu reclamantul și trebui să-i fie cruțat din schimbări suplimentare în situația deja dificilă. Au concluzionat că
atribuirea autorității parentale mamei corespundea mai bine bunăstării copilului. Curtea observă că s-au gândit la faptul că reclamantul avea un drept de vizită în mare parte respectat. Au respins de altfel cererile mamei tendând a limita dreptul lui.
În măsura în care reclamantul se plânge că jurisdicțiile interne sesizate cu cazul lui încălcaseră principiul, instituit prin reforma dreptului familiei, conform căruia atribuirea autorității parentale ambilor părinți constituia regula, Curtea reamintește că revine în prim plan autoritățile naționale și, în special, curților și tribunalelor, să interpreteze și aplice dreptul intern (
Iglesias Gil și A.U.I. c. Spania
, nr.
56673/00, § 61, CEDO 2003-V, și
Brualla Gómez de la Torre c. Spania
, hotărâre din 19
decembrie 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31). Observă de altfel că dacă jurisprudența curților de apel nu era, se pare, uniformă în privința aceasta, Curtea de justiție federală și Curtea constituțională federală rendaseră decizii în sensul opus ceea ce susține reclamantul. Cu orice, aplicarea acestui principiu la o dispută concretă depinde prin natura sa de circumstanțele cauzei în fața jurisdicțiilor interne și revine celor din urmă în prim plan să aprecieze elementele și probele adunate de ele (
Elsholz
precitat, § 66, și
Görgülü c. Germania
, nr.
74969/01, §§ 54 și 58, 26 februarie 2004).
Pornind de aici, Curtea considera că
deciziile atacate nu revin cu un caracter arbitrar și pot fi considerate ca având fost luate în interesul copilului (a se vedea
Starikow c. Germania
(decizie), nr.
23395/02, 10 aprilie 2003,
Sanxaridis c. Republica Cehă
(decizie), nr.
14789/04, 4 ianuarie 2005, și
Wilhelm c. Germania
(decizie), nr.
34304/96, 20 aprilie 1999).
Cu orice, ea estimă că nu poate aprecia în mod satisfăcător dacă aceste motive erau suficiente în scopul articolului 8 § 2 fără a determina în același timp dacă procesul decizional, considerat ca un întreg, asiguraseă reclamantul protecția cerută a intereselor (
W. c. Regatul Unit
, hotărâre din 8 iulie 1987, seria A nr
121, p. 29, § 64, și
Elsholz
precitat, § 52).
Curtea observă că reclamantul, reprezentat de avocat, a avut posibilitatea de a prezenta, oral și scris, toți argumentele în favoarea acordării autorității parentale comune sau lui singur și de asemenea a avut acces la toate informații relevante pe care tribunalele s-au bazat. Tribunalul de instanță de altfel a ordonat o expertiză psihologică asupra punctului privind ce mod de exercitare a autorității parentale corespundea cel mai bine bunăstării copilului. Reclamantul se plânge că fiica sa nu a fost ascultată de tribunale în nici un moment al procedurii. La acest punct, Curtea reamintește că nu se ar putea pretinde că tribunalele interne sunt întotdeauna obligate să asculte un copil în ședință fără a avea privire la vârsta, în cazul de față patru ani (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Sahin c. Germania
[MC],
nr.
‑
VIII). Observă în privința aceasta că expertul s-a întâlnit singur cu copilul și l-a observat la domiciliul ambilor părinți.
Nu se ar putea deci spune că reclamantul nu fusese suficient implicat în procesul decizional considerat în ansamblu. Curtea concluzionează că autoritățile naționale nu depășiseră marja lor de apreciere pe care art. 8 § 2 le-o confiere. Pornind de aici, ținând cont de circumstanțele cauzei, ea nu observă nici aparență de încălcare a articolului 8 § 1 din Convenție nici luate izolat nici combinate cu art. 14 din Convenție.
Urmează că aceste grievuri sunt evident neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Reclamantul se plânge de altfel de caracterul inechitabil al procedurii în fața tribunalelor. Denunță în special refuzul curții de apel de a ține o ședință. Invocă art. 6 § 1 din Convenție a cărei parte relevantă se citește după cum urmează
:
„
Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
"
Curtea reamintește că dacă publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental (
Schuler-Zgraggen c. Elveția
, hotărâre din 24 iunie 1993, seria A nr
263, p. 19, § 58), art. 6 § 1 nu stipulează un drept absolut la o ședință publică, indiferent de natura problemelor de a rezolva, și chiar în ipoteza unei curți de apel investite cu plinătatea de jurisdicție. Publicitatea constituie desigur unu din mijloacele de a păstra încrederea în tribunale, dar alte considerații, inclusiv dreptul la o hotărâre într-un termen rezonabil și necesitatea rezultând de la tratarea rapidă a cauzelor înscrise pe rol, intră în linie de seamă pentru a determina dacă dezbaterile publice corespund unei necesități după procesul la prima instanță. Deci, cu condiția ca asemenea dezbater să fi avut loc la acesta, absența lor la gradul doi sau trei poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză (
Hoppe c. Germania
, nr.
28422/95, § 63, 5 decembrie 2002).
Curtea observă că tribunalul de instanță ținuse ședințe atât în procedura privind atribuirea provizorie a autorității parentale cât și în procedura principală. Ordonase de altfel un expert care ascultase singuri copilul și părinții. Curtea de apel, competentă să cunoască problemele de fapt și drepte-a bazat pe elementele produse în cursul procedurii în fața tribunalului de instanță și pe observații noi ale părților în fața ei. Ținând cont de concluzii sub unghiul articolului 8 (
supra
) și la lumina hotărârii
Hoppe
precitate (§§
64-65), Curtea considera că ținerea unei ședințe în fața curții de apel nu s-impunea în specie.
Urmează că acest griev este evident neîntemeiata și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.Reclamantul se plânge în final că Curtea constituțională federală nu motivase decizia. Invocă art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește jurisprudență constantă a sa conform căreia o jurisdicție superioară poate respinge un recurs conform unei proceduri summare limitând-se la a cita dispozița legală care prevede această procedură (
Burg și alții c. Franța
(decizie), nr.
Teuschler c.
Germania
(decizie), nr.
47636/99, 4 octombrie 2001, și
Vogl c. Germania
(decizie), nr.
65863/01, 5 decembrie 2002).
Urmează că acest griev este evident neîntemeiata și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
74965/01
présentée par Reinhold LEWANDOWSKI
contre l'Allemagne
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 17 mars 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger
,
MM.
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 septembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Reinhold Lewandowski, est un ressortissant allemand, né en 1948 et résidant à Salzgitter-Bad. Il est représenté devant la Cour par Me
Georg Rixe, avocat à Bielefeld.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 mars 1994, le requérant épousa K.P. avec laquelle il avait été fiancé entre 1987 et 1989. Le 7 juin 1994, naquît de cette union leur fille I.
Le 19 mars 1997, K.P. saisit le tribunal d'instance de Salzgitter d'une demande tendant à obtenir l'autorité parentale. Le 16 avril 1997, les époux se séparèrent. Le 20 mai 1997, ils conclurent un accord relatif aux visites de l'enfant avec l'aide de l'Office de la jeunesse de Salzgitter. Celui-ci, dans un rapport du 3 juin 1997, envoya au tribunal d'instance de Salzgitter un résumé de ses entretiens avec les parents et l'informa que les parties avaient convenu des visites en présence d'une tierce personne. Aucun accord n'avait cependant été trouvé quant à l'exercice de l'autorité parentale compte tenu des reproches que les parents s'étaient faits l'un envers l'autre.
Le 10 juin 1997, après avoir tenu une audience, le tribunal d'instance attribua provisoirement le droit de déterminer le domicile de l'enfant (
Aufenthaltsbestimmungsrecht
) à la mère et ordonna l'établissement d'un rapport d'expertise aux fins de savoir quel mode d'exercice de l'autorité parentale était le mieux adapté au bien-être de l'enfant.
1.La procédure litigieuse
Le 16 juillet 1997, le requérant fit une demande tendant à obtenir un droit de visite au motif que la mère empêchait tout contact avec l'enfant.
Le 28 août 1997, l'Office de la jeunesse informa le tribunal que les tensions entre les parents persistaient et qu'un accord en vue d'un droit de visite ne semblait pas possible. Il proposa par conséquent d'attendre les conclusions de l'expert dans la procédure sur l'autorité parentale.
Le 11 août 1998, après avoir tenu une audience, le tribunal d'instance accorda au requérant le droit de voir sa fille tous les mercredis de 13 h 30 à 18 h et tous les samedis de 10 h à 20 h. Il rejeta la demande de la mère tendant à imposer la présence d'une tierce personne pendant les visites au motif que les soupçons d'abus sexuels à l'encontre du requérant n'avaient pas été étayés. Il ordonna en outre aux parties de s'abstenir de toute remarque négative ou dépréciative sur l'autre parent en présence de l'enfant.
Le 14 octobre 1998, l'expert mandaté informa le tribunal qu'il avait eu un entretien avec les parents. Ceux-ci avaient conclu un accord sur les visites, mais aucun accord n'avait pu être trouvé concernant notamment l'autorité parentale. L'expert ajouta que l'entretien avait été marqué par des reproches mutuels et avait nécessité son intervention à plusieurs reprises.
Le 10 novembre 1998, l'expert rendit son rapport. Après avoir entendu les parents et l'enfant seuls et après avoir observé l'enfant en présence de l'un et l'autre parent à leurs domiciles respectifs, il conclut notamment que, compte tenu des tensions et de l'absence de coopération et de communication entre les parents, l'autorité parentale devait être conférée à la mère. L'enfant avait une relation affective plus forte avec sa mère et on devait s'attendre à un besoin plus marqué de lui de se situer par rapport au parent du même sexe. Un changement de domicile pour vivre chez son père n'était pas dans l'intérêt de l'enfant
; cela signifiait pour lui au contraire une charge supplémentaire alors qu'il avait déjà dû faire face à des changements considérables à la suite de la séparation de ses parents. L'expert précisa qu'un droit de visite régulier et étendu devait être assuré et releva l'absence d'un syndrome d'aliénation parentale (PAS) chez l'enfant.
Le 23 mars 1999, après avoir tenu une audience, le tribunal d'instance attribua l'autorité parentale à la mère. Suivant les conclusions de l'expert, il souligna que les parents étaient loin d'une base de coopération (
Gesprächsbasis
) et le transfert de l'autorité parentale au requérant n'était pas bénéfique à l'enfant.
Le 29 mars 1999, la cour d'appel de Brunswick rejeta le recours de la mère de l'enfant contre la décision du tribunal d'instance du 11 août 1998 portant sur le droit de visite. Il n'existait pas d'éléments de nature à réduire ou à exclure l'accès du requérant à sa fille. En particulier, les soupçons d'abus sexuels n'avaient pas été confirmés
Le 29 juillet 1999, l'Office de la jeunesse informa la cour d'appel qu'il lui était difficile d'évaluer la situation en raison des informations contradictoires obtenues par les parties. Ses nombreuses visites au domicile de la mère avaient confirmé que l'enfant recevait l'attention et les soins nécessaires pour son bien-être. Il proposa à la cour d'entendre les parents lors d'une audience.
Le 14 octobre 1999, la cour d'appel rejeta le recours du requérant contre la décision du tribunal d'instance du 23 mars 1999. Elle rappela que l'attribution de l'autorité parentale commune constituait la règle après la séparation des parents. L'abrogation de celle-ci et son transfert à l'un des parents ne pouvaient dès lors être ordonnés que si cela correspondait le mieux au bien-être de l'enfant. Les parents n'avaient ni la capacité ni la volonté de coopérer pour exercer l'autorité parentale conjointement. Leurs observations dans le cadre de deux procédures judiciaires qu'ils avaient engagées (portant sur le droit de visite et l'obligation alimentaire) étaient marquées par des polémiques et des reproches massifs. Il en était de même dans la présente procédure où ils s'étaient mutuellement efforcés de dévoiler les défauts de caractère de l'autre. Si un certain calme régnait depuis la décision du 29 mars 1999 portant sur le droit de visite, des désaccords considérables persistaient ou surgissaient concernant, par exemple, le respect des horaires du droit de visite, le transport de l'enfant en voiture et son traitement médical en cas de maladie. Les parents avaient certes tous les deux la capacité et la volonté d'éduquer leur fille et entretenaient de bonnes relations avec elle, mais ils étaient encore loin de pouvoir parler sur les besoins de l'enfant avec du recul, de trouver des solutions et de respecter des accords convenus. La cour d'appel conclut que dans ces circonstances, l'exercice commun de l'autorité parentale n'était pas bénéfique à l'enfant. Il y avait dès lors lieu de transférer celle-ci à l'un des parents. A ce propos, suivant les conclusions de l'expert, la cour d'appel estima que le principe de la continuité commandait d'attribuer l'autorité parentale à la mère. L'enfant avait déjà subi d'importants changements dus à la séparation de ses parents si bien qu'il fallait lui en épargner d'autres. Elle rappela que l'attribution de l'autorité parentale à l'un des parents ne devait pas être considérée comme une sanction pour l'autre parent mais visait strictement le bien-être de l'enfant.
Le 15 mars 2001, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours du requérant et de ne pas ordonner la mesure provisoire sollicitée. Elle ne motiva pas sa décision.
2.Développements ultérieurs
Le 6 décembre 2001, le tribunal d'instance confirma le droit de visite du requérant malgré un incident survenu en octobre. Il rappela que les parties avaient convenu en février 2001 un droit de visite tous les samedis de 10 h à 20 h et un vendredi sur deux de 15 h à 20 h. L'enfant avait en outre passé certaines nuits chez le requérant au cours de l'année. Le 7 décembre 2001, le tribunal refusa d'enlever l'autorité parentale à la mère.
Le 2 août 2002, les parents conclurent un accord devant la cour d'appel selon lequel le requérant pouvait voir sa fille un week-end sur deux et chaque fois que la mère était absente pour des raisons professionnelles. La procédure quant à l'autorité parentale fut suspendue. Le 7 mai 2004, en accord avec les parents, la cour d'appel sursit de nouveau à la procédure portant sur l'autorité parentale jusqu'au 31 décembre 2004 afin de permettre aux parties d'exercer en commun l'autorité parentale.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 1671 § 1 du code civil (
Bürgerliches Gesetzbuch
), dans sa version en vigueur depuis le 1
er
juillet 1998, dispose qu'en cas de séparation de parents qui n'est pas seulement provisoire, chaque parent peut demander à obtenir l'autorité parentale exclusive. Le Paragraphe 2 prévoit notamment que la demande d'un parent doit être accueillie dès lors que l'autre parent y consent ou si l'abrogation de l'autorité parentale commune et son transfert au parent demandeur correspondent le mieux au bien-être de l'enfant.
La réforme du droit de la famille quant à l'attribution de l'autorité parentale a donné lieu à une jurisprudence divergente des cours d'appel dont les décisions sont, en principe, définitives en la matière. Par une décision du 1
er
décembre 1998 (n
o
18 UF 389/98), la cour d'appel de Stuttgart a expressément admis le pourvoi subséquent (
weitere Beschwerde
) à la Cour fédérale de justice (
Bundesgerichtshof
) afin de permettre de clarifier notamment les conditions pour l'attribution de l'autorité parentale à l'un des parents lorsque l'autre s'y opposait. Par une décision du 29 septembre 1999 (n
o
XII ZB 3/99), la juridiction fédérale, en se référant aux motifs du législateur, a considéré que la réforme législative n'avait pas introduit un principe selon lequel l'autorité parentale devait prioritairement être attribuée aux deux parents
et que son transfert à l'un parent constituait l'
ultima ratio
. Il n'existait en outre pas de présomption légale que la garde conjointe fût la manière la plus bénéfique à l'enfant d'exercer l'autorité parentale.
Le requérant soutient que la décision de la Cour de justice fédérale est en contradiction avec la plupart des cours d'appel, a été l'objet de vives critiques dans la doctrine et a par ailleurs été contredite par la Cour constitutionnelle fédérale par une décision du 31 août 1999 (n
o
2 BvR 1523/99) portant sur le droit de séjour d'un étranger afin de lui permettre de s'occuper de son enfant issue d'une relation avec une ressortissante allemande.
Par une décision du 18 décembre 2003 (n
o
1 BvR 1140/03), la Cour constitutionnelle fédérale a rappelé que le bien-être de l'enfant était la règle de conduite pour l'exercice de toute autorité parentale. L'exercice commun de celle-ci nécessitait une relation sociale solide (
tragfähig
) et un minimum d'entente entre les parents. Se référant aux motifs du législateur et à l'arrêt de principe de la première chambre (
Senat
) du 29 janvier 2003 (n
os
1 BvL 20/99 et 1 BvR 933/01), la haute juridiction a notamment souligné que le droit constitutionnel n'imposait pas d'accorder la priorité à l'autorité parentale commune au détriment de son exercice par l'un des parents
; l'article 1671 du code civil ne prévoyait pas un tel traitement préférentiel. On ne pouvait pas présumer non plus que la garde conjointe était, en cas de doute, la façon la plus favorable à l'enfant pour exercer l'autorité parentale.
2.La loi sur la Cour constitutionnelle fédérale
L'article 93d § 1, troisième phrase, de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale (
Gesetz über das Bundesverfassungsgericht
) dispose que la décision d'un comité de trois juges de ne pas retenir un recours constitutionnel ne nécessite pas de motivation.
1.Le requérant souligne d'emblée qu'il a introduit la requête aussi au nom de sa fille. Il se plaint du refus des juridictions allemandes d'ordonner l'autorité parentale commune. Leurs décisions ne visaient pas le bien-être de l'enfant mais cherchaient uniquement à éviter le plus possible d'éventuelles disputes. Le requérant précise qu'après la réforme du droit de la famille en 1998, l'attribution de l'autorité parentale aux deux parents conjointement constitue la règle, le transfert à l'un des parents étant l'exception. Si une juridiction entend s'écarter de cette règle, elle doit donner des motifs pertinents dans sa décision. Le requérant souligne que la décision
Czernecki c. Autriche
(n
o
31061/96, 11 juillet 2000) ne s'applique pas en l'espèce étant donné que la situation en Autriche est différente de celle en droit allemand et que les griefs soulevés ne concernaient pas l'article 8 de la Convention mais l'article 5 du Protocole n
o
7.Il indique que si sa femme et lui ont trouvé un accord en 2004 devant la cour d'appel, il n'est néanmoins pas investi légalement de l'autorité parentale. Il invoque l'article 8 de la Convention.
Le requérant s'estime aussi victime d'une discrimination dans la mesure où il suffit que le parent investi de l'autorité parentale refuse de collaborer, comme c'est le cas en l'espèce, pour que l'exercice commun de celle-ci soit refusé par les tribunaux. Il invoque l'article 14 de la Convention.
2.Le requérant dénonce aussi le fait que les tribunaux n'ont pas entendu sa fille personnellement et ne lui ont pas commis un curateur
ad litem
. En outre, la cour d'appel n'a pas tenu une audience alors que l'Office de la jeunesse l'y avait invitée et que cela aurait été nécessaire pour se faire une impression des parents en vue d'évaluer la possibilité de parvenir à un accord entre eux. Se référant aux arrêts
Elsholz c. Allemagne
[GC] (n
o
25735/94, §§ 53 et 67, CEDH 2000
‑
VIII) et
Kutzner c. Allemagne
(n
o
46544/99, § 77
in fine
‑
Il), il invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
3.Le requérant se plaint en outre de ce que la Cour constitutionnelle fédérale n'a pas motivé sa décision en dépit de l'importance des griefs soulevés. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
1.Le requérant se plaint du refus des juridictions allemandes d'accorder l'autorité parentale commune. Il invoque les articles 8 et 14 de la Convention dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe (...), la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale (...), la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour note d'abord que le requérant n'étant pas investi de l'autorité parentale de sa fille, il ne saurait agir devant la Cour au nom de celle-ci (
Petersen c. Allemagne
(déc.), n
o
31178/96, 6 décembre 2001).
Elle rappelle ensuite que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale, même si la relation entre les parents s'est rompue, et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l'article 8 de la Convention (voir, parmi d'autres,
Johansen c. Norvège,
arrêt du 7 août 1996
, Recueil des arrêts et décisions
1996-III, pp. 1001-1002, § 52, et
Elsholz
précité, § 43). Les mesures prises par les juridictions allemandes à l'égard du requérant s'analysent en une ingérence dans le droit de celui-ci au respect de sa vie familiale. Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu'elle ne soit «
prévue par la loi
», ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et ne puisse passer pour une mesure «
nécessaire
» «
dans une société démocratique
».
La Cour estime que l'ingérence était prévue par l'article 1671 du code civil, et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection «
de la santé ou de la morale
» et «
des droits et libertés
» de l'enfant.
Pour rechercher si les mesures litigieuses étaient «
nécessaires dans une société démocratique
», la Cour examinera si les motifs invoqués pour les justifier étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l'article
8 de la Convention. Sans doute, l'examen de ce qui sert au mieux l'intérêt de l'enfant est toujours d'une importance cruciale dans toute affaire de cette sorte. Il faut en plus avoir à l'esprit que les autorités nationales bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés. La Cour n'a donc point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions de garde et de visite, mais il lui incombe d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions qu'elles ont rendues dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation. Elle rappelle en outre qu'un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l'enfant et ceux du parent. Ce faisant, elle attache une importance particulière à l'intérêt supérieur de l'enfant, qui, selon sa nature et sa gravité, peut l'emporter sur celui du parent. En particulier, l'article 8 de la Convention ne saurait autoriser le parent à faire prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l'enfant (
Elsholz
précité, §§
48-50).
En l'occurrence la Cour note que les juridictions ont motivé leur refus d'instaurer une garde conjointe par l'absence d'une base de coopération entre les parents. A cet égard, elles se sont fondées sur le rapport de l'expert mandaté, sur les rapports de l'Office de la jeunesse et sur les observations des parties dans la procédure litigieuse ainsi que dans deux autres procédures parallèles. Elles ont considéré que l'enfant, âgé de quatre ans, avait une relation affective plus forte avec sa mère qu'avec le requérant et qu'il fallait lui éviter des changements supplémentaires dans cette situation déjà difficile. Elles en ont conclu que
l'attribution de l'autorité parentale à la mère correspondait mieux au bien-être de l'enfant. La Cour relève qu'elles ont accordé du poids au fait que le requérant avait un droit de visite qui était en grande partie respecté. Elles ont par ailleurs rejeté les demandes de la mère tendant à limiter ce droit du requérant.
Dans la mesure où le requérant se plaint que les juridictions internes saisies de son cas ont méconnu le principe, instauré par la réforme du droit de la famille, selon lequel l'attribution de l'autorité parentale aux deux parents constituait la règle, la Cour rappelle qu'il revient en premier lieu aux autorités nationales et, singulièrement, aux cours et tribunaux, d'interpréter et appliquer le droit interne (
Iglesias Gil et A.U.I. c. Espagne
, n
o
56673/00, § 61, CEDH 2003-V, et
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19
décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31). Elle note par ailleurs que si la jurisprudence des cours d'appel n'était, semble-t-il, pas uniforme à ce propos, la Cour de justice fédérale et la Cour constitutionnelle fédérale ont rendu des décisions allant dans le sens contraire de ce que soutient le requérant. Au demeurant, l'application de ce principe à un litige concret dépend par sa nature même des circonstances du cas d'espèce devant les juridictions internes et il revient à celles-ci au premier chef d'apprécier les éléments et les preuves rassemblés par elles (
Elsholz
précité, § 66, et
Görgülü c. Allemagne
, n
o
74969/01, §§ 54 et 58, 26 février 2004).
Partant, la Cour considère que
les décisions attaquées ne revêtent pas de caractère arbitraire et peuvent passer pour avoir été prises dans l'intérêt de l'enfant (voir
Starikow c. Allemagne
(déc.), n
o
23395/02, 10 avril 2003,
Sanxaridis c. République tchèque
(déc.), n
o
14789/04, 4 janvier 2005, et
Wilhelm c. Allemagne
(déc.), n
o
34304/96, 20 avril 1999).
Toutefois elle estime qu'elle ne peut apprécier de manière satisfaisante si ces raisons étaient suffisantes aux fins de l'article 8 § 2 sans déterminer en même temps si le processus décisionnel, considéré comme un tout, a assuré au requérant la protection requise de ses intérêts (
, arrêt du 8 juillet 1987, série A n
o
121, p. 29, § 64, et
Elsholz
précité, § 52).
La Cour note que le requérant, représenté par un avocat, a eu la possibilité de présenter, oralement et par écrit, tous les arguments en faveur de l'octroi de l'autorité parentale commune ou à lui seul et a aussi eu accès à toutes les informations pertinentes sur lesquelles les tribunaux se sont appuyés. Le tribunal d'instance a en outre ordonné une expertise psychologique sur le point de savoir quel mode d'exercice de l'autorité parentale correspondait le mieux au bien-être de l'enfant. Le requérant se plaint que sa fille n'a été entendue par les tribunaux à aucun moment de la procédure. Sur ce point, la Cour rappelle que l'on ne saurait prétendre que les tribunaux internes soient toujours tenus d'entendre un enfant en audience sans avoir regard à son âge, en l'occurrence quatre ans (voir,
mutatis mutandis
,
Sahin c. Allemagne
[GC],
n
o
‑
VIII). Elle relève à cet égard que l'expert s'est entretenu seul avec l'enfant et l'a observé au domicile de l'un et l'autre parent.
On ne saurait dès lors dire que le requérant n'a pas été suffisamment impliqué dans le processus décisionnel considéré dans son ensemble. La Cour en conclut que les autorités nationales n'ont pas outrepassé leur marge d'appréciation que leur confère l'article 8 § 2. Partant, compte tenu des circonstances de l'espèce, elle ne relève aucune apparence de violation de l'article 8 § 1 de la Convention ni pris isolément ni combiné avec l'article 14 de la Convention.
Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.Le requérant se plaint aussi du caractère inéquitable de la procédure devant les tribunaux. Il dénonce en particulier le refus de la cour d'appel de tenir une audience. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que si la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental (
Schuler-Zgraggen c. Suisse
, arrêt du 24 juin 1993, série A n
o
263, p. 19, § 58), l'article 6 § 1 ne stipule pas un droit absolu à une audience publique, indépendamment de la nature des questions à trancher, et ce même dans l'hypothèse d'une cour d'appel investie de la plénitude de juridiction. La publicité constitue certes l'un des moyens de préserver la confiance dans les tribunaux, mais d'autres considérations, dont le droit à un jugement dans un délai raisonnable et la nécessité en découlant d'un traitement rapide des affaires inscrites au rôle, entrent en ligne de compte pour déterminer si des débats publics correspondent à un besoin après le procès en première instance. Dès lors, pourvu que de tels débats aient eu lieu pendant celui-ci, leur absence aux deuxième ou troisième degrés peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s'agit (
Hoppe c. Allemagne
, n
o
28422/95, § 63, 5 décembre 2002).
La Cour note que le tribunal d'instance a tenu des audiences tant dans la procédure concernant l'attribution provisoire de l'autorité parentale que dans la procédure principale. Il a en outre mandaté un expert qui a entendu seuls l'enfant et les parents. La cour d'appel, compétente pour connaître des questions de fait et de droit s'est appuyée sur les éléments produits au cours de la procédure devant le tribunal d'instance et sur les nouvelles observations des parties devant elle. Au vu des conclusions sous l'angle de l'article 8 (
supra
) et à la lumière de son arrêt
Hoppe
précité (§§
64-65), la Cour considère que la tenue d'une audience devant la cour d'appel ne s'imposait pas en l'espèce.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.Le requérant se plaint enfin que la Cour constitutionnelle fédérale n'a pas motivé sa décision. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante d'après laquelle une juridiction supérieure peut rejeter un recours selon une procédure sommaire en se bornant à citer la disposition légale qui prévoit cette procédure (
Burg et autres c. France
(déc.), n
o
Teuschler c.
Allemagne
(déc.), n
o
47636/99, 4 octobre 2001, et
Vogl c. Allemagne
(déc.), n
o
65863/01, 5 décembre 2002).
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président