SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTENERIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 51290/99 prezentate de DEMOKRATAT Având în vedere cererea formulată mai sus la 24 august 1999, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie în faă Primul reclamant, Demokratik Kitle Partsi (Parteneriatul Popular Democrat, mai mult decât DKP) este un partid politic dizolvat de Curtea Constituională. Al doilea reclamant, Șerafettin Elçi, era președintele acestui partid în perioada faptelor. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. H.A. Özhan, avocat în Ankara. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 ianuarie 1997, DKP a fost întemeiat și declarația de constituire a fost depusă la Ministerul de Interne. 1. Cererea de dizolvare a DKP La 18 iunie 1997, procurorul general din apropierea Curții de Casație a deschis în fața Curții Constituționale o acțiune în dizolvare a DKP. În recursul său, procurorul general a reproșat partidului că a încălcat integritatea statului. A fost de părere că anumite declarații ale președintelui partidului de presă și ale programului partidului încălcaseră Constituția și Legea privind reglementarea partidelor politice. La 24 iunie 1997, Curtea Constituțională a transmis pledoaria procurorului general președintelui DKP și a invitat-o pe aceasta din urmă să prezinte observațiile sale preliminare în apărare. La 11 august 1997, partidul și-a prezentat observațiile scrise preliminare, susținând, printre altele, că legea privind partidele politice conținea dispoziții contrare drepturilor fundamentale garantate prin Constituție, că problema kurdă era o realitate a Turciei și că era necesar să se renunțe la ideologia oficială La 29 septembrie 1997, procurorul general a prezentat Curții Constituționale observațiile sale cu privire la fondul cauzei. La 18 noiembrie 1997, partidul și-a prezentat, la rândul său, observațiile cu privire la fond. La 24 martie 1998, președintele partidului politic și-a prezentat oral observațiile în fața Curții Constituționale și s-a referit în special la art. 11 din convenție. (2) Dizolvarea DKP la 26 februarie 1999, Curtea Constituțională pronunțată dizolvarea DKP. În hotărârea sa, Curtea Constituțională a amintit principiile principale relevante în acest caz, potrivit cărora persoanele care locuiesc pe teritoriul turc, indiferent de originea lor etnică, formează o unitate prin cultura lor comună. Astfel, toate aceste persoane formează națiunea turcă a amintit, de asemenea, că ultimul paragraf al articolului 42 din Constituție prevedea, sub rezerva convențiilor internaționale contrare, că în școlile școlare nici o altă limbă pe care turcul nu putea să o învețe cetățenilor turci ca limbă maternă. Curtea Constituțională a adăugat că nicio limbă nu era interzisă în Turcia și că diverse limbi puteau fi utilizate în viața privată. În ceea ce privește declarațiile președintelui DKP către presă, Curtea Constituțională a considerat că președintele partidului susținea un transfer de putere către administrațiile locale în vederea realizării eficiente, rapide și rentabile a serviciilor publice și că declarațiile utilizate în aceste declarații nu încălcau nici legea de reglementare a partidelor politice, nici Constituția. În ceea ce privește programul partidului, Curtea Constituțională a considerat că acesta conținea cuvinte de natură să aducă atingere integrității teritoriale a statului și unității națiunii. Aceasta a arătat, în special, că a afirmat că pe teritoriul Republicii Turcia există minorități bazate pe diferențe legate de cultura națională, apartenența la rasă sau limbă, justificând astfel dizolvarea partidului în cauză. Astfel, DKP ar avea drept obiectiv distrugerea integrității națiunii, propunând, sub acoperire de protecție, promovarea sau difuzarea unei limbi sau a unei culturi ne turcești, să creeze minorități pe teritoriul Republicii Turcia. Curtea Constituțională se referă la următoarele pasaje ale programului în cauză Problema kurdă este una dintre principalele probleme ale Turciei: structura statului turc a fost, în conformitate cu cea a Imperiului Otoman, pe baza căreia acest stat fusese fondat, multinațional și multicultural și, în ciuda acestui fapt, s-a încercat crearea unei națiuni turce unice. Prin urmare, s-a dezvoltat o ideologie oficială naționalistă, susținută de o falsă teză istorică oficială. Această ideologie oficială și politicile de stat legate de aceasta s-au bazat pe ideea de negare totală a grupurilor aparținând unei alte culturi decât cultura turcă, susținând astfel că toate popoarele care trăiesc pe teritoriul Turciei aparțin rasei turce. Din aceste motive, este greșit să considerăm kurzii ca fiind un grup etnic obișnuit sau o minoritate lingvistică, deoarece poporul kurd, precum poporul turc, este un element esențial al acestei țări; [kurzii] doresc să trăiască fratern pe teritoriul Turciei, împărtășind aceeași soartă cu turcii, ghinionul și fericirea. Republica Turcia nu trebuie să se bazeze pe discriminare rasială (...). Ideea oficială conform căreia toți cei care trăiesc în Turcia aparțin rasei turce trebuie abandonată; din acest motiv soluția problemei kurde depinde de amendamentele ghidate de principiul egalității, în materie constituțională și legislativă. Aceste amendamente trebuie să aibă ca scop eliminarea inegalităților în ceea ce privește anumite populații, să depindă de standardele universale și să urmărească promovarea democrației; din aceste motive, DKP va proceda în primul rând la modificări în materie de identitate culturală. Numele originale în limba kurdă a satelor (...) au fost modificate fără nici un motiv, fără motiv, prin decizii arbitrare și unilaterale, ceea ce înseamnă lipsă de respect față de cultura kurdă. Vom pune capăt presiunilor asupra limbilor și culturilor, politicilor de asimilare și vom face ca dispozițiile tratatelor internaționale privind drepturile culturale să fie eficiente. Hotărârea de dizolvare a DKP, pronunțată de Curtea Constituțională, a dus la lichidarea bunurilor partidului și la transferul lor către Trezorerie, în conformitate cu art. 107 alineatul (1) din Legea nr. 2820 privind reglementarea partidelor politice. La 22 noiembrie 2001, hotărârea Curții Constituționale a fost publicată în Jurnalul Oficial și a interzis fondatorilor și liderilor partidului să exercite funcții similare în orice altă formare politică timp de cinci ani. Dispozițiile legale relevante în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în Hotărârea Partidului Comunist Unificat din Turcia și în alte state membre ale UE din 30 ianuarie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 I, pp. 11) § 12 GRIEFS. Invocând articolele 9 și 10 din convenție, reclamanții se plâng că dizolvarea DKP constituie o interferență nejustificată în drepturile lor la libertatea de gândire și de exprimare. În al doilea rând, dizolvarea DKP se rezumă la o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere și invocă art. 11 din convenție. Aceștia susțin, de asemenea, că au fost discriminați din cauza originii lor etnice și invocă art. 14 din convenție în coroborare cu articolele 9, 10 și 11. În temeiul articolului 6 din convenție, reclamanții se plâng mai întâi de faptul că cauza lor nu a fost audiată de o instanță independentă și imparțială, în măsura în care membrii Curții Constituționale sunt numiți de președintele Republicii și în care doi magistrați de origine militară se aflau în cadrul Curții Constituționale care a declarat dizolvarea DKP. Încă pe teren la art. 6, reclamanții contestă faptul că nicio ședință nu a fost desfășurată în fața Curții Constituționale și că hotărârea motivată a fost publicată la 21 de luni de la data hotărârii Curții Constituționale. Invocând art. 13 din convenție, reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii Curții Constituționale. Reclamanții se plâng, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, de transferul bunurilor din DKP către Trezoreria publică ca urmare a dizolvării în cauză. În plus, reclamanții invocă art. 3 din Protocolul nr. 1, susținând că dizolvarea DKP a împiedicat partidul să participe la alegerile parlamentare din 18 aprilie 1999. Reclamanții invocă articolele 9, 10 și 11 din Convenția combinată cu articolele 14 și 18 din aceasta și articolele 1 și 3 din Protocolul nr. 1 și susțin că dizolvarea DKP duce la încălcarea acestor articole. Curtea consideră că aceste afirmații pot fi examinate în temeiul articolului 11 din Convenția combinată cu art. 14. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de o încălcare a articolului 6 din convenție pentru lipsa independenței și imparțialității Curții Constituționale, pentru lipsa unei ședințe în fața acesteia și pentru întârzierea publicării hotărârii motivate. Curtea a considerat deja, în decizia privind admisibilitatea cauzei Refah Partsi (Partea prosperității) și a altor c. (dec.), nr. 41440/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, 3 octombrie 2000, că obiecțiunile similare erau incompatibile cu dispozițiile articolului 6 din convenție. Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la această concluzie în cadrul prezentei cauze. Întradevăr, dreptul la respectarea bunurilor DKP nu făcea în niciun caz obiectul În cazul în care un partid politic este dizolvat în conformitate cu legea, acesta poate fi transferat de la DKP la Trezorerie. Prin urmare, Curtea consideră că procedura în litigiu nu viza nici o contestare a drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale reclamanților, nici o acuzație în materie penală îndreptată împotriva acestora, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În plus, reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii Curții Constituționale. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale stabilite, art. 13 din convenție nu impune existența mai multor grade de jurisdicție (a se vedea în special Müller c. Austria, nr. 5849/72, Decizia Comisiei din 16 decembrie 1974, D.R. 1, p. 46, Delcourt c. Belgia, Hotărârea din 17 ianuarie 1970, seria A, n 11 § 25, și Crociani și alții, Italia, 8603/79, 8722/79, 8723/79 și 8729/79, Decizia Comisiei din 18 decembrie 1980. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților din articolele 9, 10 și 11 din Convenția combinată cu articolele 14 și 18 din aceasta și din articolele 1 și 3 din Protocolul nr. 1; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler
de la requête n
o
51290/99
présentée par DEMOKRATİK KİTLE PARTİSİ et Serafettin ELÇI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 mars 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
A.
Gyulumyan,
R.
Jaeger,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 août 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant,
Demokratik Kitle Partisi
(Parti populaire démocratique, «
DKP
») est un parti politique dissous par la Cour constitutionnelle. Le second requérant, Șerafettin Elçi, était le président de ce parti à l'époque des faits. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
H.A. Özhan, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 3 janvier 1997, le DKP fut fondé et la déclaration de constitution fut déposée auprès du ministère de l'Intérieur.
1.La demande en dissolution du DKP
Le 18 juin 1997, le procureur général près la Cour de cassation ouvrit, devant la Cour constitutionnelle, une action en dissolution du DKP. Dans son réquisitoire, le procureur général reprocha au parti d'avoir porté atteinte à l'intégrité de l'État. Il estima que certaines déclarations du président du parti à la presse et le programme du parti avaient violé la Constitution et la loi portant sur la réglementation des partis politiques.
Le 24 juin 1997, la
Cour constitutionnelle transmit le réquisitoire du procureur général à la présidence du DKP et invita cette dernière à soumettre ses observations préliminaires en défense.
Le 11 août 1997, le parti présenta ses observations écrites préliminaires. Il soutint notamment que la loi sur les partis politiques contenait des dispositions contraires aux droits fondamentaux garantis par la Constitution, que la question kurde était une réalité de la Turquie et qu'il fallait abandonner «
l'idéologie officielle
» consistant en une négation de la culture et de la langue kurdes.
Le 29 septembre 1997, le procureur général soumit à la Cour constitutionnelle ses observations sur le fond de l'affaire.
Le 18 novembre 1997, le parti présenta à son tour ses observations quant au fond.
Le 24 mars 1998, le président du parti politique présenta oralement ses observations devant la Cour constitutionnelle. Il se référa notamment à l'article 11 de la Convention.
Le 26 février 1999, la Cour constitutionnelle prononça la dissolution du DKP.
Dans son arrêt, la Cour constitutionnelle rappela les grands principes pertinents en l'espèce, selon lesquels les personnes résidant sur le territoire turc, quelle que soit leur origine ethnique, forment une unité à travers leur culture commune. Ainsi, l'ensemble de ces personnes compose la «
nation turque
». Elle rappela en outre que le dernier paragraphe de l'article 42 de la Constitution stipulait, sous réserve de conventions internationales contraires, que dans les établissements scolaires, aucune autre langue que le turc ne pouvait être enseignée aux citoyens turcs comme langue maternelle. La Cour constitutionnelle ajouta qu'aucune langue n'était interdite en Turquie et que diverses langues pouvaient être utilisées dans la vie privée.
Pour ce qui est des déclarations du président du DKP à la presse, la Cour constitutionnelle considéra que le président du parti soutenait un transfert de pouvoir aux administrations locales en vue d'un accomplissement efficace, rapide et rentable des services publics et que les propos utilisés dans ces déclarations ne violaient ni la loi portant réglementation des partis politiques, ni la Constitution.
Concernant le programme du parti, la Cour constitutionnelle estima que celui-ci contenait des propos de nature à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'État et à l'unité de la nation. Elle releva notamment qu'il affirmait l'existence, sur le territoire de la République de Turquie, de minorités fondées sur des différences tenant à la culture nationale, à l'appartenance à la race ou à la langue, ce qui justifiait la dissolution du parti en question. Ainsi, le DKP aurait pour but la destruction de l'intégrité de la nation en se proposant, sous couvert de protection, la promotion ou la diffusion d'une langue ou d'une culture non turques, de créer des minorités sur le territoire de la République de Turquie.
La Cour constitutionnelle se référa aux passages suivants du programme en question
:
«
La question kurde est l'un des problèmes primordiaux de la Turquie.
»
«
La structure de l'État turc fut, conformément à celle de l'Empire ottoman sur les ruines duquel cet État avait été fondé, multinationale et multiculturelle. Malgré ce fait, on a tenté de créer une nation turque unique.
»
«
On a par conséquent développé une idéologie officielle nationaliste, appuyée par une fausse thèse historique officielle.
»
«
Cette idéologie officielle ainsi que les politiques d'État qui y sont liées s'appuyaient sur l'idée d'une négation totale des groupes appartenant à une autre culture que la culture turque. On a ainsi soutenu que tous les peuples vivant sur le territoire de la Turquie appartenaient à la race turque.
»
«
Pour ces raisons, il est erroné de considérer les Kurdes comme un groupe ethnique ordinaire ou une quelconque minorité linguistique.
Car le peuple kurde, comme le peuple turc, est un élément essentiel de ce pays
; [les Kurdes] veulent vivre fraternellement sur le territoire de la Turquie, en partageant le même destin avec les Turcs, le malheur et le bonheur.
»
«
La République de Turquie ne doit pas être fondée sur une discrimination raciale (...). L'idéologie officielle selon laquelle tous ceux qui vivent en Turquie appartiennent à la race turque, doit être abandonnée.
»
«
C'est la raison pour laquelle la solution de la question kurde dépend des amendements guidés par le principe d'égalité, en matière constitutionnelle et législative.
»
«
Ces amendements doivent avoir pour but la suppression des inégalités au regard de certaines populations, dépendre des normes universelles et viser la promotion de la démocratie.
»
«
Pour ces raisons, le DKP procédera en premier lieu à des amendements en matière d'identité culturelle.
»
«
Les noms originaux en langue kurde des villages (...) ont été modifiés sans aucune raison, sans motivation, par des décisions arbitraires et unilatérales.
Cela traduit un manque de respect à l'égard de la culture kurde.
»
«
Nous mettrons fin aux pressions sur les langues et les cultures, aux politiques d'assimilation. Nous rendrons efficace les dispositions des traités internationaux en matière des droits culturels.
»
L'arrêt de dissolution du DKP rendu par la Cour constitutionnelle entraîna
ipso jure
la liquidation des biens du parti et leur transfert au Trésor public, conformément à l'article 107 § 1 de la loi n
o
2820 portant sur la réglementation des partis politiques.
Le 22 novembre 2001, l'arrêt de la Cour constitutionnelle fut publié au journal officiel. Il eut pour effet d'interdire aux fondateurs et dirigeants du parti d'exercer des fonctions similaires dans toute autre formation politiques pendant cinq ans.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions légales pertinentes en vigueur à l'époque des faits sont décrites dans l'arrêt
Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie
du 30 janvier 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I, pp. 11-13, §§
11
‑
12).
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que la dissolution du DKP constitue une ingérence injustifiée dans leurs droits à la liberté de pensée et d'expression.
Les requérants maintiennent en deuxième lieu que la dissolution du DKP se résume en une violation de leur droit à la liberté d'association, et invoquent l'article 11 de la Convention.
Ils soutiennent également avoir été victimes d'une discrimination en raison de leur origine ethnique et invoquent l'article 14 de la Convention en combinaison avec ses articles 9, 10 et 11.
Les requérants allèguent en outre une violation de l'article 18 de la Convention combiné avec ses articles 9, 10 et 11.
Sur le terrain de l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent d'abord de ce que leur cause n'a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où les membres de la Cour constitutionnelle sont nommés par le président de la République et où deux magistrats d'origine militaire siégeaient au sein de la Cour constitutionnelle qui déclara la dissolution du DKP. Toujours sur le terrain de l'article 6, les requérants font grief de ce qu'aucune audience n'a été tenue devant la Cour constitutionnelle et que l'arrêt motivé fut publié 21 mois après la date de l'arrêt de la Cour constitutionnelle.
Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l'absence de voie de recours à l'encontre de l'arrêt de la Cour constitutionnelle.
Les requérants se plaignent, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1, du transfert des biens du DKP au Trésor public suite à la dissolution en cause.
Les requérants invoquent en outre l'article 3 du Protocole n
o
1, en alléguant que la dissolution du DKP a empêché ce parti de participer aux élections législatives du 18 avril 1999.
Les requérants invoquent les articles 9, 10 et 11 de la Convention combinés avec ses articles 14 et 18, et les articles 1 et 3 du Protocole n
o
1 et allèguent que la dissolution du DKP emporte violation de ces articles.
La Cour estime que ces allégations peuvent être examinées sous le coup de l'article 11 de la Convention combiné avec son article 14.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
Les requérants se plaignent d'une violation de l'article 6 de la Convention pour manque d'indépendance et d'impartialité de la Cour constitutionnelle, pour absence de la tenue d'une audience devant celle-ci et pour le retard de la publication de l'arrêt motivé.
La Cour a déjà considéré, dans la décision sur la recevabilité de l'affaire
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie
(déc.), n
os
41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, 3 octobre 2000, que des griefs similaires étaient incompatibles
ratione materiae
avec les dispositions de l'article 6 de la Convention.
La Cour n'aperçoit aucune raison de s'écarter de cette conclusion dans le cadre de la présente affaire. En effet, le droit au respect des biens du DKP ne faisait aucunement l'objet du «
litige
» débattu devant la Cour constitutionnelle, ni d'une autre procédure, le transfert des biens du DKP au Trésor public n'étant que la conséquence de la dissolution du parti politique telle que prévue par la loi.
Partant, la Cour estime que la procédure litigieuse ne concernait ni une contestation sur les droits et obligations de caractère civil des requérants ni une accusation en matière pénale dirigée contre eux, au sens de l'article
6 §
1 de la Convention. Elle conclut que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Les requérants se plaignent en outre de l'absence de voie de recours à l'encontre de l'arrêt de la Cour constitutionnelle. Ils invoquent l'article 13 de la Convention.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, l'article 13 de la Convention n'impose pas l'existence de plusieurs degrés de juridiction (voir notamment,
Müller c. Autriche
, n
o
5849/72, décision de la Commission du 16 décembre 1974, D.R. 1, p. 46,
Delcourt c. Belgique,
arrêt du 17 janvier 1970, série A, n
o
11, § 25, et
Crociani et autres c. Italie,
n
os
8603/79, 8722/79, 8723/79 et 8729/79, décision de la Commission du 18 décembre 1980).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs des requérants tirés des articles 9, 10 et 11 de la Convention combinés avec ses articles 14 et 18, et des articles 1 et 3 du Protocole n
o
1 ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président