DA CRUZ DA SILVA COELHO c. PORTUGAL

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 9388/02 prezentate de Alzira Maria da CRUZ DA SILVA COELHO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 martie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė judecători și domnul S. Naismith; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 februarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie în fața recurentei, Alzira Maria da Cruz da Silva Coelho, este un resortisant portughez, născut în 1958 și rezident în Caneças (Portugalia). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul R. Ferreira da Silva, avocat la Salvaterra de Magos. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 august 1992, fiul reclamantei, Paulo, în vârstă de 19 ani, a murit prin înecare pe o plajă fluvială din Tage, Salvaterra de Magos. Potrivit faptelor stabilite de instanțele interne, Paulo, care nu știa să înoate, se plimba pe malul apei, care nu - i depășise genunchii, când a căzut într - o gaură deschisă de pe fundul râului a cărui adâncime era mai mare decât mărimea sa. Un alt tânăr, P.J., a încercat să-l ajute pe fiul reclamantei, dar a găsit, de asemenea, moartea prin înec. La 18 mai 1995, tatăl lui Paulo a depus o cerere de despăgubire împotriva statului în fața tribunalului din Benavente. La 2 iunie 1996, reclamanta s-a alăturat acestei proceduri în calitate de reclamantă. Aceasta susținea, în cererea sa introductivă din partea instanței, că statul era responsabil pentru extracția nisipului din râu, fără ca totuși să fi fost plasate avize pentru utilizatorii plajei fluviale în cauză. Aceasta a subliniat faptul că plaja fluvială în cauză era foarte frecventată și că primăria Salvaterra din Magos a plasat în ea structuri destinate utilizării de către turiști, cum ar fi baruri, toalete și parcări. Ședința a avut loc în perioada 21 octombrie-2 decembrie 1999, Tribunalul a efectuat în special o mutare la locul accidentului. Într-o hotărâre din 4 februarie 2000, Tribunalul a respins cererea, considerând că moartea lui Paulo a avut loc ca urmare a schimbărilor din albia râului, cauzate de extracția nisipurilor. Cu toate acestea, o astfel de extracție de nisip fusese efectuată în mod ilegal, fără ca statul să poată fi considerat responsabil pentru o astfel de situație. Recurenta a făcut apel la această hotărâre în fața Curții de Apel de la Lisabona. Aceasta, printr-o hotărâre din 8 februarie 2001, a respins recursul și a confirmat în întregime decizia atacată. Recurenta s-a ocupat de casarea în fața Curții Supreme, susținând că responsabilitatea statului era angajată din cauza unei omisiuni a obligației sale de supraveghere a plajei în cauză. Aceasta s-a referit în special la o hotărâre a Curții Supreme din 12 decembrie 2000, care considerase că responsabilitatea statului pentru o astfel de omisiune era angajată, în cadrul unei proceduri introduse de părinții P.J. Acesta din urmă găsise într-adevăr moartea în aceleași condiții și în același timp cu fiul recurentei. Prin hotărârea din 27 septembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul și a afirmat mai întâi că extracția nisipurilor în cauză a fost ilegală. Cu toate acestea, aceasta nu implica, în sine, răspunderea statului. Acesta, prin intermediul Direcției Regionale pentru Mediu și Resurse Naturale a Ministerului Mediului, avea, desigur, o datorie de supraveghere, însă această datorie era de ordin general, fără ca statul să poată fi direct responsabil pentru eventualele daune cauzate fiecărui individ. Curtea Supremă a afirmat, de asemenea, că statul nu putea fi considerat responsabil pentru absența unor panouri de informare sau a unui aviz de pericol în plaja în cauză. Într-adevăr, aceasta din urmă nu beneficia de niciun cadru legal, în ciuda faptului că era frecventată foarte mult de călători. Curtea Supremă a confirmat astfel deciziile atacate. La 12 octombrie 2001, recurenta a înaintat o cerere în nulitate a acestei hotărâri. Ea a susținut că comitetul celor trei judecători ai Curții Supreme ar fi trebuit să trimită cauza în fața Adunării Plenare a acestei instanțe, în temeiul articolului 732-A din Codul de procedură civilă, deoarece soluția reținută în cele din urmă era în contradicție cu cea a hotărârii din 12 decembrie 2000 Recurenta susținea în sfârșit că respingerea cererii sale ar aduce atingere principiului constituțional al nediscriminării. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2002, Curtea Supremă a respins cererea, considerând că nu mai era posibil să se facă uz de posibilitatea dată de art. 732-A din Codul de procedură civilă, care, de altfel, nu impunea nicio obligație, ci o simplă posibilitate, în instanță. Recurenta a depus o cerere în nulitate a acestei din urmă hotărâri, susținând că Curtea Supremă nu s-a pronunțat cu privire la cererea sa de aplicare a articolului 732-A din Codul de procedură civilă. Prin hotărârea din 11 aprilie 2002, Curtea Supremă a respins cererea, subliniind că aceasta se pronunțase deja în mod clar cu privire la această chestiune în Hotărârea sa din 24 ianuarie 2002. Recurenta a formulat o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional și a susținut că interpretarea articolului 732-A din Codul de procedură civilă de către Curtea Supremă a adus atingere articolelor 13 (nediscriminare) și 20 (acces la tribunale) din Constituție. Tribunalul Constituțional, printr-o decizie sumară din 17 iunie 2002, a declarat acțiunea inadmisibilă. În ceea ce privește Curtea Supremă, recurenta ridicase cu întârziere neconstituționalitatea în cauză. Cererea de nulitate a hotărârii Curții Supreme nu mai era momentul pentru a ridica o eventuală neconstituționalitate. Era de competența recurentei să facă acest lucru înainte ca hotărârea Curții Supreme din 27 septembrie 2001 să fi fost pronunțată. Extragerea de inerții Extragerea de inerți, cum ar fi nisipurile, paturile râurilor este o activitate reglementată în Portugalia, supusă unui sistem de autorizare prealabilă, în conformitate cu Decretul-lege nr. 403/82, din 24 septembrie 1982, în vigoare la momentul faptelor. A fost în cadrul Direcțiilor Regionale pentru Mediu și Resurse Naturale ale Ministerului Mediului sarcina sa de a asigura aplicarea reglementării (această competență aparține în prezent Ministerului orașului, al Amenajării Teritoriului și Mediului, prin intermediul Comisia de coordonare și dezvoltare mai ales din cele cinci mari regiuni continentale portugheze, în temeiul Decretului-lege nr. 104/2003 din 23 mai 2003. Extragerea de inerații fără autorizație constituia, în temeiul articolului 21 din Decretul-lege nr. 403/82, o amendă care poate fi pedepsită cu o amendă, fără a aduce atingere eventualei răspunderi civile și penale pentru prejudicii aduse statului sau terților (art. 26 din acest decret-lege). Armonizarea jurisprudenței Decretul-lege nr. 329-A/95, privind reformarea procedurii civile, a creat un nou sistem de recurs pentru a asigura armonizarea jurisprudenței. Un nou articol 732-A a fost introdus în Codul de procedură civilă. (1) Președintele Curții Supreme decide, atâta timp cât hotărârea nu a fost pronunțată, ca acțiunea să fie examinată de Adunarea Plenară a Camerelor Civile, în cazul în care o astfel de examinare se dovedește necesară sau utilă pentru a asigura unitatea jurisprudenței. Examinarea extinsă, prevăzută la alineatul precedent, poate fi solicitată de una dintre părți sau de ministerul public. ; trebuie să fie sugerat de raportor, de unul dintre judecătorii ascendenți sau de președinții camerelor civile, în special atunci când aceștia constată că ar fi posibilă obținerea unei soluții juridice în contradicție cu o jurisprudență anterioară, sub imperiul aceleiași legislații și privind aceeași chestiune fundamentală de drept. Această modificare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997 și s-a aplicat procedurilor pendinte (articolele 16 și 17 din Decretul-lege nr. 329-A/95 și Hotărârea Tribunalului Constituțional nr. 574/98 din 13 octombrie 1998, publicată în Jurnalul Oficial din 13 mai 1999). Invocând art. 2 din Convenție, recurenta se plânge de moartea fiului său și consideră că, prin faptul că nu a luat măsurile adecvate pentru a împiedica extracția ilegală de nisip și pentru a preveni utilizatorii plajei fluviale în cauză de pericolele generate de astfel de extracții, statul a încălcat această dispoziție. Invocând articolele 6 și 14 din convenție, recurenta se plânge că nu a beneficiat de posibilitatea de a se pronunța cu privire la conflictul de jurisprudență care a avut loc în speță. Ea consideră că a fost tratată astfel într-un mod diferit față de o persoană care se afla exact în aceeași situație și al cărei fiu a găsit moartea în aceleași circumstanțe ca și copilul său. ÎN DREPT, recurenta consideră că decesul copilului său a avut loc în circumstanțe care implică răspunderea statului din perspectiva articolului 2 din Convenție, care dispune de în special: Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat, cu excepția executării unei sentințe capitale pronunțate de o instanță în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. (...) Guvernul consideră, referindu-se la cauza Öneryildiz (Önery 48939/99, CEDO 2004), că autoritățile nu sunt obligate să ia măsuri concrete decât atunci când știa sau ar fi trebuit să știe că există amenințări reale la adresa vieții persoanelor în cauză. În cazul de față, guvernul consideră că statul portughez nu a omis nicio obligație pozitivă în ceea ce privește protecția vieții, deoarece nu știa și nu putea cunoaște decât activități ilegale de extracție a nisipurilor care au avut loc pe plaja fluvială în cauză. De asemenea, statul nu poate fi ofensat de faptul că nu și-a îndeplinit obligația de a-i avertiza pe utilizatorii plajei fluviale cu privire la eventualele pericole ale acesteia. Într-adevăr, dincolo de faptul că autoritățile nu știau că astfel de pericole, cauzate de extracția nisipurilor, puteau exista, locul în cauză nu beneficia, la momentul respectiv, de niciun cadru juridic. : aceasta a fost o plajă naturală, nesupravegheată, în care utilizatorii trebuiau să acorde o atenție deosebită; guvernul a concluzionat că nu există o bază clară pentru acest motiv. În această privință, recurenta se referă exclusiv la hotărârea Curții Supreme din 12 decembrie 2000, pronunțată în cadrul unei alte cauze privind o altă persoană decedată în aceleași circumstanțe și în același timp cu fiul său, care a considerat că răspunderea statului era angajată în speță. Curtea consideră, după ce a citat extrase lungi din această decizie, că este suficient să se considere că art. 2 din convenție a fost încălcat în speță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Invocând articolele 6 și 14 din convenție, recurenta se plânge că nu a beneficiat de posibilitatea de a se pronunța cu privire la conflictul de jurisprudență care a avut loc în speță. Aceasta consideră că a fost tratată într-un mod diferit față de o persoană care se afla exact în aceeași situație și al cărei fiu a murit în aceleași circumstanțe ca și copilul ei. art. 6 alineatul (1) prevede în special: □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □ art. 14 dispune de □ Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul excită de la început neobosirea căilor de atac interne și subliniază că, prin cauza sa, recurenta susține că deviază atenția unei omisiuni procedurale care îi este imputată exclusiv. Pentru guvern, recurenta a beneficiat într-adevăr de o acțiune în vederea armonizării jurisprudenței, cea prevăzută la art. 732 A din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, Comisia a omis să utilizeze această acțiune în termenele și în formele prevăzute de dreptul intern, și anume înainte de pronunțarea hotărârii cu privire la fond de către Curtea Supremă. În măsura în care recurenta susține că, în speță, un conflict de jurisprudență era dificil de prevăzut, guvernul subliniază că conținutul hotărârii Curții de Apel din 8 februarie 2001, atacată de recurentă, permitea deja o contradicție cu hotărârea Curții Supreme din 12 decembrie În cadrul celeilalte cauze, a fost de competența recurentei să provoace intervenția Adunării Plenare, făcând uz de dispoziția legală în cauză, însă aceasta nu a făcut acest lucru decât într-un moment în care nu mai era posibil să se facă acest lucru, motiv pentru care recurenta nu poate să se atace decât pe ea însăși. Comisia reamintește în primul rând că cererea prevăzută la art. 732A alineatul (2) din Codul de procedură civilă este, pentru părți, o posibilitate și nu o obligație. Întrucât a furnizat Curții Supreme toate datele necesare deciziei cauzei, în special decizia anterioară a aceleiași instanțe cu privire la același eveniment, dar o persoană diferită, recurenta avea motive întemeiate să estimeze că Curtea Supremă ar urma propria jurisprudență, un conflict fiind, prin urmare, dificil de prevăzut. Prin urmare, cererea prevăzută la art. 732A alineatul (2) nu a fost o cale de atac. Curtea consideră că excepția trasă de guvern de neobosirea căilor de atac interne ridică probleme strâns legate de problema de fond, fie aceea de a ști dacă recurenta a beneficiat de posibilitatea de a se pronunța cu privire la conflictul de jurisprudență care a avut loc în speță și, prin urmare, dacă a avut loc o încălcare a articolelor 6 alineatul (1) și 14 din convenție, astfel cum a declarat-o aceasta. Prin urmare, Curtea decide că examinarea acestei excepții trebuie anexată la fond. În ceea ce privește justificarea, guvernul subliniază că jurisprudența Curții a recunoscut în mod constant că dreptul de acces la instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, are limite implicite care țin în special de condițiile de admisibilitate a acțiunilor, care vor fi eligibile în cazul în care acestea nu limitează însăși substanța unui astfel de drept de acces. Pentru guvern, acesta era cazul în speță. Dreptul de acces exista și era disponibil, reclamanta nefiind totuși exercitată în timp util. La rândul lor, judecătorii Curții Supreme nu erau obligați, în temeiul articolului 732-A din Codul de procedură civilă, să sesizeze Adunarea Plenară a acestei înalte instanțe. În cele din urmă, guvernul arată că atât jurisprudența Curții Supreme, cât și cea a Curții Constituționale, precum și doctrina națională consideră noul sistem de armonizare a jurisprudenței în deplină conformitate cu dreptul de acces la instanță. Recurenta consideră dimpotrivă că sistemul introdus în 1995 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997 a limitat considerabil posibilitatea părților de a recurge la recurs în vederea armonizării jurisprudenței și, în acest caz, era obligată să prevadă că decizia care trebuie luată în cazul său ar fi diferită de cea luată recent într-un caz identic și cu privire la același eveniment. Pentru reclamantă, o astfel de situație a privat-o cu siguranță de dreptul de acces la o instanță și prin aceasta a adus atingere articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină în esență excepția ridicată de guvern Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Naismith J.-P.Costa Modululer Adjunct Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

9388/02

présentée par Alzira Maria da CRUZ DA SILVA COELHO

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 31 mars 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė

,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 février 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Alzira Maria da Cruz da Silva Coelho, est une ressortissante portugaise, née en 1958 et résidant à Caneças (Portugal). Elle est représentée devant la Cour par M

e

R. Ferreira da Silva, avocat à Salvaterra de Magos.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 2 août 1992, le fils de la requérante, Paulo, alors âgé de 19 ans, décéda par noyade sur une plage fluviale du Tage, à Salvaterra de Magos.

D'après les faits établis par les juridictions internes, Paulo, qui ne savait pas nager, se promenait au bord de l'eau, qui ne dépassait pas ses genoux, lorsqu'il tomba dans un trou ouvert au fond de la rivière dont la profondeur était supérieure à sa taille. Le trou en question avait été provoqué par l'extraction de sables, qui avait changé le lit de la rivière. Un autre jeune, P.J., essaya de porter secours au fils de la requérante mais trouva également la mort par noyade.

Le 18 mai 1995, le père de Paulo introduisit devant le tribunal de Benavente une demande en dommages et intérêts contre l'Etat. Le 2

juin

1996, la requérante se joignit à cette procédure en tant que demanderesse. Elle alléguait, dans sa requête introductive d'instance, que l'Etat était responsable de l'extraction de sable de la rivière, sans que toutefois des avis à l'intention des usagers de la plage fluviale en question y eussent été placés. Elle souligna que la plage fluviale en cause était très fréquentée et que la mairie de Salvaterra de Magos y avait placé des structures destinées à son utilisation par les vacanciers tels que des bars, des toilettes et des parkings.

L'audience eut lieu du 21 octobre au 2 décembre 1999, le tribunal ayant notamment effectué un déplacement sur le lieu de l'accident.

Par un jugement du 4 février 2000, le tribunal rejeta la demande. Il considéra comme établi que le décès de Paulo était survenu à la suite des changements du lit de la rivière, provoqués par l'extraction de sables. Toutefois, une telle extraction de sables avait été effectuée de manière illégale sans que l'on puisse considérer l'Etat comme responsable d'une telle situation.

La requérante fit appel de ce jugement devant la cour d'appel de Lisbonne. Celle-ci, par un arrêt du 8 février 2001, rejeta le recours et confirma en entier la décision attaquée.

La requérante se pourvut en cassation devant la Cour suprême, alléguant que la responsabilité de l'Etat était engagée en raison d'une omission de son devoir de surveillance de la plage en question. Elle se référa notamment à un arrêt de la Cour suprême du 12 décembre 2000, qui avait considéré que la responsabilité de l'Etat pour une telle omission était engagée, dans le cadre d'une procédure introduite par les parents de P.J. Ce dernier avait en effet trouvé la mort dans les mêmes conditions et au même moment que le fils de la requérante.

Par un arrêt du 27 septembre 2001, la Cour suprême rejeta le pourvoi. Elle affirma d'abord que l'extraction de sables en question avait été illicite. Cependant, cela n'engageait pas, en tant que tel, la responsabilité de l'Etat. Celui-ci, par l'intermédiaire de la Direction régionale de l'environnement et ressources naturelles du ministère de l'Environnement, avait certes un devoir de surveillance. Ce devoir était cependant d'ordre général, sans que l'Etat puisse être directement responsable pour les éventuels dommages causés à chaque particulier. La Cour suprême affirma par ailleurs que l'Etat ne pouvait pas être considéré responsable de l'absence de panneaux d'information ou d'avis de danger dans la plage en question. En effet, cette dernière ne bénéficiait d'aucun encadrement légal, malgré le fait qu'elle était très fréquentée par des vacanciers. La Cour suprême confirma ainsi les décisions attaquées.

Le 12 octobre 2001, la requérante déposa une demande en nullité de cet arrêt. Elle allégua que le comité de trois juges de la Cour suprême aurait dû renvoyer l'affaire devant l'assemblée plénière de cette juridiction, aux termes de l'article 732-A du code de procédure civile, car la solution finalement retenue était en contradiction avec celle de l'arrêt du 12

décembre

Par un arrêt du 24 janvier 2002, la Cour suprême rejeta la demande, considérant qu'il n'était plus possible de faire usage de la possibilité donnée par l'article 732-A du code de procédure civile, lequel d'ailleurs n'imposait aucune obligation, mais une simple faculté, au tribunal.

La requérante déposa une demande en nullité de ce dernier arrêt, alléguant que la Cour suprême ne s'était pas prononcée sur sa demande d'application de l'article 732-A du code de procédure civile.

Par un arrêt du 11 avril 2002, la Cour suprême rejeta la demande, soulignant qu'elle s'était déjà clairement prononcée sur la question dans son arrêt du 24 janvier 2002.

La requérante déposa un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel. Elle allégua que l'interprétation de l'article 732-A du code de procédure civile par la Cour suprême avait portée atteinte aux articles 13 (non-discrimination) et 20 (accès aux tribunaux) de la Constitution.

Le Tribunal constitutionnel, par une décision sommaire du 17 juin 2002, déclara le recours irrecevable. Pour la haute juridiction, la requérante avait soulevé tardivement l'inconstitutionnalité en cause. La demande en nullité de l'arrêt de la Cour suprême n'était plus le moment de soulever une éventuelle inconstitutionnalité. Il était loisible à la requérante de le faire avant que l'arrêt de la Cour suprême du 27 septembre 2001 eût été rendu.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L'extraction d'inertes

L'extraction d'inertes, tels que sables, des lits des rivières est au Portugal une activité réglementée soumise à un système d'autorisation préalable, aux termes du décret-loi n

o

403/82, du 24 septembre 1982, en vigueur à l'époque des faits. C'était aux Directions régionales de l'environnement et ressources naturelles du ministère de l'Environnement qu'il incombait de veiller à l'application de la réglementation (cette compétence appartient à l'heure actuelle au ministère de la Ville, de l'Aménagement du Territoire et de l'Environnement, par le biais des «

commissions de coordination et de développement

» des cinq grandes régions continentales portugaises, aux termes du décret-loi n

o

104/2003, du 23 mai 2003). L'extraction d'inertes sans autorisation constituait, aux termes de l'article 21 du décret-loi n

o

403/82, une contravention pouvant être punie d'une amende, sans préjudice de l'éventuelle responsabilité civile et criminelle pour des dommages causés à l'Etat ou à des tiers (article 26 de ce décret-loi).

2.

L'harmonisation de la jurisprudence

Le décret-loi n

o

329-A/95, portant réforme de la procédure civile, créa un nouveau système de recours afin d'assurer l'harmonisation de la jurisprudence. Un nouvel article 732-A fut ainsi introduit dans le code de procédure civile. Cette disposition se lit ainsi

:

«

2.

L'examen élargi, prévu au paragraphe précédent, peut être requis par l'une des parties ou le ministère public

; il doit être suggéré par le rapporteur, par l'un des juges assesseurs ou par les présidents des chambres civiles, notamment lorsqu'ils constateraient qu'il serait possible d'aboutir à une solution juridique en contradiction avec une jurisprudence antérieure, sous l'empire de la même législation et concernant la même question fondamentale de droit.

»

Cette modification entra en vigueur le 1

er

janvier 1997 et s'appliqua aux procédures pendantes (articles 16 et 17 du décret-loi n

o

329-A/95 et arrêt du Tribunal constitutionnel n

o

574/98 du 13 octobre 1998, publié au Journal officiel du 13 mai 1999).

GRIEFS

Invoquant l'article 2 de la Convention, la requérante se plaint du décès de son fils. Elle considère qu'en omettant de prendre les dispositions adéquates afin d'empêcher les extractions illicites de sables et de prévenir les usagers de la plage fluviale en question des dangers entraînés par de telles extractions, l'Etat a porté atteinte à cette disposition.

Invoquant les articles 6 et 14 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié de la possibilité de faire statuer sur le conflit de jurisprudence qui a eu lieu en l'espèce. Elle estime avoir ainsi été traitée de manière différente par rapport à une personne qui se trouvait exactement dans la même situation et dont le fils trouva la mort dans les mêmes circonstances que son enfant.

EN DROIT

1.

La requérante estime que le décès de son enfant a eu lieu dans des circonstances engageant la responsabilité de l'Etat sous l'angle de l'article 2 de la Convention, qui dispose

notamment :

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d'une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. (...)

»

Le Gouvernement considère, se référant à l'affaire Öneryildiz (

Öneryıldız c

.

Turquie

[GC], n

o

48939/99, CEDH 2004), que les autorités ne sont obligées de prendre des mesures concrètes que lorsqu'elle savaient ou auraient dû savoir que des menaces réelles pesaient sur la vie des individus concernés. Dans le cas d'espèce, le Gouvernement estime que l'Etat portugais n'a omis aucune obligation positive à l'égard de la protection de la vie car il ne connaissait ni ne pouvait connaître que des activités illégales d'extraction de sables avaient eu lieu sur la plage fluviale en cause.

On ne peut non plus faire grief à l'Etat d'avoir failli à son devoir d'alerter les usagers de la plage fluviale pour les éventuels dangers de celle-ci. En effet, au-delà du fait que les autorités ne savaient pas que de tels dangers, provoqués par l'extraction de sables, pouvaient exister, le lieu en question ne bénéficiait, à l'époque, d'aucun encadrement juridique

: il s'agissait d'une plage naturelle, sans surveillance, dans laquelle les usagers devaient faire preuve d'une attention particulière.

Le Gouvernement conclut au défaut manifeste de fondement de ce grief.

La requérante se réfère à cet égard exclusivement à l'arrêt de la Cour suprême du 12 décembre 2000, rendu dans le cadre d'une autre affaire concernant une autre personne décédée dans les mêmes circonstances et au même moment que son fils, qui a considéré que la responsabilité de l'Etat était engagée en l'espèce. Elle estime, après avoir cité des longs extraits de cette décision, que cela suffit à considérer que l'article 2 de la Convention a été violé en l'espèce.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

2.

Invoquant les articles 6 et 14 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié de la possibilité de faire statuer sur le conflit de jurisprudence qui a eu lieu en l'espèce. Elle estime avoir ainsi été traitée de manière différente par rapport à une personne qui se trouvait exactement dans la même situation et dont le fils trouva la mort dans les mêmes circonstances que son enfant.

L'article 6 § 1 dispose notamment :

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

L'article 14 dispose

:

« La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement excipe d'emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que par son grief la requérante prétend détourner l'attention d'une omission procédurale qui lui est exclusivement imputable. Pour le Gouvernement, la requérante bénéficiait bel et bien d'un recours en harmonisation de jurisprudence, celui prévu par l'article 732-A du code de procédure civile. Elle a cependant omis d'utiliser ce recours dans les délais et dans les formes prescrites par le droit national, c'est-à-dire avant que l'arrêt sur le fond eût été rendu par la Cour suprême. Dans la mesure où la requérante allègue qu'un conflit de jurisprudence était en l'espèce difficile à prévoir, le Gouvernement relève que la teneur de l'arrêt de la cour d'appel du 8 février 2001, attaqué par la requérante, laissait déjà entrevoir une contradiction avec l'arrêt rendu par la Cour suprême le 12

décembre

2000, dans le cadre de l'autre affaire. Il appartenait à la requérante de provoquer l'intervention de l'assemblée plénière, faisant usage de la disposition légale en cause. Elle ne l'a toutefois fait qu'à un moment où il n'était plus possible de le faire, raison pour laquelle la requérante ne peut s'en prendre qu'à elle-même.

La requérante conteste ces arguments. Elle rappelle d'abord que la requête prévue à l'article 732-A § 2 du code de procédure civile est pour les parties une faculté et non pas une obligation. Ayant fourni à la Cour suprême toutes les données nécessaires à la décision de la cause, notamment la décision précédente de cette même juridiction concernant le même événement mais une personne différente, la requérante avait des bonnes raisons d'estimer que la haute juridiction suivrait sa propre jurisprudence, un conflit étant donc difficile à prévoir. La requête prévue à l'article 732-A § 2 n'était donc pas un recours à épuiser.

La Cour estime que l'exception tirée par le Gouvernement du non-épuisement des voies de recours internes soulève des questions étroitement liées à la question de fond, soit celle de savoir si la requérante a bénéficié de la possibilité de faire statuer sur le conflit de jurisprudence qui a eu lieu en l'espèce et dès lors s'il y a eu violation des articles 6 § 1 et 14 de la Convention, comme elle l'allègue.

La Cour décide donc qu'il y a lieu de joindre l'examen de cette exception au fond.

Quant au bien-fondé, le Gouvernement souligne que la jurisprudence de la Cour a reconnu de manière constante que le droit d'accès au tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, a des limites implicites tenant notamment aux conditions de recevabilité des recours, qui seront admissibles si elles ne restreignent pas la substance même d'un tel droit d'accès. Pour le Gouvernement, tel était le cas en l'espèce. Le droit d'accès existait et était disponible, la requérante ne l'ayant toutefois pas exercé en temps utile. De leur côté, les juges de la Cour suprême n'étaient nullement obligés, aux termes de l'article 732-A du code de procédure civile, de saisir l'assemblée plénière de cette haute juridiction.

Le Gouvernement relève enfin que tant la jurisprudence – de la Cour suprême comme du Tribunal constitutionnel – que la doctrine nationale considèrent le nouveau système d'harmonisation de la jurisprudence totalement conforme au droit d'accès aux tribunaux.

La requérante estime au contraire que le système introduit en 1995 et entré en vigueur le 1

er

janvier 1997, a restreint de manière considérable la possibilité pour les parties de faire usage du recours en harmonisation de la jurisprudence. En l'espèce, elle était ainsi obligée de prévoir que la décision à prendre dans son affaire serait différente de la décision prise récemment dans une affaire identique et concernant le même évènement. Pour la requérante, une telle situation l'a privée assurément du droit d'accès à un tribunal et par là même porté atteinte à l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Joint au fond

l'exception soulevée par le Gouvernement

;

Déclare

la requête recevable,

tous moyens de fond réservés.

S.

Naismith

J.-P.Costa

Greffier adjoint

Président