PUIG PANELLA c. ESPAGNE

PUIG PANELLA c. ESPAGNE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE FINALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 1483/02

înaintată de Jordi PUIG PANELLA

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință pe 22 martie 2005 în cameră compusă din

Sir Nicolas Bratza, președinte,

D-nii J. Casadevall, G. Bonello, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători,

și din D. M. O'Boyle, grefier de secțiune,

Ținând seama de cererea amintită mai sus introdusă pe 18 decembrie 2001,

Ținând seama de decizia parțială din 4 noiembrie 2003,

Ținând seama de observații prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul, Jordi Puig Panella, este cetățean spaniol, născut în 1961 și rezident la Mataró. A fost inițial reprezentat în fața Curții de D-na I. Doñate Sanglas, care a fost apoi înlocuită de D-na R-Mª Ruiz Carrasco, amândoi avocați la Barcelona. Guvernul pârât este reprezentat de D. I. Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului din ministerul Justiției.

A.

Circumstanțele speței

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.

1.

Procedură penală

Pe 15 noiembrie 1980, mai multe persoane au încercat să atace cartierul militar Berga (Barcelona).

Ca urmare a acestor fapte, pe 27 noiembrie 1980, o procedură penală împotriva reclamantului și altor persoane a fost inițiată în fața jurisdicției militare pentru delictele de furt și folosire ilegală de vehicule, falsificare de plăci de înregistrare, insulta la autoritate, port ilegal de uniformă militară, detență ilegală, furt și port de arme. În aceeași zi, reclamantul a fost pus în arest.

Prin decizie din 3 decembrie 1980, autoritatea judiciară militară competentă a ordonat plasarea reclamantului în detență preventivă.

În cadrul procedurii, judecătorul militar de instrucție nr. 1 al celei de-a patra regiuni (la acea vreme, jurisdicție competentă să cunoască, în materia penală, delictele comise pe locurile ocupate de forțele armate) a fixat pentru 25 octombrie 1983 Consiliul militar obișnuit cu ținerea dezbaterilor orale.

Prin decizie contradictoriu din 27 octombrie 1983, dată după ținerea unei audieri publice, tribunalul militar l-a găsit pe reclamant vinovat de delict de furt și folosire ilegală de vehicule, pedepsit de art. 516 bis al codului penal; de delict de furt pedepsit de articolele 500 și 501 ale codului penal, și delict de detență ilegală, pedepsit de articolele 480 și 481 ale codului penal. A fost condamnat la pedeapsă de închisoare și privare a permisului de conducere de doi ani pentru primul delict; la patru ani, doi luni și o zi de închisoare pentru al doilea delict, și patru ani de închisoare pentru al treilea delict, cât și la amenzi și interzicerea temporară a asumării funcțiilor publice pe durata condamnării. Reclamantul a fost scutit pentru celelalte delicte.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a depus un recurs în casație la Consilul Suprem de Justiție Militară care, prin decizie din 22 februarie 1984, a declarat nulitatea procedurii.

Un nou Consiliu militar obișnuit a fost fixat pentru 9 mai 1984. Prin decizie din 11 mai 1984, tribunalul militar l-a găsit pe reclamant vinovat de delict de furt și folosire ilegală de vehicule, pedepsit de art. 516 bis al codului penal, de delict de furt pedepsit de articolele 500 și 501 ale codului penal, și delict de detență ilegală, pedepsit de articolele 480 și 481 ale codului penal. L-a condamnat la pedeapsă de închisoare și privare a permisului de conducere de doi ani pentru primul delict; la patru ani, doi luni și o zi de închisoare pentru al doilea delict, și doi ani de închisoare pentru al treilea delict. Reclamantul a fost condamnat la amenzi și interzicerea temporară a asumării funcțiilor publice pe durata condamnării. A fost scutit pentru celelalte delicte.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a mai depus un recurs în casație la Consilul Suprem de Justiție Militară susținând, printre altele, încălcarea principiului prezumției de nevinovăție. Prin decizie din 12 februarie 1985, recursul a fost declarat admisibil cu excepția, printre altele, a grievului privind încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

Împotriva deciziei din 12 februarie 1985, reclamantul a depus, pe 14 martie 1985, un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional invocând articolele 24 §§ 1 și 2 (dreptul la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție) și 14 (principiul egalității) din Constituție. În recursul seu, se plângea de caracterul neechitabil al procedurii în fața Consilului Suprem de Justiție Militară și de încălcarea dreptului seu la prezumția de nevinovăție. Critica mai ales lipsa motivării deciziei, absența asistenței de avocat la începutul procesului, și faptul că a fost condamnat fără probe la adresa sa.

Între timp, prin hotărâre din 27 februarie 1985, Consilul Suprem de Justiție Militară respinsese recursul în casație.

Pe 18 iunie 1985, reclamantul primise libertate condiționată.

Prin decizie din 22 decembrie 1986, Tribunalul constituțional declara recursul de amparo admisibil, și reclamantul cât și ministerul public prezentaseră observații.

Prin hotărâre din 27 aprilie 1988, notificată pe 4 mai 1988, Tribunalul constituțional acordă parțial pretențiile reclamantului prin acordarea amparoului. A anulat parțial decizia din 12 februarie 1985 a Consilului Suprem de Justiție Militară din cauza încălcării principiului prezumției de nevinovăție a reclamantului, și a recunoscut dreptul acestuia la un proces echitabil în fața Consilului Suprem de Justiție Militară, care trebuia să examineze motivul de casație privind prezumția de nevinovăție și să se pronunțe în acest sens printr-o hotărâre.

Ca urmare a hotărârii Tribunalului constituțional, reclamantul a depus un nou recurs în casație în fața camerei militare a Tribunalului suprme (anterior Consilul Suprem de Justiție Militară), susținând încălcarea principiului prezumției de nevinovăție care, prin hotărâre contradictoriu din 12 decembrie 1988, l-a respins.

Împotriva acestei hotărâri, pe 29 decembrie 1988, reclamantul a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional invocând art. 24 § 2 (drept la prezumția de nevinovăție) din Constituție. În recursul seu, se plângea mai ales de încălcarea dreptului seu la prezumția de nevinovăție, și critica mai ales lipsa și neregularitatea unor dintre probele practicate la momentul dezbaterilor orale.

Prin decizie din 4 mai 1989, Tribunalul constituțional declara recursul de amparo admisibil și invita reclamantul cât și ministerul public să prezinte observații.

Prin hotărâre din 28 mai 1992, jurisdicția superioară acordă pretențiile reclamantului prin acordarea amparoului. A reamintit de la bun început că dreptul la prezumția de nevinovăție consacrat de art. 24 § 2 din Constituție se bazează pe două idei esențiale: pe de o parte, principiul aprecierii libere a probelor în procedura penală și, pe de alta parte, faptul că hotărârea de condamnare se bazează pe acte autentice ale probelor, activitatea de probă trebuind să fie suficientă pentru a contracara prezumția de nevinovăție. Tribunalul constituțional estimă că reclamantul fusese condamnat doar pe baza depunerilor versate în faza de instrucție și nereproduse nici supuse contradicției la audiere, și a anulat hotărârile din 11 mai 1984 ale Consilului Suprem de Justiție Militară și 12 decembrie 1988 ale camerei militare a Tribunalului suprme, pe motivul că acestea încălcaseră principiul prezumției de nevinovăție.

2.

Procedura în fața organelor administrative

Pe 12 noiembrie 1992, reclamantul a depus o cerere la ministerul Justiției cu scopul de a-i fi acordate daune și prejudicii în valoare de 31.400.000 pesetas (188.717,80 euro) pentru prejudiciul suferit din cauza celor o mie șase sute șaizeci și trei de zile petrecute în detență.

Pe 15 decembrie 1992, ministerul Justiției, în vederea cererii de reclamație la Stat rezultând din funcționarea anormală a administrației justiției, a solicitat reclamantului documentația necesară pentru a stabili investigația administrativă. Pe 10 februarie 1993, Hotărârea generală a relațiilor cu administrația Justiției a formulat o propunere de rezoluție de inadmisibilitate. Pe 29 aprilie 1993, Consilul de Stat a concluzionat cu respingerea cererii.

Prin decizie din 4 iunie 1993, ministrul Justiției, referindu-se la articolele 292 la 297 ale Legii Organice privind Puterea Judiciară, a respins pretența reclamantului, constatând că hotărârea Tribunalului constituțional anulase hotărârea din 11 mai 1984 a Consilului Suprem de Justiție Militară și hotărârea din 12 decembrie 1988 a camerei militare a Tribunalului suprme, pentru încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, ținând seama de absența unor probe suficiente pentru a condamna pe reclamant.

Ministerul Justiției observa că era vorba de un caz tipic de lipsă de probe, dar că nicio decizie de achitare din cauza faptelor imputate reclamantului, nici nicio ordine de neexercitare pentru același motiv, nu fusese dată, după cum cere art. 294 al LOJP, singurul luat în considerare. A semnalat că:

„(...) hotărârea Tribunalului constituțional nu poate deschide drept la reparație cum pretinde [reclamantul], pentru că deciziile au fost anulate din lipsă de probe suficiente pentru a condamna interesatul, și pentru încălcarea prezumției de nevinovăție; nu s-a dovedit într-adevăr în speță că [reclamantul] nu a participat la faptele delictuoase care i se reproșau. Este un caz tipic de defect de probe. S-ar trebui să se indemnizeze [doar] în ipoteza în care achitarea a fost pronunțată pentru că s-a arătat clar că interesatul nu a participat la faptele delictuoase în cauză.

Prezenta cauză nu intră deci în cazurile prevăzute de art. 294 § 1 [LOJP] și cererea de indemnizare în cauză nu poate fi admisă în măsura în care inexistența – obiectivă sau subiectivă – faptelor în legătură cu reclamantul nu a putut fi stabilită.

Așa cum l-a subliniat Consilul de Stat în raportele sale, acordarea indemnizării prevăzute de art. 294 al Legii Organice privind Puterea judiciară este un act de importanță specială, de aceea o asemenea indemnizare nu poate fi acordată decât în caz de certitudine totală cu privire la nevinovăția persoanei care a suferit detenția preventivă (...)"

3.

Procedura în fața jurisdicțiilor contentioase-administrative

Împotriva acestei decizii, pe 4 august 1993, reclamantul a depus un recurs contencious-administrativ în fața Audiencia Nacional care, prin hotărâre din 14 februarie 1995, a respins recursul observând că Tribunalul constituțional, în hotărârea din 28 mai 1992, concluzionase la încălcarea principiului prezumției de nevinovăție dar nu la inexistența faptelor judecate.

Ulterior, reclamantul s-a dus în casație invocând încălcarea articolelor 24, dreptul la principiul unui proces echitabil și la principiul prezumției de nevinovăție, 14 din Constituție, dreptul la principiul egalității, precum și o interpretare greșită a articolului 121 din Constituție.

Prin hotărâre din 28 septembrie 1999, Tribunalul suprme a respins recursul pe motivul că reclamantul pretindea, în mod greșit, că recunoașterea de către jurisdicția constituțională a dreptului de a-și vedea restituită prezumția de nevinovăție comportă în sine dreptul de a obține o indemnizare pentru răspundere patrimonială. Această răspundere patrimonială rezultând din funcționarea anormală a administrației cere anumite condiții, în conformitate cu art. 121 al Constituției, dezvoltate în art. 294 LOJP. A semnalat că reclamantul pretindea stabili o conexiune automată între, pe de o parte, încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și necesitatea reparării sale și, pe de alta parte, existența răspunderii administrației, uitând că aceasta este supusă anumitor condiții fixate de lege.

Pe 13 decembrie 1999, reclamantul a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional invocând articolele 24 §§ 1 și 2 (dreptul la un proces echitabil și dreptul la principiul prezumției de nevinovăție) și 14 (principiul nediscriminării) din Constituție.

În recursul seu, reclamantul considera că, în pofida enunțării articolului 292 § 3 LOJP, din momentul în care un administrat vede dreptul seu lezat de un act al administrației, în timp ce nu are nicio obligație de a suferi acest prejudiciu, răspunderea patrimonială a acesteia se angajează. Într-adevăr, suferise un prejudiciu evident, efectiv și economic evaluabil, în conformitate cu articolele 121 din Constituție și 292 și următoarele ale LOJP. După opinia sa, nu se poate, cum a făcut ministerul Justiției, aplica §1 al articolului 294 al LOJP dată fiind că nu era în detență preventivă ci purjase o pedeapsă de închisoare ferma. Reclamantul se plângea că, deși fusese declarat nevinovat al actelor care i se reproșau, o decizie judiciară (hotărârea Tribunalului Suprem) declara că nu avea dreptul să fie indemnizat deoarece tribunalele nu avuseră posibilitatea să constate inexistența faptelor. Astfel, pe de o parte, fusese declarat nevinovat și, pe de alta parte, fusese condamnat să sufere daunele rezultând din hotărârile care-l declaraseră vinovat.

Reclamantul se plângea de asemenea că condițiile cerute de art. 294 al LOJP (inexistența faptelor și defect de participare) și lipsa de probe la adresa sa implică o încălcare a principiului egalității.

Prin decizie din 18 iulie 2001, jurisdicția superioară a declarat recursul inadmisibil, ca fiind evident lipsit de temei, deciziile contestate fiind suficient motivate și nearbtrare. S-a referit la jurisprudența menționată în hotărârea Tribunalului suprem în termenii următori:

„(...) inexistența subiectivă a faptului [delictuos] implică dreptul de a fi indemnizat, și trebuie să decurgă din examinarea globală a deciziei penale, dar [acest drept] nu intră în joc atunci când absența concluziei asupra vinovăției se bazează pe inexistența unor valide probe ale participării reclamantului în delictele pentru care fusese acuzat și apoi achitat în virtutea principiului constituțional al prezumției de nevinovăție. [Hotărârea a quo] procedează apoi să aprecieze dacă achitarea reclamantului de amparo era bazată pe inexistența subiectivă a faptului ([ceea ce constituie] fundamentul existenței răspunderii [Statului]) și concluzionează că, ținând seama de motivele hotărârii Tribunalului constituțional care acordase amparou, achitarea era datorată faptului că acest tribunal estimase nevalide probele pe care condamnarea se bazase, în măsura în care nu fusese corect prezentate la audiere. Prin urmare, estimează Tribunalul suprem, „nu suntem, conform jurisprudenței, în fața unui caz de inexistență a faptului [delictuos] cerută pentru a declara răspunderea Statului, în măsura în care, din examinarea hotărârii constituționale în cauză, nu decurge în niciun fel că amparou a fost acordat din cauza existenței unui fascicul de mijloace de probă suficiente pentru a ajunge la concluzia absenței de participare a acuzatului la fapte; [acordarea amparou] este mai degrabă consecința unei administrări incorecte la audiere a mijloacelor de probă proveniți din instrucție, ceea ce le fădea nevalide și ineficace din punctul de vedere al garanțiilor procedurii.'"

și adăuga că legea organică a Puterii Judiciare:

„în care se disting cazurile de eroare judiciară (fie rezultând din recurs în revizuire, fie din așa-numitul „recurs de eroare judiciară"), cazurile de funcționare anormală a administrației Justiției și cazurile de indemnizare din cauza închisorii preventive (singura pe care s-a bazat cererea reclamantului), fără ca vreuna încălcare a principiului nediscriminării să poată fi apreciată".

Jurisdicția superioară reaminti de asemenea că recunoașterea dreptului de a fi indemnizat nu era cu niciun fel condiționată de nulitatea anterioară pe care o decretase anterior a hotărârii de condamnare, și estimă că reclamantul se limita la a reclama revizuirea aplicării ce fusese făcută în speță a legislației ordinare privind art. 121 din Constituție, pretinzând să îndepărteze jurisprudența constituțională conform căreia dreptul garantat de dispoziția citată nu are caracterul dreptului fundamental susceptibil de a fi protejat prin intermediul recursului de amparo.

B.

Dreptul și practica interne pertinente

1.

Constituție

art. 121

„Prejudiciile suferite în virtutea erei judiciare, și cele rezultând din funcționarea anormală a administrației justiției, vor da naștere unei indemnizări care sarcina Statului, în conformitate cu legea."

2.

Legea Organică a Puterii judiciare (LOJP)

art. 292

„1. Orice victimă a unui prejudiciu rezultând dintr-o eroare judiciară sau dintr-o funcționare anormală a justiției are dreptul să fie indemnizată de Stat, cu excepția cazului forță majoră, în conformitate cu ceea ce este prescris în prezentul Titlu.

art. 293

„1. Cererea de indemnizare din cauza erei va fi precedată de o decizie judiciară care să recunoască în mod expres eroarea. Această decizie anterioară va putea decurge direct dintr-o decizie pronunțată în virtutea unui recurs în revizuire. În toate celelalte cazuri, se vor aplica următoarele reguli:

a) Acțiunea judiciară în recunoașterea erei trebuie obligatoriu inițiată în termen de trei luni de la ziua în care ar fi putut fi exercitată.

(...)

art. 294 § 1

„1. Cei care, după ce au fost plasați în detență preventivă, sunt achitați din cauza inexistenței faptelor imputate, sau fac obiect al unei neexercitări definitive pentru acest motiv, au dreptul să i se aloce indemnizări atunci când au suferit un prejudiciu.

GRIEF

Reclamantul se plânge că, în calitate de acuzat care a fost declarat nevinovat, nu i-a fost acordată o reparație din cauza unei suspiciuni asupra culpabilității sale. De asemenea estimează că motivele pentru refuzul de a-i acorda indemnizarea pe care o cerea din cauza detenției de patru ani, șase luni și douăzeci și unu de zile căreia i-a fost supus, au încălcat principiul prezumției de nevinovăție al articolului 6 § 2 din Convenție.

PE DROIT

Reclamantul se plânge că, după ce a fost declarat nevinovat, i s-a refuzat indemnizarea cerută din cauza unei suspiciuni asupra culpabilității sale, în încălcare a principiului prezumției de nevinovăție recunoscut de art. 6 § 2 din Convenție. Dispoziția citată este redactată după cum urmează:

„Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când culpabilitatea sa a fost stabil ită în mod legal."

Guvernul reamintește că Convenția nu dă unui „acuzat" dreptul la reparație pentru o detență preventivă regulată în caz de încetare a urmăririi penale împotriva sa (a se vedea Englert c. Germania, nr. 55868/00, 25 august 1987), dar că o decizie refuzând unui acuzat, după încetarea urmăririi penale, o reparație pentru detență preventivă, poate ridica o problemă din unghiul articolului 6 § 2, și se referă la jurisprudența constantă a Curții în acest privință (a se vedea, printre altele, Leutscher c. Țări de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, Minelli c. Elveția, hotărâre din 25 martie 1983, seria A nr. 62, și Sekanina c. Austria, hotărâre din 25 august 1993, seria A nr. 266-A).

Subliniază că dreptul de a fi indemnizat pentru o detență preventivă în caz de achitare sau revocyre a condamnării decurge din dreptul național: în dreptul spaniol, o asemenea reparație este prevăzută de art. 121 din Constituție și articolele 292 și următoarele LOJP. Se referă în special la §3 al articolului 292 LOJP, reprodus mai sus, și la limitările prevăzute de art. 294 al aceluiași text legal. Prin urmare, pentru ca prejudiciile derivând dintr-o detență preventivă să poată fi indemnizate, este necesar ca achitarea sau revocarea condamnării să fie pronunțate pe baza unor motive determinate, și nu doar din cauza inexistenței de probe la adresa sa.

Guvernul constată că în speță, atât ministerul Justiției cât și jurisdicțiile contentioase-administrative s-au limitat la examinarea constatării formale că Tribunalul constituțional anulase hotărârea de condamnare pe unicul fundament al prezumției de nevinovăție, adică pe inexistența de probe la adresa sa (din cauza că probele administrate în cursul instrucției nu au fost reproduse la audiere) și nu pe inexistența obiectivă sau subiectivă a faptului delictuos. Or condițiile prevăzute de art. 294 LOJP nu se găsesc deci îndeplinite. Guvernul insistă pe faptul că jurisdicțiile contentioase-administrative care examinaseră cererea de reparație a reclamantului nu au examinat în niciun fel culpabilitatea sau neculpabilitatea acestuia.

Reclamantul, pe de-al sau, insistă pe faptul că prezumția sa de nevinovăție în procedura penală fusese restabilită de hotărârea Tribunalului constituțional din 28 mai 1992. Susține că cererea introdusă în fața Curții nu pretinde recunoașterea dreptului reclamantului de a fi indemnizat. Ea are scopul ca guvernul spaniol să fie condamnat pentru încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție. Cu toate acestea, art. 6 § 2 din Convenție nu a fost respectat în procedura administrativă deoarece, deși nu există nicio sancțiune penală enunțând culpabilitatea sa, i se refuză dreptul de a fi indemnizat pentru anii petrecuți în detență în virtutea unei pedepse declarate nule pentru că nu respecta dreptul la proces echitabil și prezumția de nevinovăție.

Pentru reclamant, încălcarea articolului 6 § 2 din Convenție decurge din faptul că, pentru jurisdicțiile spaniole, persoanele ale căror tribunale recunosc că nu sunt autoarele infracțiunii (nevinovăție pozitivă) sunt indemnizate, în timp ce acelea care nu sunt condamnate din lipsă de probe (nevinovăție negativă sau prin tacere) nu sunt indemnizate. În primul caz, se recunoaște eroarea judiciară care dă drept la indemnizare; în al doilea caz, eroarea judiciară nu este recunoscută, deși o hotărâre a Tribunalului constituțional însuși corectează, respinge sau anulează condamnările anterioare pentru nerespectare a dreptului la prezumția de nevinovăție. În timp ce nu există nicio condamnare judiciară stabilind culpabilitatea celui inculpat, i se impune să execute integral și în mod discriminator pedeapsa de închisoare pronunțată în urma unei erori judiciare.

Reclamantul susține că, în caz că nu exista probe suficiente la adresa sa și cu garanții sau că nu puteau fi culese, legea spaniolă estimează că, deși declarat nevinovat, rămâne o îndoială cu privire la culpabilitatea acuzatului; aceasta este rațiunea pentru care nu este deci indemnizat, în pofida declarației formale a nevinovăției sale. Astfel, după spusele reclamantului, nevinovatulu declarat este tratat ca un „nevinovat neverificat" sau, în termeni afirmativi, ca un „vinovativ potențial", ceea ce este total contrar principiului conform căruia sarcina probei incumbă acuzării.

Curtea estimează că, la lumina criteriilor dezvăluite de jurisprudența organelor Convenției și ținând seama de totalitatea elementelor aflate în posesia sa, întrebarea dacă autoritățile spaniole au asigurat în speță un respect suficient al drepturilor din care beneficiază reclamantul în temeiul articolului 6 din Convenție, ridică probleme complexe de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în stadiul admisibilității și necesită un examen al fondului.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

admisibilă restul cererii, toți mijloacele de fond rezervate.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

1483/02

présentée par Jordi PUIG PANELLA

contre l'Espagne

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 22 mars 2005 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

G.

Bonello

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

L.

Garlicki,

J.

Borrego Borrego,

juges

,

et de M.

M.

O'Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2001,

Vu la décision partielle du 4 novembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Jordi Puig Panella, est un ressortissant espagnol, né en 1961 et résidant à Mataró. Il était d'abord représenté devant la Cour par M

e

I. Doñate Sanglas, qui a été ensuite remplacé par M

e

R-Mª Ruiz Carrasco, tous les deux avocats à Barcelone. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l'homme au ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Procédure pénale

Le 15 novembre 1980, plusieurs personnes tentèrent d'assaillir le quartier militaire de Berga (Barcelone).

A la suite de ces faits, le 27 novembre 1980, une procédure pénale à l'encontre du requérant et d'autres personnes fut engagée auprès de la juridiction militaire du chef des délits de vol et utilisation illégale de véhicules, de falsification de plaques d'immatriculation, d'outrage à autorité, de port illégal d'uniforme militaire, de détention illégale, de vol et de port d'armes. Ce même jour, le requérant fut placé en garde à vue.

Par une décision du 3 décembre 1980, l'autorité judiciaire militaire compétente ordonna le placement du requérant en détention provisoire.

Dans le cadre de la procédure, le juge militaire d'instruction n

o

1 de la quatrième région (à l'époque, juridiction compétente pour connaître, en matière pénale, des délits commis sur les lieux occupés par les forces armées) fixa au 25 octobre 1983 le Conseil de guerre ordinaire avec célébration des débats oraux.

Par un arrêt contradictoire du 27 octobre 1983, rendu après la tenue d'une audience publique, le tribunal militaire reconnut le requérant coupable d'un délit de vol et utilisation illégale de véhicules, puni par l'article 516 bis du code pénal

; d'un délit de vol puni par les articles 500 et 501 du code pénal, et d'un délit de détention illégale, puni par les articles 480 et 481 du code pénal. Il fut condamné à une peine d'emprisonnement et de privation du permis de conduire de deux ans pour le premier délit; à quatre ans, deux mois et un jour d'emprisonnement pour le deuxième délit, et à quatre ans d'emprisonnement pour le troisième délit, ainsi qu'à des amendes et à l'interdiction temporaire d'assumer des fonctions publiques pendant la durée de la condamnation. Le requérant fut relaxé pour les autres délits.

Contre cette décision, le requérant forma un pourvoi en cassation auprès du

Consejo Supremo de Justicia Militar

qui, par une décision du 22

février

1984, déclara la nullité de la procédure.

Un nouveau Conseil de guerre ordinaire fut fixé au 9 mai 1984. Par un arrêt du 11 mai 1984, le tribunal militaire reconnut le requérant coupable d'un délit de vol et utilisation illégale de véhicules, puni par l'article 516 bis du code pénal, d'un délit de vol puni par les articles 500 et 501 du code pénal, et d'un délit de détention illégale, puni par les articles 480 et 481 du code pénal. Il le condamna à une peine d'emprisonnement et de privation du permis de conduire de deux ans pour le premier délit

; à quatre ans, deux mois et un jour d'emprisonnement pour le deuxième délit, et à deux ans d'emprisonnement pour le troisième délit. Le requérant fut condamné à des amendes et à l'interdiction temporaire d'assumer des fonctions publiques pendant la durée de la condamnation. Il fut relaxé pour les autres délits.

Contre cette décision, le requérant se pourvut encore en cassation auprès du

Consejo Supremo de Justicia Militar

alléguant, entre autres, la violation du principe de la présomption d'innocence. Par une décision du 12

février

1985, le recours fut déclaré recevable à l'exception, entre autres, du grief portant sur la violation du principe de la présomption d'innocence.

Contre la décision du 12 février 1985, le requérant forma, le 14

mars

1985, un recours d'

amparo

devant le Tribunal constitutionnel en invoquant les articles 24 §§ 1 et 2 (droit à un procès équitable et à la présomption d'innocence) et 14 (principe d'égalité) de la Constitution. Dans son recours, il se plaignait du caractère inéquitable de la procédure devant le

Consejo Supremo de Justicia Militar

et de la violation de son droit à la présomption d'innocence. Il critiquait plus particulièrement le manque de motivation de la décision, le défaut d'assistance d'avocat au début du procès, et le fait d'avoir été condamné sans preuves à charge.

Entre-temps, par un arrêt du 27 février 1985, le

Consejo Supremo de Justicia Militar

avait rejeté le pourvoi en cassation.

Le 18 juin 1985, le requérant se vit octroyer la liberté conditionnelle.

Par une décision du 22 décembre 1986, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d'

amparo

recevable, et le requérant ainsi que le ministère public présentèrent leurs observations.

Par un arrêt du 27 avril 1988, notifié le 4 mai 1988, le Tribunal constitutionnel fit partiellement droit aux prétentions du requérant en lui octroyant l'

amparo

. Il annula partiellement la décision du 12 février 1985 du

Consejo Supremo de Justicia Militar

en raison de la violation du principe de la présomption d'innocence du requérant, et reconnut le droit de celui-ci à un procès équitable devant le

Consejo Supremo de Justicia Militar,

qui devait examiner le motif de cassation relatif à la présomption d'innocence et se prononcer au moyen d'un arrêt à cet égard.

Faisant suite à l'arrêt du Tribunal constitutionnel, le requérant présenta un nouveau pourvoi en cassation devant la chambre militaire du Tribunal suprême (ancien

Consejo Supremo de Justicia Militar

), alléguant la violation du principe de la présomption d'innocence qui, par un arrêt contradictoire du 12 décembre 1988, le rejeta.

Contre ce jugement, le 29 décembre 1988, le requérant forma un recours d'

amparo

devant le Tribunal constitutionnel en invoquant l'article 24 § 2 (droit à la présomption d'innocence) de la Constitution. Dans son recours, il se plaignait notamment de la violation de son droit à la présomption d'innocence, et il critiquait plus particulièrement le manque et l'irrégularité de certaines des preuves pratiquées au moment des débats oraux.

Par une décision du 4 mai 1989, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d'

amparo

recevable et invita le requérant ainsi que le ministère public à présenter leurs observations.

Par un arrêt du 28 mai 1992, la haute juridiction fit droit aux prétentions du requérant en lui octroyant l'

amparo

. Elle rappela d'emblée que le droit à la présomption d'innocence consacré par l'article 24 § 2 de la Constitution se base sur deux idées essentielles: d'une part, le principe de la libre appréciation des preuves dans la procédure pénale et, d'autre part, le fait que l'arrêt de condamnation se fonde sur des actes authentiques des preuves, l'activité de preuve devant être suffisante pour contrecarrer la présomption d'innocence. Le Tribunal constitutionnel estima que le requérant avait été condamné uniquement sur la base des dépositions versées lors de la phase d'instruction et non reproduites ni soumises à contradiction à l'audience, et annula les arrêts des 11 mai 1984 du

Consejo Supremo de Justicia Militar

et 12 décembre 1988 de la chambre militaire du Tribunal suprême, au motif que lesdits arrêts avaient violé le principe de la présomption d'innocence.

2.

Procédure devant les organes administratifs

Le 12 novembre 1992, le requérant présenta une réclamation auprès du ministère de la Justice tendant à se voir octroyer de dommages et intérêts d'un montant de 31

400

000 pesetas (188

717,80 euros) pour le préjudice subi du fait des mille six cent soixante-trois jours passés en détention.

Le 15 décembre 1992, le ministère de la Justice, en vue de la demande de réclamation à l'Etat découlant du fonctionnement anormal de l'administration de la justice, sollicita du requérant la documentation nécessaire afin d'établir l'enquête administrative. Le 10 février 1993, la Direction générale des relations avec l'administration de Justice formula une proposition de résolution d'irrecevabilité. Le 29 avril 1993, le Conseil d'Etat conclut au rejet de la demande.

Par une décision du 4 juin 1993, le ministre de la Justice, se référant aux articles 292 à 297 de la Loi organique portant sur le Pouvoir Judiciaire, rejeta la prétention du requérant, constatant que l'arrêt du Tribunal constitutionnel avait annulé l'arrêt du 11 mai 1984 du

Consejo Supremo de Justicia Militar

et l'arrêt du 12 décembre 1988 de la chambre militaire du Tribunal suprême, pour violation du principe de la présomption d'innocence, eu égard à l'absence de preuves suffisantes pour procéder à la condamnation du requérant.

Le ministère de la Justice nota qu'il s'agissait d'un cas typique de manque de preuves, mais qu'aucune décision d'acquittement en raison des faits imputés au requérant, ni aucune ordonnance de non-lieu pour le même motif, n'avaient toutefois étés rendues, comme l'exige l'article 294 de la LOPJ, seul pris en compte. Il signala que

:

«

(...) l'arrêt du Tribunal constitutionnel ne peut ouvrir droit à réparation comme le prétend [le requérant], car les décisions ont été annulées faute de preuves suffisantes pour condamner l'intéressé, et pour violation de la présomption d'innocence ; il n'a pas été véritablement prouvé en l'espèce que [le requérant] n'ait pas participé aux faits délictueux qui lui étaient reprochés. C'est un cas typique de défaut de preuves. Il faudrait indemniser [seulement] dans l'hypothèse où l'acquittement a été prononcé parce qu'il est apparu clairement que l'intéressé n'a pas participé aux faits délictueux en question.

La présente affaire n'entre donc pas dans les cas prévus par l'article 294 § 1 [LOPJ] et la réclamation d'indemnisation en cause ne peut pas être accueillie dans la mesure où l'inexistence –objective ou subjective- des faits en rapport avec le requérant n'a pas pu être établie.

Tel que le Conseil d'Etat l'a souligné dans ses rapports, l'octroi de l'indemnisation prévue par l'article 294 de la Loi organique portant sur le Pouvoir judiciaire est un acte d'un importance spéciale, de sorte que pareille indemnisation ne peut être octroyée qu'en cas de totale certitude quant à l'innocence de la personne qui a subi la détention provisoire (...)

»

3.

Procédure devant les juridictions contentieuses-administratives

Contre cette décision, le 4 août 1993, le requérant forma un recours contentieux-administratif auprès de l'

Audiencia Nacional

qui, par un arrêt du 14 février 1995, rejeta le recours en signalant que le Tribunal constitutionnel, dans son arrêt du 28 mai 1992, avait conclu à la violation du principe de la présomption d'innocence mais pas à l'inexistence des faits jugés.

Par la suite, le requérant se pourvut en cassation invoquant la violation des articles 24, droit au principe d'un procès équitable et au principe de la présomption d'innocence, 14 de la Constitution, droit au principe d'égalité, ainsi qu'une mauvaise interprétation de l'article 121 de la Constitution.

Par un arrêt du 28 septembre 1999, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi au motif que le requérant prétendait, à tort, que la reconnaissance par la juridiction constitutionnelle du droit de se voir restituer la présomption d'innocence comporte en soi-même le droit d'obtenir une indemnisation pour responsabilité patrimoniale. Cette responsabilité patrimoniale découlant du fonctionnement anormal de l'administration exige certaines conditions, conformément à l'article 121 de la Constitution, développées dans l'article 294 LOPJ. Il signala que le requérant prétendait établir une connexion automatique entre, d'une part, la violation du principe de la présomption d'innocence et la nécessité de sa réparation et, d'autre part, l'existence de la responsabilité de l'administration, oubliant que celle-ci est soumise à certaines conditions fixées par la loi.

Le 13 décembre 1999, le requérant forma un recours d'

amparo

devant le Tribunal constitutionnel en invoquant les articles 24 §§ 1 et 2 (droit à un procès équitable et droit au principe de la présomption d'innocence) et 14 (principe de non-discrimination) de la Constitution.

Dans son recours, le requérant considérait que, malgré l'énoncé de l'article 292 § 3 LOPJ, à partir du moment où un administré voit l'un de ses droits lésé du fait d'un acte de l'administration, alors qu'il n'a aucune obligation de subir ce préjudice, la responsabilité patrimoniale de cette dernière se trouve engagée. En effet, il avait subi un dommage évident, effectif et économiquement évaluable, conformément aux articles 121 de la Constitution et 292 et suivants de la LOPJ. À son avis, on ne peut pas, comme l'a fait le ministère de la Justice, appliquer le paragraphe 1

er

de l'article 294 de la LOPJ étant donné qu'il n'était pas en détention provisoire mais avait purgé une peine de prison ferme. Le requérant se plaignait que, bien qu'il ait été déclaré non coupable des actes que lui étaient imputés, une décision judiciaire (l'arrêt du Tribunal Suprême) a déclaré qu'il n'avait pas le droit d'être indemnisé puisque les tribunaux n'avaient pas eu la possibilité de constater l'inexistence des faits. Ainsi, d'une part, il a été déclaré innocent et, d'autre part, il a été condamné à subir les dommages dérivés des arrêts l'ayant déclaré coupable.

Le requérant se plaignait également de ce que les conditions requises par l'article 294 de la LOPJ (inexistence des faits et défaut de participation) et le manque de preuves à charge, impliquent une violation du principe d'égalité.

Par une décision du 18 juillet 2001, la haute juridiction déclara le recours irrecevable, comme étant manifestement mal fondé, les décisions contestées étant suffisamment motivées et non arbitraires. Elle se référa à la jurisprudence mentionnée dans l'arrêt du Tribunal suprême dans les termes suivants

:

«

(...) l'inexistence subjective du fait [délictuel] implique le droit à être indemnisé, et doit découler de l'examen global de la décision pénale, mais [ce droit] n'entre pas en jeu lorsque l'absence de conclusion sur la culpabilité est fondée sur l'inexistence de preuves valables de la participation du requérant dans les délits pour lesquels il avait été accusé et puis acquitté en vertu du principe constitutionnel de la présomption d'innocence. [L'arrêt

a quo

] procède ensuite à apprécier si l'acquittement du requérant d'

amparo

était fondé sur l'inexistence subjective du fait ([ce qui constitue le] fondement de l'existence de la responsabilité [de l'Etat]) et conclu que, compte tenu des motifs de l'arrêt du Tribunal constitutionnel qui octroya l'

amparo

, l'acquittement était dû au fait que ce tribunal estima non valables les preuves sur lesquelles la condamnation s'était fondée, dans la mesure où elles n'avaient pas été correctement présentées à l'audience. Par conséquent, estime le Tribunal suprême, «

nous ne sommes pas, d'après la jurisprudence, face à un cas d'inexistence du fait [délictuel] exigée pour déclarer la responsabilité de l'Etat, dans la mesure où, de l'examen de l'arrêt constitutionnel en cause, il ne découle aucunement que l'

amparo

ait été octroyé en raison de l'existence d'un faisceau de moyens de preuves suffisants pour parvenir à la conclusion d'absence de participation de l'accusé aux faits

; [l'octroi de l'

amparo

] est plutôt la conséquence d'une administration incorrecte à l'audience des moyens de preuve provenant de l'instruction, ce qui les rendait non valables et inefficaces du point de vue des garanties de la procédure.'

»,

et ajouta que la loi organique du Pouvoir Judiciaire

:

«

dans laquelle se distinguent les cas d'erreur judiciaire (soit dérivé d'un recours en révision, soit de l'ainsi appelé 'recours d'erreur judiciaire'), les cas de fonctionnement anormal de l'administration de Justice et les cas d'indemnisation en raison de la prison provisoire (seul sur lequel s'est basée la réclamation du requérant), sans qu'aucune violation du principe de non-discrimination puisse être apprécié

».

La haute juridiction rappela par ailleurs que la reconnaissance du droit à être indemnisé n'était nullement conditionnée par la nullité préalable qu'elle avait auparavant décrété de l'arrêt de condamnation, et estima que le requérant se bornait à réclamer la révision de l'application qui avait été faite en l'espèce de la législation ordinaire relative à l'article 121 de la Constitution, prétendant écarter la jurisprudence constitutionnelle selon laquelle le droit garanti par la disposition citée n'a pas le caractère de droit fondamental susceptible d'être protégé par le biais du recours d'

amparo

.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Constitution

Article 121

«

Les préjudices subis en vertu d'une erreur judiciaire, et ceux résultant du fonctionnement anormal de l'administration de la justice, donneront lieu à une indemnisation à la charge de l'Etat, conformément à la loi.

»

2.

Loi organique du Pouvoir judiciaire (LOPJ)

Article 292

«

1.

Toute victime d'un préjudice résultant d'une erreur judiciaire ou d'un fonctionnement anormal de la justice a droit d'être indemnisée par l'Etat, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre.

2.

En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu'il s'agisse d'une personne ou d'un groupe de personnes.

3.

La seule révocation ou annulation des décisions judiciaires n'implique pas en elle-même le droit à indemnité. »

Article 293

«

1.

La réclamation d'indemnisation pour cause d'erreur devra être précédée d'une décision judiciaire reconnaissant expressément l'erreur. Cette décision préalable pourra découler directement d'une décision prononcée en vertu d'un recours en révision. Dans tous les autres cas, on appliquera les règles suivantes

:

a)

L'action judiciaire en reconnaissance de l'erreur devra être impérativement intentée dans le délai de trois mois à compter du jour où elle aurait peu être exercée.

(...)

2.

Dans les cas d'erreur judiciaire déclarée ou de dommage dû à un fonctionnement anormal de l'administration de la justice, l'intéressé adressera sa demande d'indemnisation directement au ministère de la Justice. Cette requête sera examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l'Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l'objet d'un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation se prescrit dans le délai d'un an à partir du moment où il aurait pu être exercé.

»

Article 294 § 1

«

1.

Ceux qui, après avoir été placés en détention provisoire, sont acquittés en raison de l'inexistence des faits imputés, ou font l'objet d'un non-lieu définitif pour ce motif, ont droit de se voir octroyer des indemnités lorsqu'ils ont subi un préjudice.

2.

Le montant de l'indemnisation sera fixé en tenant compte du temps de privation de liberté et des conséquences personnelles et familiales subies.

3.

La demande d'indemnisation sera traitée conformément à l'article 293 § 2.

»

GRIEF

Le requérant se plaint qu'en tant qu'accusé ayant été déclaré innocent, une réparation ne lui a pas été accordée à cause d'une suspicion sur sa culpabilité. Il estime aussi que les motifs pour lui refuser l'indemnisation qu'il a réclamée en raison de la détention de quatre ans, six mois et vingt et un jours dont il a fait l'objet, ont porté atteinte au principe de la présomption d'innocence de l'article 6 § 2 de la Convention.

EN DROIT

Le requérant se plaint qu'ayant été déclaré innocent, il s'est vu refuser l'indemnisation réclamée à cause d'une suspicion sur sa culpabilité, en violation du principe de la présomption d'innocence reconnu par l'article 6

§

2 de la Convention. La disposition citée est libellée comme suit

:

«

Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

Le Gouvernement rappelle que la Convention ne donne à l'«

accusé

» un droit à réparation pour une détention provisoire régulière en cas d'arrêt des poursuites engagées contre lui (voir

Englert c. Allemagne,

n

o

55868/00, 25

août

1987), mais qu'une décision refusant à un accusé, après l'arrêt des poursuites, une réparation pour détention provisoire, peut soulever un problème sous l'angle de l'article 6 § 2, et se réfère à la jurisprudence constante de la Cour à cet égard (voir, entre autres,

Leutscher c. Pays-Bas,

arrêt du 26 mars 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-II,

Minelli

c.

Suisse,

arrêt du 25 mars 1983, série A n

o

62, et

Sekanina

c.

Autriche

, arrêt du 25 août 1993, série A n

o

266-A).

Il souligne que le droit à être indemnisé pour une détention provisoire en cas d'acquittement ou de révocation de la condamnation découle du droit national

: en droit espagnol, une telle réparation est prévue par l'article 121 de la Constitution et les articles 292 et suivants LOPJ. Il se réfère en particulier au paragraphe 3 de l'article 292 LOPJ, reproduit ci-dessus, et aux limitations prévues par l'article 294 du même texte légal. Par conséquent, pour que les préjudices dérivés d'une détention provisoire puissent être indemnisés, il est nécessaire que l'acquittement ou la révocation de la condamnation soient prononcés en vertu de motifs déterminés, et non uniquement en raison de l'inexistence de preuves à charge.

Le Gouvernement constate qu'en l'espèce, tant le ministère de la Justice que les juridictions contentieuses-administratives se sont limités à examiner la constatation formelle de ce que le Tribunal constitutionnel a annulé l'arrêt de condamnation sur le seul fondement de la présomption d'innocence, c'est-à-dire sur l'inexistence de preuve à charge (en raison de ce que les preuves administrées lors de l'instruction n'ont pas été reproduites à l'audience) et non sur l'inexistence objective ou subjective du fait délictuel. Or les conditions prévues par l'article 294 LOPJ ne se trouvent donc pas remplies. Le Gouvernement insiste sur ce que les juridictions contentieuse-administratives qui ont examiné la demande de réparation du requérant n'ont aucunement examiné la culpabilité ou non de ce dernier.

Le requérant, quant à lui, insiste sur ce que sa présomption d'innocence dans la procédure pénale a été rétablie par l'arrêt du Tribunal constitutionnel du 28 mai 1992. Il fait valoir que la requête introduite devant la Cour ne prétend pas à ce que soit reconnu le droit du requérant à être indemnisé. Elle vise à ce que le gouvernement espagnol soit condamné pour violation de l'article 6 § 2 de la Convention. Cependant, l'article 6 § 2 de la Convention n'a pas été respecté dans la procédure administrative car, alors qu'il n'existe aucune sanction pénale énonçant sa culpabilité, on lui refuse le droit à une indemnisation pour les années passées en détention en vertu d'une peine déclarée nulle parce qu'elle ne respectait pas le droit à un procès équitable et à la présomption d'innocence.

Pour le requérant, la violation de l'article 6 § 2 de la Convention découle du fait que, pour les juridictions espagnoles, les personnes dont les tribunaux reconnaissent qu'elles ne sont pas l'auteur de l'infraction (innocence positive) sont indemnisées, alors que celles qui ne sont pas condamnées par manque de preuves (innocence négative ou par défaut) ne sont pas indemnisées. Dans le premier cas, on reconnaît l'erreur judiciaire qui donne droit à une indemnisation

; dans le second cas, l'erreur judiciaire n'est pas reconnue, bien qu'un arrêt du Tribunal constitutionnel lui-même corrige, rejette ou annule les condamnations antérieures pour non-respect du droit à la présomption d'innocence. Alors qu'il n'existe aucune condamnation judiciaire établissant la culpabilité de l'inculpé, on lui impose de purger intégralement et de manière discriminatoire la peine d'emprisonnement prononcée à la suite d'une erreur judiciaire.

Le requérant soutient que, dans le cas où il n'y a pas de preuves à charge suffisantes et avec garanties ou qu'elles n'ont pas pu être rassemblées, la loi espagnole estime que, bien que déclaré innocent, il subsiste un doute quant à la culpabilité de l'accusé

; c'est la raison pour laquelle il n'est donc pas indemnisé, malgré la déclaration formelle de son innocence. Ainsi, d'après le requérant, l'innocent déclaré est traité comme un «

innocent non avéré

» ou, en termes affirmatifs, comme un «

coupable éventuel

», ce qui est totalement contraire au principe selon lequel la charge de la preuve incombe à l'accusation.

La Cour estime qu'à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la question de savoir si les autorités espagnoles ont assuré en l'espèce un respect suffisant des droits dont bénéficie le requérant au titre de l'article 6 de la Convention, soulève des problèmes complexes de fait et de droit qui ne sauraient être tranchés au stade de la recevabilité et nécessitent un examen du fond.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

recevable le restant de la requête, tous moyens de fond réservés.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président