OFFICE CULTUREL DE CLUNY c. FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 1002/02 prezentate de către OFICIUL CULTURAL DE CLUNY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 martie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mes Mularoni, Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 21 decembrie 2001, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ADEVĂRATĂ Reclamantul, Oficiul Cultural din Cluny este o asociație de drept francez al cărei sediu se află la Palis. El este reprezentat în fața Curții de către T. Fenoy, avocat în baroul Chalon-sur-Saône. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura care pune sub semnul întrebării Oficiul Cultural al Clony OECC se prezintă ca o asociație care are ca scop să lucreze în deplină dezvoltare a omului prin artă și frumusețe, să pună în valoare și să creeze ceea ce permite omului să înflorească necesitățile ființei sale și comunităților umane să-și exprime identitatea și solidaritatea, această dezvoltare bazată pe o viziune creștină a omului și a istoriei, care respectă culturile și convingerile. Stagiile pentru tineri adulți sunt organizate și organizate de animatori care beneficiază de o mare libertate de acțiune, iau decizii de către ei înșiși și nu primesc nicio remunerație în numerar, însă cheltuielile lor (de îmbrăcăminte, alimente, locuințe etc.) sunt suportate integral de solicitant. La 31 mai 1995, fondul primar de asigurări de sănătate din regiunea colétizia notifia către solicitant decizia sa de a supune animatorii săi regimului general de asigurări sociale, considerând că activitatea lor era remunerată, întrucât toate cheltuielile lor erau suportate și nu avea caracter voluntar. În consecință, Uniunea pentru recuperarea contribuțiilor la asigurările sociale și la alocațiile familiale ( La 6 iulie 1995, el a contestat această redresare. URSSAF a primit observațiile privind scutirea din partea salarială, întrucât remunerațiile erau exclusiv în natură și a modificat în consecință valoarea redresării. La 5 septembrie 1995, comisia de recurs a respins contestația reclamantului. La 10 noiembrie 1995, reclamantul sesizează Tribunalul de Securitate Socială al lui Angels, printr-o nouă decizie din 11 martie 1996, comisia de apel amiabil menține redresarea efectuată. Printr-o ordonanță din 11 martie 1997, președintele Tribunalului de Securitate Socială i-a chemat la cauză pe membrii voluntari în cauză. Prin hotărârea din 4 iunie 1998, tribunalul l-a decăzut pe reclamant și a considerat că preluarea de către solicitant a nevoilor animatorilor săi era echivalentă cu o remunerație. El a afirmat apoi că spiritul de ajutor și devotamentul membrilor unei asociații colaboratoare la activitatea sa nu au fost suficiente pentru a elimina subordonarea care caracterizează munca desfășurată în cadrul unei organizații determinate. În acest caz, s-a considerat că există o astfel de legătură de subordonare, deoarece animatorii erau obligați să respecte deciziile colective privind, printre altele, modalitățile de primire a stagiarilor, termenele de lucru și organizarea cantinei. El a respins apoi argumentul potrivit căruia reclamantul beneficia de o anumită recunoaștere a ierarhiei catolice și că natura eminent spirituală a legăturii dintre miniștrii cultului catolic și superiorii lor ierarhici era, în principiu, incompatibilă cu contractul de închiriere de servicii care este contractul de muncă, considerând că acest argument lipsea, de fapt, din moment ce animatorii în cauză nu erau religioși sau călugărițe și că, în cazul în care ordonanța preotului i-ar fi acordat o autonomie exclusivă a oricărei ierarhii în exercitarea preoției sale, laicii nu i-ar fi putut fi asimilați în acest domeniu. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1999, Curtea de Apel din Angels a confirmat această hotărâre și a adăugat că unii religioși care oferă asistență unei entități externe pentru animarea sesiunilor de formare sunt supuși regimului general în măsura în care aceste activități sunt distincte de formarea lor preoțească și se află sub dependența acestei entități față de care și-au asumat un angajament personal și direct. În recursul său în casare, reclamantul a reamintit că orice persoană are dreptul la libertatea de conștiință și de religie și că convențiile formulate în mod legal se supun legii celor care le-au făcut. El a afirmat apoi că convenția care leagă o asociație al cărei scop este de a lucra în deplină dezvoltare a omului prin artă și frumusețe, unor persoane care, însuflețite de motive pur religioase, doresc să-și dedice viața în serviciul altora prin promovarea, printre altele prin educație, a unei culturi bazate pe valori creștine, este un contract Sui generis este în mod necesar distinct atât de munca salariată, cât și de cea independentă. El a considerat că această legătură era comparabilă cu cea care unește miniștrii cultului cu asociația lor și s-a plâns de o încălcare a articolului 9 din Convenție. Prin Hotărârea din 28 iunie 2001, Curtea de Casație estemima că: fără a suporta obiecțiunile de motiv, hotărârea a decis în mod întemeiat că persoanele interesate, care nu revendicau afilierea lor în temeiul articolelor L.381-12 și următoarele din Codul de securitate socială privind membrii cultelor și membrii congregațiilor și colectivităților religioase, fac obiectul dispozițiilor de ordine publică referitoare la organizarea securității sociale De asemenea, a considerat că instanța de apel a caracterizat existența unei legături de subordonare între reclamant și animatorii săi și a dedus în mod exact că aceasta era angajatorul lor. Ea a respins recursul. 2. Procedura care punea în discuție Asociația Cafe des Arts ( În același timp, URSSAF de Grenoble notifia are o redresare similară cu o asociație federală a reclamantului, a cărei activitate era o cafea de arte, locul de primire, de întâlniri, de schimburi, de restaurare și de difuzare culturală și artistică. Prin hotărârea din 4 octombrie 1999, Curtea de Apel din Grenoble a arătat că permanentii erau voluntari, fără niciun program de lucru, autogestionându-se și alegând activitățile și orientările care trebuiau puse în aplicare, fără a primi instrucțiuni de lucru. Comisia a considerat că acestea nu interveniu în cadrul unui serviciu organizat de un angajator și că condițiile acestei participări excludeau existența unei legături de subordonare, element fundamental al unui contract de muncă. Aceasta a adăugat că singurul fapt că trăiau împreună și că nevoile lor personale erau suportate de comunitate, nu se referea la donațiile primite ca remunerație plătită în schimbul unei munci și, prin urmare, a considerat că permanentii nu trebuiau să fie supuși regimului general de securitate socială și a anulat redresarea. Prin hotărârea din 31 mai 2001, Curtea de Casație a respins recursul URSSAF. Dreptul intern relevant Articolul L.381-12 din Codul securității sociale Miniștrii cultelor și membrii congregațiilor și colectivităților religioase (...) care nu intră, în mod obligatoriu, sub incidența unui alt regim de asigurări de sănătate, intră sub incidența regimului general de securitate socială. Membrii congregațiilor și ai comunităților religioase pot fi admiși, la cererea lor, să beneficieze de un regim special care să includă contribuții și prestații reduse. Aceste prestații se limitează la acoperirea cheltuielilor de spitalizare și de tratament în instituțiile de îngrijire publică și privată. Opțiunea pentru regimul special este valabilă pentru o anumită perioadă de timp și poate fi reînnoită. Articolul L.381-18 din Codul de securitate socială Decretul Consiliului de Stat care stabilește condițiile de aplicare a prezentei secțiuni stabilește în special condițiile în care miniștrii cultelor și membrii congregațiilor religioase care intră sub incidența unui alt regim obligatoriu de securitate socială din cauza unei activități desfășurate cu fracțiune de normă pot beneficia de dispozițiile prezentei secțiuni. Invocând articolele 9 și 14 combinate din convenție, reclamantul susține că supunerea membrilor săi voluntari la regimul general de securitate socială contravine principiului libertății de gândire, de conștiință și de religie, în special dreptului oricărei persoane de a-și manifesta convingerile prin educație, și constituie un tratament discriminatoriu în măsura în care miniștrii cultului, și chiar alți voluntari ai aceleiași federații, aflați în aceeași situație sau în situații comparabile, nu intră sub incidența acesteia. (2) Invocând art. 11 din Convenție, reclamantul afirmă că această supunere contravine principiului libertății de asociere și constituie un tratament discriminatoriu în măsura în care membrii congregațiilor religioase și chiar și alți membri voluntari ai aceleiași federații, situați în aceeași situație sau în situații comparabile, nu intră sub incidența acesteia. (3) Invocând în cele din urmă art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, considerând că un proces care duce la o soluție diametral opusă celei pronunțate de aceeași cameră din aceeași instanță, între aceleași părți și cu privire la aceeași chestiune de drept, cu trei săptămâni înainte, nu poate fi calificat drept executoriu. (1) Reclamantul se plânge de supunerea membrilor săi voluntari la regimul general de securitate socială și invocă articolele 9 și 14 combinate din Convenție, care se citesc după cum urmează art. 9 din Convenție Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin închinare, educație, practici și îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protecției drepturilor și libertăților altora. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea consideră că prezentul motiv tinde într-adevăr să denunțe o dublă discriminare, pe de o parte, între diferitele asociații afiliate reclamantului și, pe de altă parte, între asociațiile laice, dar ale căror activități de animare, de educație și de creație artistică se află Ca și reclamantul, și congregațiile religioase, în dreptul de a-și manifesta religia sau convingerea colectivă, în public, în special prin predare, prin supunerea membrilor lor la regimuri diferite de securitate socială. Cu privire la diferența de apreciere a prezenței sau absenței unei legături de subordonare între solicitant și asociația care se ocupă de cafeneaua artelor, Curtea arată că instanțele interne și-au motivat deciziile și nu descoperă nici un fel de arbitraritate sau discriminare în acest caz, cele două situații examinate de instanțele interne fiind diferite. În ceea ce privește presupusa discriminare față de miniștrii cultelor, reclamantul consideră că aceeași legătură de natură eminent spirituală îi unește pe miniștrii cultului catolic cu superiorii lor și cu membrii voluntari, pe care îi asimilează unor laici. Prin urmare, consideră că membrii săi nu ar trebui să facă obiectul regimului general de securitate socială. Or, Curtea arată că religia și religia sunt supuse regimului general de securitate socială și pot solicita să fie admise la un regim special. Cu toate acestea, atunci când participă la activități din afara formării lor preoțești, ei depind de regimul general de securitate socială. Prin urmare, în cazul de față, nu există nicio discriminare între miniștrii cultelor și solicitant, ceea ce înseamnă că acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge că această supunere contravine principiului libertății de asociere și constituie un tratament discriminatoriu. El invocă art. 11 alineatul (1) din Convenție, care se citește după cum urmează în partea sa relevantă: Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...). Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, (...) protecției sănătății sau moralității, sau protejării drepturilor și libertăților altora. (...) Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac. Or, din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamantul a invocat acest motiv în fața instanțelor interne. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în ceea ce privește acest motiv, această condiție de epuizare. În consecință, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. (3) Reclamantul se plânge în cele din urmă de o încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Curtea, amanta calificării juridice a faptelor cauzei, amintește că un motiv se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simple mijloace sau argumente de drept invocate (Powell și Rayner c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide... contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește, în primul rând, că nu este un al patrulea grad de jurisdicție, ci că revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor și instanțelor, special calificate în acest domeniu, să interpreteze și să aplice dreptul intern (Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n În continuare, Comisia reamintește că nu poate înlocui propria sa apreciere a faptelor cu cea a instanțelor naționale (Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A n 274, § 31 și 32). Sarcina sa este de a verifica dacă procedura prevăzută în ansamblul său a avut un caracter În cazul de față, Curtea constată că atât în procedura dintre URSSAF și OCC, cât și în procedura dintre URSSAF și Asociația CACS, instanțele s-au pronunțat asupra relevanței ofertelor de probe și au apreciat aceste oferte prin decizii motivate în totalitate. Cu toate acestea, având în vedere că cele două situații examinate sunt diferite, nu reiese că judecătorii au tras concluzii arbitrare cu privire la faptele care le-au fost prezentate sau au depășit limitele unei interpretări rezonabile a textelor aplicabile în cazul de față; prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. BAKA Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

1002/02

présentée par l'OFFICE CULTUREL DE CLUNY

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 22 mars 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, l'Office Culturel de Cluny est une association de droit français dont le siège se trouve à Pâlis. Il est représenté devant la Cour par M

e

T. Fenoy, avocat au barreau de Chalon-sur-Saône.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

OCC »)

L'OCC se présente comme une association ayant pour objet de travailler au plein épanouissement de l'homme par l'art et la beauté, de mettre en valeur et créer ce qui permet à l'homme d'épanouir les besoins de son être et aux communautés humaines d'exprimer leur identité et leur solidarité, ce développement reposant sur une vision chrétienne de l'homme et de l'histoire, respectueuse des cultures et des croyances. Des stages pour jeunes adultes sont organisés et encadrés par des animateurs qui bénéficient d'une grande liberté d'action, prennent les décisions par eux-mêmes et ne perçoivent aucune rémunération en espèces, mais leurs frais (habillement, nourriture, logement, etc.) sont totalement pris en charge par le requérant.

Le 31 mai 1995, la caisse primaire d'assurance maladie de la région choletaise notifia au requérant sa décision d'assujettir ses animateurs au régime général de la sécurité sociale, estimant que leur activité était rémunérée, puisque tous leurs frais étaient pris en charge, et n'avait pas un caractère bénévole.

En conséquence, l'union pour le recouvrement des cotisations de sécurité sociale et d'allocations familiales («

URSSAF

») de la région choletaise notifia un redressement fiscal au requérant.

Le 6 juillet 1995, il contesta ce redressement. L'URSSAF accueillit les remarques portant sur l'exonération de la part salariale puisque les rémunérations étaient exclusivement en nature et modifia en conséquence le montant du redressement.

Le 5 septembre 1995, la commission de recours amiable rejeta la contestation du requérant.

Le 10 novembre 1995, le requérant saisit le tribunal des affaires de sécurité sociale d'Angers. Par une nouvelle décision du 11 mars 1996, la commission de recours amiable maintint le redressement opéré. Par une ordonnance du 11 mars 1997, le président du tribunal des affaires de sécurité sociale appela à la cause les membres bénévoles concernés.

Par un jugement du 4 juin 1998, le tribunal débouta le requérant. Il estima que la prise en charge par le requérant des besoins de ses animateurs équivalait à une rémunération. Il affirma ensuite que l'esprit d'entraide et le dévouement des membres d'une association collaborant à son activité n'était pas suffisant pour faire disparaître la subordination caractérisant le travail accompli dans le cadre d'une organisation déterminée. Il estima qu'existait en l'espèce un tel lien de subordination, les animateurs étant tenus de se conformer aux décisions collectives concernant notamment les modalités d'accueil des stagiaires, les cadences de travail et l'organisation de la cantine. Il rejeta ensuite l'argument selon lequel le requérant bénéficiait d'une certaine reconnaissance de la hiérarchie catholique et que la nature éminemment spirituelle du lien qui unit les ministres du culte catholique à leurs supérieurs hiérarchiques était en principe incompatible avec le contrat de louage de services qu'est le contrat de travail, estimant que cet argument manquait en fait puisque les animateurs concernés n'étaient pas des religieux ou des religieuses et que si l'ordination du prêtre lui conférait une autonomie exclusive de toute hiérarchie dans l'exercice de son sacerdoce, des laïcs ne sauraient, dans ce domaine-là, lui être assimilés.

Par un arrêt du 4 novembre 1999, la cour d'appel d'Angers confirma ce jugement et ajouta que des religieux apportant leur concours à une entité extérieure pour l'animation de sessions de formation sont assujettis au régime général dès lors que ces activités sont distinctes de leur formation sacerdotale et qu'ils se trouvent placés sous la dépendance de cette entité vis-à-vis de laquelle ils ont pris un engagement personnel et direct.

Dans son pourvoi en cassation, le requérant rappela que toute personne a droit à la liberté de conscience et de religion et que les conventions légalement formées tiennent lieu de loi à ceux qui les ont faites. Il affirma ensuite que la convention qui lie une association dont le but est de travailler au plein épanouissement de l'homme par l'art et la beauté, à des personnes qui, animées par des raisons purement religieuses, souhaitent consacrer leur vie au service des autres à travers la promotion, par le biais notamment de l'enseignement, d'une culture basée sur des valeurs chrétiennes, est un contrat

sui generis

nécessairement distinct tant du travail salarié que du travail indépendant. Il estima que ce lien était comparable à celui qui unit les ministres du culte à leur association et se plaignit d'une violation de l'article 9 de la Convention.

Par un arrêt du 28 juin 2001, la Cour de cassation estima que «

sans encourir les griefs du moyen, l'arrêt a décidé à bon droit que les intéressés, qui ne revendiquaient pas leur affiliation au titre des dispositions des articles L.381-12 et suivants du code de la sécurité sociale relatifs aux membres des cultes et aux membres des congrégations et collectivités religieuses, étaient soumis aux dispositions d'ordre public relatives à l'organisation de la sécurité sociale

». Elle estima également que la cour d'appel avait caractérisé l'existence d'un lien de subordination entre le requérant et ses animateurs et en avait exactement déduit que celle-ci était leur employeur. Elle rejeta le pourvoi.

CACS

»)

Parallèlement, l'URSSAF de Grenoble notifia un redressement semblable à une association fédérée au requérant, dont l'activité était un «

café des arts

», lieu d'accueil, de rencontres, d'échanges, de restauration et de diffusion culturelle et artistique.

Par un arrêt du 4 octobre 1999, la cour d'appel de Grenoble releva que les permanents étaient bénévoles, sans aucun horaire de travail, s'autogérant et choisissant les activités et orientations à mettre en œuvre, sans recevoir d'instructions de travail. Elle estima qu'ils n'intervenaient pas dans le cadre d'un service organisé par un employeur et que les conditions de cette participation excluaient l'existence d'un lien de subordination, élément fondamental d'un contrat de travail. Elle ajouta que le seul fait qu'ils vivaient ensemble et que leurs besoins personnels étaient pris en charge par la communauté, ne conférait pas aux libéralités reçues le caractère de rémunération versée en contrepartie d'un travail. Elle estima en conséquence que les permanents ne devaient pas être assujettis au régime général de la sécurité sociale et annula le redressement.

Par un arrêt du 31 mai 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de l'URSSAF.

B.

Le droit interne pertinent

Article L.381-12 du code de la sécurité sociale

«

Les ministres des cultes et les membres des congrégations et collectivités religieuses (...) qui ne relèvent pas, à titre obligatoire, d'un autre régime d'assurance maladie, relèvent du régime général de sécurité sociale. (...) Les membres des congrégations et des collectivités religieuses peuvent, sur leur demande, être admis à bénéficier d'un régime particulier comportant des cotisations et des prestations réduites. Ces prestations sont limitées à la couverture des frais d'hospitalisation et de traitement dans les établissements de soins et de cure publics et privés. L'option pour le régime particulier est valable pour une durée déterminée ; elle est renouvelable.

»

Article L.381-18 du code de la sécurité sociale

«

Le décret en Conseil d'Etat qui fixe les conditions d'application de la présente section détermine notamment les conditions dans lesquelles les ministres des cultes et les membres des congrégations religieuses qui relèvent d'un autre régime obligatoire de sécurité sociale en raison d'une activité exercée à temps partiel peuvent bénéficier des dispositions de la présente section.

»

GRIEFS

EN DROIT

:

Article 9 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Article 14 de la Convention

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour estime que le présent grief tend en vérité à dénoncer une double discrimination, d'une part, entre les différentes associations affiliées au requérant et, d'autre part, entre les associations laïques, mais dont «

les activités d'animation, d'éducation et de création artistique

» s'accomplissent «

dans l'esprit de charité et de pauvreté issu de l'Evangile

», tel le requérant, et les congrégations religieuses, dans le droit de manifester sa religion ou sa conviction collectivement, en public et notamment par l'enseignement, par un assujettissement de leurs membres à des régimes différents de sécurité sociale.

Concernant la différence d'appréciation de la présence ou de l'absence d'un lien de subordination entre le requérant et l'association s'occupant du café des arts, la Cour relève que les juridictions internes ont motivé leurs décisions et ne décèle aucun arbitraire ni aucune discrimination en l'espèce, les deux situations examinées par les tribunaux internes étant différentes.

En ce qui concerne la discrimination alléguée par rapport aux ministres des cultes, le requérant estime que le même lien de «

nature éminemment spirituelle

» unit les ministres du culte catholique à leurs supérieurs hiérarchiques et les membres bénévoles, qu'il assimile à des «

moines laïcs

» à cette association à laquelle ils ont choisi d'adhérer. Il estime en conséquence que ses membres ne devraient pas être soumis au régime général de sécurité sociale.

Or, la Cour relève que les religieux et religieuses sont soumis au régime général de sécurité sociale et peuvent demander à être admis au bénéfice d'un régime particulier. Pourtant, lorsqu'ils participent à des activités extérieures à leur formation sacerdotale, ils dépendent du régime général de sécurité sociale.

Elle ne décèle en conséquence, en l'espèce, aucune discrimination entre les ministres des cultes et le requérant.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

dans sa partie pertinente :

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d'association, (...).

2.

L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. (...).

»

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours. Or, il ne ressort pas des pièces du dossier que le requérant ait soulevé ce grief devant les juridictions internes. Le requérant n'a, dès lors, pas satisfait, quant à ce grief, à cette condition de l'épuisement.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

:

«

Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, rappelle qu'un grief se caractérise par les faits qu'il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoquées (

Powell et Rayner c.

Royaume-Uni

, arrêt du 21 février 1990, série A n

o

172, p. 13, § 29). Elle juge ainsi qu'en l'espèce, il convient d'examiner la présente affaire sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

La Cour rappelle, tout d'abord, qu'elle n'est pas un quatrième degré de juridiction, mais qu'il incombe au premier chef aux autorités nationales et notamment aux cours et aux tribunaux, spécialement qualifiés en la matière, d'interpréter et appliquer le droit interne (

Schenk c. Suisse

, arrêt du 12

juillet

1988, série A n

o

140, p. 29, § 45). Elle rappelle ensuite qu'elle ne saurait substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions nationales (

Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas

, arrêt du 27 octobre 1993, série A n

o

274, §§

31 et 32). Sa tâche consiste à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble a revêtu un caractère «

équitable

» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

En l'espèce, la Cour constate que tant dans la procédure entre l'URSSAF et l'OCC que dans la procédure entre l'URSSAF et l'association CACS, les juridictions se sont prononcées sur la pertinence des offres de preuve et ont apprécié ces dernières par des décisions amplement motivées.

Or, les deux situations examinées étant différentes, il n'apparaît pas que les juges aient tiré des conclusions arbitraires des faits qui leur étaient soumis ou aient dépassé les limites d'une interprétation raisonnable des textes applicables au cas d'espèce.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

BAKA

Greffière

Président