FALAKAOGLU c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

31.03.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

FALAKAOGLU c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 11840/02 prezentate de Bülent FALAKAO Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 februarie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, dl Bülent Falakaouilu, este un resortisant turc, născut în 1974 și rezident la Istanbul. La momentul faptelor, el era redactor-șef al cotidianului Yeni Evrensel, având sediul la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul K.T. Sürek, avocat la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 3 decembrie 2000, la pagina 6 a numărului său 791, ziarul Yeni Evrensel a publicat un articol intitulat Printr-un act de acuzare din 13 decembrie 2000, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Istanbul a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului în calitate de redactor-șef. Pe baza articolului în cauză, el a acuzat-o că a încercat să instige poporul la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o rasă și o regiune, în sensul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal. ... Interesul lucrătorilor kurzi și al tuturor lucrătorilor care aparțin altor naționalități necesită recunoașterea unei egalități depline de drept. Trebuie să punem capăt politicii de negare și de asuprire (...) Orice interdicție care împiedică punerea în aplicare a unei egalități în practică și pe plan constituțional trebuie anulată, iar politica de asimilare trebuie abandonată (...) În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul susține că articolul în cauză nu conținea nicio intenție criminală sau incitare la ură bazată pe rasă, autorul articolului exprimându-și doar punctul de vedere personal cu privire la problema kurdă. Reclamantul s-a prevalorificat, de asemenea, de protecția articolelor 6 și 10 din convenție. La 18 iulie 2001, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători civili, l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate, în conformitate cu art. 312 alineatul (2) din Codul Penal și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani, cu o amendă de 182 520 000 de lire turcești (TRL), apoi a convertit această pedeapsă într-o amendă de 2 403 180 000 TRL [aproximativ 1 De asemenea, Comisia a dispus interzicerea publicării ziarului în cauză timp de două zile, în conformitate cu art. 2 alineatul (1) suplimentar din Legea nr. 5680 privind presa. În așteptările sale, referindu-se la pasajele din articolul incriminat inclus în actul de acuzare, Curtea a considerat că astfel de cuvinte, evidențiind problema kurdă, precum și presiunea exercitată asupra persoanelor de origine kurdă, constituiau un stimulent al poporului la ură bazată pe o rasă și o regiune, în sensul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal. La 21 noiembrie 2001, Curtea de Casație, sesizată cu un recurs, a confirmat hotărârea atacată având în vedere motivele invocate de primii judecători și conținutul dosarului. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în hotărârile 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 41-42, 10 octombrie 2000) și Kark Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge în special că cauza sa nu a fost audiată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială din cauza faptului că judecătorii civili care au participat la procesul său au fost numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, compus din cinci judecători, ministrul justiției și secretarul acestuia. Aceste judecători civili fac, de asemenea, obiectul unor ratinguri din partea acestui consiliu dependent de executiv din cauza prezenței ministrului justiției în cadrul acestuia. Reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost lipsit de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care aceasta nu a motivat hotărârea sa. Invocând art. 10 din convenție, reclamantul susține că condamnarea sa în calitate de redactor-șef al ziarului în cauză, precum și interzicerea publicării acestuia constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Reclamantul susține încălcarea articolului 10 din convenție ca urmare a condamnării sale la penalitate pentru publicarea unui articol, precum și interzicerea publicării ziarului în cauză. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să le comunice guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost audiată de o instanță independentă și imparțială din cauza faptului că judecătorii care l-au judecat și l-au condamnat au fost numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, care depinde de executiv din cauza prezenței ministrului justiției în cadrul său. De asemenea, se plânge că a fost privat de un proces echitabil în cadrul procedurii în fața Curții de Casație, în măsura în care aceasta nu și-a motivat hotărârea. În ceea ce privește motivul întemeiat pe independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului, Curtea amintește că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la problema ridicată de reclamant în cadrul cauzei Õmrek c. Turcia ((dec.), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003. Aceasta a respins plângerea în lumina garanțiilor constituționale și legale de care se bucură judecătorii care se află în cursul de securitate al statului și având în vedere absența unei argumentații pertinente care ar face ca independența și imparțialitatea lor să fie supuse garanției. De asemenea, acest lucru este valabil și în cazul de față. Prin urmare, este oportun să se respingă această parte a cererii de nefondare vădită, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește lipsa motivării hotărârii Curții de Casație, Curtea recunoaște că art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă reamintește că nu rezultă din această dispoziție că motivele prezentate de o instanță trebuie să abordeze în special toate aspectele pe care una dintre părți le poate considera fundamentale pentru argumentația sa. O parte nu are dreptul absolut de a solicita instanței să prezinte motivele pe care trebuie să le respingă pe fiecare dintre argumentele sale (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, p. 20, punctul 61). Curtea constată că, în hotărârea sa, Curtea de Casație a examinat motivele care i-au fost prezentate de către părți și a considerat, având în vedere motivele reținute de primii judecători și conținutul dosarului, că instanța inferioară a acordat o apreciere suverană a diferitelor elemente de probă pentru a evalua temeinicia argumentelor reclamantului. În aceste circumstanțe, examinarea acestui motiv, așa cum a fost invocat, nu permite identificarea nici unei aparente încălcări a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, obiecția trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe o presupusă încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Naismith J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte