VATINEL c. FRANCE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75906/01 prezentate de Jean-Claude VATINEL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 martie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mes Mularoni, Fura-Sandström, judecători Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 iulie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, dl Jean-Claude Vatinel, este un resortisant francez, născut în 1938 și rezident în Havre. El exercită profesia de avocat în baroul din Havre. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Aunay, avocat în baroul din Havre. Guvernul pârât este reprezentat de doamna Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În ediția sa națională din 10 și 11 martie 1997, ziarul Figaro a publicat două articole dedicate situației economice a orașului, precum și politicii penale a procurorului Republicii. La 20 martie 1997, a fost organizat la Facultatea de Drept a Havrei o dezbatere pe tema Presa, Justiția și Libertatea în prezența procurorului Republicii Havre. În cursul acestei dezbateri, a fost distribuit un montaj fotocopiat al articolului din 11 martie. La 8 aprilie 1997, procurorul Republicii a solicitat jandarmeriei să efectueze o anchetă preliminară pentru a identifica autorii de confecționare și distribuție a tractului, infracțiunea vizată fiind: În cadrul acestei anchete, un student și reclamantul au fost reținuți la 25 iunie. 1997. La acea dată, a avut loc o percheziție în cabinetul reclamantului, în prezența doamnei Batonier de ordinul avocaților în baroul din Havre și al procurorului general. După ce a negat orice participare la fapte, reclamantul a recunoscut la 26 iunie 1997 la ora 23:00 că îi cerea studentului să depună tractele pe mesele amfiteatruului, pentru a iniția dezbaterea și pentru a fi conștient de aceasta. Pe de altă parte, el a contestat că a fost autorul asamblării fluturașului și a declarat că nu a intenționat să comită o sfidare a magistratului. La 1 iulie 1997, ordinul avocaților s-a indignat public de măsurile de interpelare sub escortă, de custodie prelungită și de percheziție la cabinetul reclamantului. La 18 iulie 1997, procurorul general i-a cerut procurorului să efectueze o anchetă privind comportamentul reclamantului din cauza faptelor care rezultă din ancheta jandarmeriei. În decembrie 1997, Consiliul de ordine notatifia către reclamant deschide o instrucțiune preliminară care ar putea duce la sancțiuni disciplinare. printr-o decizie din 22 decembrie 1997, Consiliul de disciplină al ordinului a emis o măsură de avertizare cu privire la aceasta. Parchetul general și reclamantul au făcut apel la această decizie. Prin hotărârea din 23 ianuarie 1998, tribunalul corecțional din Paris l-a pronunțat pe directorul publicației "Figaro" și pe autorul articolelor publicate în martie 1997 vinovate de infracțiunea de calomnie publică împotriva unui funcționar public, i-a condamnat la amenzi și a ordonat publicarea unui extras din judecată. La 16 martie 1998, procurorul general și-a prezentat concluziile scrise, potrivit guvernului, fără a face referire la orice alte documente suplimentare și fără a comunica alte documente. Ședința a avut loc a doua zi. Prin hotărârea din 29 aprilie 1998, Curtea de Apel de la Rouen, hotărând în materie disciplinară, a reformat decizia Consiliului de disciplină și a pronunțat împotriva reclamantului o interdicție temporară de exercitare de un an și i-a interzis să se înscrie în consiliul de ordine pentru cinci ani. Publicitatea acestei decizii a fost ordonată la sediul ordinii avocaților timp de o lună. La 18 mai 1998, Curtea de Apel i-a returnat avocatului reclamantului dosarul de pledoarie. Reclamantul susține că în acest transport figura și dosarul de pledoarie al procurorului general, care conținea documente care nu aparțineau procedurii disciplinare și care nu fuseseră niciodată comunicate acestuia. : o copie a montajului distribuit la 20 martie 1997, cinci atestate ale unor personalități diferite în favoarea procurorului republican, o copie a hotărârii din 23 ianuarie 1998, un articol de presă intitulat decembrie 1997 și ștampila consilierului salarial, o pagină dactilografiată care conține mențiunea mai multor documente referitoare la cazul penal Abo-Dib, care poate explica resentimentele [reclamantului] față de (...) mandatarul judiciar și Parchetul din Havre luate în persoana procurorului său Un extras din registrele de căsătorie ale fiicei reclamantului împreună cu fiul doamnei Abo-Dib, o scrisoare din partea reprezentantului judiciar adresat în 1994 procurorului republicii, un fi-transmis din septembrie 1994, două procese-verbale ale jandarmeriei din Havre, procesul-verbal de percheziție către cabinetul reclamantului și lista documentelor sesizate cu această ocazie, un comunicat al ordinii avocaților, discursul emis de ședința din ianuarie 1998 și cartea sa de vizită de transmitere care conține mențiuni scrise, convocarea reclamantului până la 22 decembrie 1997 și faxul din 16 decembrie 1997 În martie 1998 a comunicat concluziile procurorului general avocatului reclamantului și a solicitat unui aprod să constate conținutul dosarului și să se asigure că acesta este cassat și a invocat, printre altele, o încălcare a principiului contradicției și a art. 6 din Convenție. La 4 iunie 1998, acesta a returnat procurorului general toate aceste documente printr-o scrisoare din 8 iunie 1998, prin care procurorul general i-a restituit aceste documente dispărute și ale căror copii nu aveau nici o confidențialitate, iar altele erau deja în posesia [reclamantului] El i-a spus că nu a depus în niciun moment niciun dosar de pledoarie sau document în afara concluziilor sale scrise comunicate în mod regulat. El l-a invitat să răstoarne acest dosar neinventat, neinventat sau autentificat, serviciului care i-ar fi trimis, în condiții pe care nu le cunoștea deloc. Prin hotărârea din 16 ianuarie 2001, Curtea de Casație consideră că nu a rezultat nici din procesul-verbal al aprodului, nici din motivarea deciziei pe care Curtea de Apel s-a bazat pe documente care nu fuseseră comunicate în mod regulat și a respins recursul. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (a) din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece nu a primit toate documentele prezentate de Ministerul de Stat Curții de Apel din Rouen. ÎN DREPTUL 1 Observația părților Guvernul consideră că procesul verbal de constatare furnizat de solicitant se limitează la constatarea prezenței într-un dosar, predat de avocatul reclamantului a aprodului judiciar, a diferitelor documente care se referă la o parte la faptele în cauză în cadrul procedurii disciplinare și pentru o altă parte la elemente complet străine procedurii, dar referitoare la o cauză penală pentru care reclamantul interveni în calitate de consilier al uneia dintre părți. În consecință, el contestă orice dovadă a provenienței documentelor în litigiu și consideră că nu există indicii că acestea se aflau într-un dosar din partea procurorului general, toate documentele în litigiu putând proveni de la reclamant. În 1998, procurorul general a declarat în mod expres că nu a depus niciodată înscrisuri în fața Curții de Apel și a precizat că a comunicat Curții de Apel doar concluziile sale scrise. În cele din urmă, guvernul consideră că nu rezultă din decizia Curții de Apel sau din înscrisurile procedurii că documentele în litigiu au fost comunicate Curții de Apel. Comitetul consideră că reclamantul nu prezintă dovezi formale că alte elemente decât concluziile scrise, care au fost perfect contradictorii, au fost comunicate Curții de Apel și consideră că moțiunea din 3 iunie 1998 nu poate constitui această dovadă. În subsidiar, guvernul consideră, având în vedere hotărârea Curții de Apel, că sancțiunea pronunțată cu privire la solicitant nu a fost motivată de circumstanțe și de elemente neconflictuale discutate la ședință și nici chiar de circumstanțe din afara faptelor în cauză. Aceasta se bazează numai pe constatarea acțiunilor recunoscute ale reclamantului în ceea ce privește deontologia care îi impune funcția de avocat și circumstanța agravantă numai acesta din urmă, din cauza vârstei, experienței și funcțiilor sale în cadrul Consiliului de ordine, nu putea ignora caracterul grav calomniator al trecerii articolului. Toate elementele în sprijinul deciziei Curții de Apel au fost menționate la audiere, cu respectarea contradicției și a egalității armelor. Guvernul subliniază apoi că părțile în litigiu nu ar fi prezentat un aviz cu privire la fondul cauzei care ar fi permis susținerea argumentelor dezvoltate de procurorul general și, astfel, dezechilibrul procesului. Guvernul precizează că procurorul general, în concluziile sale în fața Curții de Apel, făcea referire în mod deschis la fapte externe circumstanțelor strict auzite ale cazului. În consecință, Comitetul consideră că, în ipoteza veridicității faptelor invocate de solicitant, acesta nu poate fi reținut decât dacă acesta ar fi putut răspunde concluziilor procurorului general, ar fi fost plasat într-o situație dezechilibrată în această procedură. Recurentul subliniază că Adunarea generală de ordine a avocaților a adoptat o moțiune la 3 iunie 1998 exprimându-și profunda sa emoție în urma hotărârii Curții de Apel, sancțiunea pronunțată arătându-i că: cu o severitate extremă și consecințele sale grave asupra [reclamantului] (...) în special în cazul în care consiliul de ordine a fost informat cu privire la faptul că numeroase documente din dosarul [procurorului general] nu au fost comunicate [reclamantului] sau consiliului său, cu încălcarea principiului fundamental al contradicției În plus, chiar și în fața Curții de Casație nu s-a susținut că documentele în litigiu ar fi fost inventate. El adaugă că discursul unui bățier, unul dintre documentele în litigiu, a fost însoțit de un card de mână care se încheie cu o formulă de politețe, cu siguranță nu adresată avocatului său. Reclamantul contestă apoi afirmația guvernului potrivit căreia toate documentele în litigiu erau puse la dispoziția publicului sau, în orice caz, la dispoziția acestuia. Acesta susține, de asemenea, că puținele părți de care ar fi putut avea cunoștință nu o lăsau să creadă că ar putea fi utilizate de Parchet în acest proces civil și adaugă că cunoștințele pe care le-ar putea avea nu scutesc o parte, cel puțin pentru a-i spune celeilalte părți că intenționează să le utilizeze în proces. În cele din urmă, reclamantul consideră că elementele care au fost prezentate Curții de Apel fără a fi comunicate acesteia au fost neapărat prezentate pentru a servi cauzei urmăririi penale și a influența Curtea de Apel, asupra principiului deciziei sale sau asupra severității acesteia. De asemenea, consideră că nimeni nu este capabil să certifice că elementele în litigiu nu au servit Curții de Apel în deliberările sale sau nu au influențat-o. 2.Evaluarea Curții Curtea amintește că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție este caracterul contradictoriu al acesteia : Această noțiune implică, în principiu, dreptul părților la un proces nu numai de a face cunoscute elementele care sunt necesare pentru succesul pretențiilor lor, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice înscris sau observație prezentată judecătorului în vederea influențării deciziei sale, care nu este importantă pentru efectul său real asupra hotărârii Tribunalului. Cu toate acestea, în opinia instanțelor în cauză, observațiile nu prezintă niciun fapt sau argument care nu figurează deja în decizia atacată, această apreciere aparținând, în realitate, numai părților la litigiu (Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Rec., 1997, § 33 Nederöst-Huber c. Elveția, Hotărârea din 18 februarie 1997, Rec., 1997-I, §§ 24 și s.). În cazul de față, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, în special pe motivul că acesta nu a rezultat nici din procesul-verbal al aprodului, nici din hotărârea pe care Curtea de Apel s-a bazat pe documente care nu fuseseră comunicate în mod regulat. Cu toate acestea, părțile în litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a evalua ele însele dacă documentele prezentate instanțelor interne sunt susceptibile sau nu să le influențeze, indiferent de utilizarea lor ulterioară de către instanțe. : se bazează, printre altele, pe asigurarea faptului că s-a putut exprima pe orice înscris la dosar (Nideröst-Huber c. Elveția, citată anterior, § 29). În acest caz, respectarea dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, impunea reclamantului să aibă posibilitatea de a discuta toate documentele și observațiile prezentate de procurorul general Curții de Apel. Prin urmare, este de competența Curții să stabilească dacă reclamantul a comunicat toate înscrisurile prezentate de procurorul general Curții de Apel sau dacă documentele au fost comunicate efectiv cu încălcarea principiului contradictoriei. În sprijinul afirmațiilor sale, reclamantul furnizează o scrisoare din 18 mai 1998 din partea avocatului său care îi arăta șmecheriei sale de a găsi, în dosarul de pledoarie al procurorului general care tocmai fusese trimis din greșeală, documente care nu i-au fost comunicate; de asemenea, furnizează un proces-verbal întocmit de un aprod judecătoresc care constată că un dosar pe care avocatul reclamantului i l-a prezentat la data de 20 Mai 1998 conținea documentele în litigiu. Guvernul contestă afirmațiile reclamantului și furnizează o scrisoare din 8 iunie 1998 adresată de procurorul general barierului, în care susținea că nu a depus nici un dosar de pledoarie sau orice document în fața instanței de apel și îi trimitea înapoi aceste documente, dispărute și constituite din copii. Acest dosar neinventat, nici autentificat, la serviciul pe care i l - ar fi trimis (...) Curtea recunoaște că este dificil pentru solicitant să demonstreze originea documentelor pe care pretinde că nu le-a comunicat, dar consideră că elementele dosarului nu sunt de natură să susțină afirmația potrivit căreia aceste documente ar fi fost comunicate de procurorul general Curții de Apel cu încălcarea principiului contradictoriei. Comisia reamintește, de asemenea, că eligibilitatea probelor ține în primul rând de aprecierea instanței naționale, cu excepția Curții, în cadrul controlului european pe care îl exercită, de a evalua caracterul echitabil al procedurii luate în ansamblu (a se vedea, de exemplu, Teixeira de Castro c. Portugalia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, § 34). Or, în speță, nu reiese că procedura ar fi lipsit de la normele contradictoriei și ale procesului echitabil. În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră, având în vedere argumentele părților, că art. 6 alineatul (1) și 3 litera (a) ar fi fost ignorat. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție și să se respingă motivul întemeiat în mod vădit în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Naismith A.B. Baka Premier Adjunct Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

75906/01

présentée par Jean-Claude VATINEL

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 31 mars 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

E.

Fura-Sandström,

juges

,

et

de

M.

S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juillet 2001,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jean-Claude Vatinel, est un ressortissant français, né en 1938 et résidant au Havre. Il exerce la profession d'avocat au barreau du Havre. Il est représenté devant la Cour par M

e

C.

Aunay, avocat au barreau du Havre. Le gouvernement défendeur est représenté par Madame Edwige Belliard, Directrice des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Dans son édition nationale des 10 et 11 mars 1997, le journal «

Le

Figaro

» publia deux articles consacrés à la situation économique de la ville ainsi qu'à la politique pénale du procureur de la République.

Le 20 mars 1997, fut organisé à la faculté de droit du Havre un débat sur le thème «

Presse, Justice et Liberté

» en présence du procureur de la République du Havre. Au cours de ce débat, fut distribué un montage photocopié de l'article du 11 mars.

Le 8 avril 1997, le procureur de la République demanda à la gendarmerie de procéder à une enquête préliminaire afin d'identifier les auteurs de la confection et de la distribution du tract, le délit visé étant «

outrage à magistrat et diffamation publique

». Dans le cadre de cette enquête, un étudiant et le requérant furent placés en garde à vue le 25 puis le 26

juin

afin de lancer le débat et qu'il y ait une prise de conscience

». Par contre, il contesta être l'auteur du montage du tract et déclara ne pas avoir eu l'intention de commettre un outrage à magistrat. Le 1

er

juillet 1997, l'ordre des avocats s'indigna publiquement des mesures d'interpellation sous escorte, de garde à vue prolongée et de perquisition au cabinet infligées au requérant.

Le 18 juillet 1997, le procureur général demanda au bâtonnier de procéder à une enquête sur le comportement du requérant en raison des faits ressortant de l'enquête de gendarmerie. Un rapporteur fut nommé et, le 17

décembre 1997, le conseil de l'ordre notifia au requérant l'ouverture d'une instruction préliminaire susceptible d'entraîner des sanctions disciplinaires. Par une décision du 22 décembre 1997, le conseil de discipline de l'ordre prononça une mesure d'avertissement à son égard.

Le parquet général et le requérant firent appel de cette décision.

Par un jugement du 23 janvier 1998, le tribunal correctionnel de Paris déclara le directeur de publication du «

Figaro

» et l'auteur des articles publiés en mars 1997 coupables du délit de diffamation publique envers un fonctionnaire public, les condamna à des amendes et ordonna la publication d'un extrait du jugement.

Le 16 mars 1998, le procureur général déposa ses conclusions écrites, selon le Gouvernement sans faire référence à aucune pièce complémentaire et sans en communiquer aucune autre. L'audience eut lieu le lendemain.

Par un arrêt du 29 avril 1998, la cour d'appel de Rouen, statuant en matière disciplinaire, réforma la décision du conseil de discipline et prononça à l'encontre du requérant une interdiction temporaire d'exercice d'un an et lui fit interdiction de siéger au conseil de l'ordre pour cinq ans. Publicité de cette décision fut ordonnée dans les locaux de l'ordre des avocats pendant un mois.

Le 18 mai 1998, la cour d'appel retourna à l'avocat du requérant son dossier de plaidoirie.

Le requérant affirme que dans cet envoi figurait également le dossier de plaidoirie du procureur général, qui contenait des pièces qui n'appartenaient pas à la procédure disciplinaire et qui ne lui avaient jamais été communiquées

: une copie du montage distribué le 20 mars 1997, cinq attestations de personnalités différentes en faveur du procureur de la République, une copie du jugement du 23 janvier 1998, un article de presse intitulé «

réquisitions sévères pour un article critiquant le procureur du Havre

» sur lequel figure un cachet du parquet du Havre à la date du 31

décembre 1997 et le cachet du conseiller du salarié, une page dactylographiée portant la mention «

documents relatifs à l'affaire pénale Abo-Dib, pouvant expliquer le ressentiment [du requérant] à l'égard de (...) mandataire judiciaire et le parquet du Havre pris en la personne de son procureur

», un extrait des registres de l'acte de mariage de la fille du requérant avec le fils de Mme Abo-Dib, une lettre du mandataire judiciaire adressée en 1994 au procureur de la République, un soit-transmis daté de septembre 1994, deux procès-verbaux de la gendarmerie du Havre, le procès-verbal de perquisition au cabinet du requérant et la liste des documents saisis à cette occasion, un communiqué de l'ordre des avocats, le discours prononcé par le bâtonnier à l'audience de rentrée en janvier 1998 et sa carte de visite de transmission comportant des mentions manuscrites, la convocation du requérant pour le 22 décembre 1997 et la télécopie du 16

mars 1998 communiquant les conclusions du procureur général à l'avocat du requérant.

Il demanda à un huissier de constater le contenu du dossier et se pourvut en cassation. Il invoqua notamment une violation du principe du contradictoire et l'article 6 de la Convention.

Il fit également part de sa stupéfaction au bâtonnier. Le 4 juin 1998, celui-ci fit retour au procureur général de l'ensemble de ces documents.

Par une lettre du 8 juin 1998, le procureur général lui restitua ces pièces «

disparates et constituées de copies dont, au demeurant, certaines n'ont aucune confidentialité et d'autres étaient déjà en possession [du requérant]

» et lui précisa qu'il n'avait à aucun moment déposé de dossier de plaidoirie ni de document quelconque hormis ses conclusions écrites régulièrement communiquées. Il l'invita à retourner ce dossier «

non inventorié, ni authentifié, au service qui [le lui] aurait envoyé, dans des conditions qu'[il ignorait] totalement

».

Par un arrêt du 16 janvier 2001, la Cour de cassation estima qu'il ne résultait ni du procès-verbal de l'huissier ni de la motivation de la décision que la cour d'appel se soit appuyée sur des documents qui n'avaient pas été régulièrement communiqués et rejeta le pourvoi.

GRIEF

Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable, n'ayant pas eu communication de toutes les pièces soumises par le ministère public à la cour d'appel de Rouen.

EN DROIT

Le Gouvernement estime que le procès verbal de constat fourni par le requérant se borne à constater la présence dans un dossier, remis par l'avocat du requérant à l'huissier de justice, de documents divers se rapportant pour une partie aux faits en cause dans la procédure disciplinaire et pour une autre partie à des éléments totalement étrangers à la procédure, mais concernant une affaire pénale pour laquelle le requérant intervenait en tant que conseil de l'une des parties. Il conteste en conséquence à ce constat d'huissier tout caractère probant de la provenance des documents litigieux. Il estime que rien ne permet de penser que ceux-ci se trouvaient dans un dossier provenant du procureur général, les documents litigieux pouvant tous provenir du requérant lui-même.

Par ailleurs, le Gouvernement souligne que, dans une lettre du 8

juin

1998 adressée au bâtonnier, le procureur général a expressément affirmé n'avoir jamais déposé de pièces devant la cour d'appel et précisé n'avoir communiqué à la cour d'appel que ses conclusions écrites.

Finalement, le Gouvernement estime qu'il ne résulte ni de la décision de la cour d'appel ni des pièces de la procédure que les documents litigieux aient été communiqués à la cour d'appel. Il estime que le requérant n'apporte pas la preuve formelle que des éléments autres que les conclusions écrites, qui ont été rendues parfaitement contradictoires, aient été communiqués à la cour d'appel. Il estime que la motion du 3 juin 1998 ne peut constituer cette preuve.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime, au vu de l'arrêt de la cour d'appel, que la sanction prononcée à l'égard du requérant n'a pas été motivée par des circonstances et des éléments non contradictoirement discutés à l'audience ni même par des circonstances extérieures aux faits en cause. Elle ne se fonde que sur le constat des agissements reconnus du requérant au regard de la déontologie qui lui impose sa fonction d'avocat et de la circonstance aggravante que celui-ci, en raison de son âge, de son expérience et de ses fonctions au sein du conseil de l'ordre «

ne pouvait ignorer le caractère gravement diffamatoire du passage de l'article

» reproduit dans le tract. Tous les éléments à l'appui de la décision de la cour d'appel ont été évoqués à l'audience, dans le respect du contradictoire et de l'égalité des armes.

Le Gouvernement souligne ensuite que les pièces litigieuses n'auraient pas apporté un avis sur le fond de l'affaire qui aurait permis de soutenir les arguments développés par le procureur général et ainsi déséquilibrer le procès.

Le Gouvernement précise que le procureur général, dans ses conclusions devant la cour d'appel, faisait ouvertement allusion à des faits extérieurs aux circonstances strictement entendues de l'affaire. Il estime en conséquence que dans l'hypothèse de la véracité des faits allégués par le requérant, il ne peut être retenu que celui-ci, ayant pu répondre aux conclusions du procureur général, aurait été placé dans une situation déséquilibrée dans cette procédure.

Le requérant souligne que l'assemblée générale de l'ordre des avocats a adopté une motion le 3 juin 1998 exprimant sa très vive émotion à la suite de l'arrêt de la cour d'appel, la sanction prononcée lui paraissant «

d'une sévérité extrême et ses conséquences gravissimes pour [le requérant] (...) alors surtout que le conseil de l'ordre a été informé de ce que de nombreuses pièces du dossier [du procureur général] n'avaient pas été communiqués [au requérant] ni à son conseil, au mépris du principe fondamental du contradictoire

», dont le texte fut remis au président du tribunal de grande instance, au procureur de la République, et fut publié dans la presse locale et spécialisée sans jamais faire l'objet d'un démenti du procureur général.

Il ajoute que même devant la Cour de cassation il n'a pas été allégué que les pièces litigieuses auraient été «

inventées

» non par le requérant mais par son avocat qui a seul été destinataire du dossier.

Il ajoute que le discours du bâtonnier, l'un des documents litigieux, était accompagné d'une carte manuscrite se terminant par une formule de politesse certainement pas adressée à son avocat.

Le requérant conteste ensuite l'affirmation du Gouvernement selon laquelle tous les documents litigieux étaient à la libre disposition du public ou, en tout état de cause, à sa disposition à lui. Il affirme également que les rares pièces dont il pouvait avoir connaissance par ailleurs ne l'autorisaient pas à croire qu'elles pourraient être utilisées par le Parquet dans ce procès civil et ajoute que leur connaissance éventuelle ne dispense pas une partie, à tout le moins de faire savoir à l'autre qu'elle entend les utiliser dans le procès.

Finalement, le requérant estime que les éléments qui ont été produits à la cour d'appel sans lui avoir été communiqués l'ont été nécessairement pour servir la cause de la poursuite et influencer la cour d'appel, sur le principe de sa décision ou sur sa sévérité. Il estime également que nul n'est capable de certifier que les éléments litigieux n'ont pas servi à la cour d'appel dans son délibéré ou ne l'ont pas influencée.

La Cour rappelle que l'un des éléments d'une procédure équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention est le caractère contradictoire de celle-ci

: cette notion implique en principe le droit pour les parties à un procès non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de leurs prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d'influencer sa décision, peu important son effet réel sur la décision du tribunal. Il n'en va pas autrement quand, de l'avis des juridictions concernées, les observations ne présentent aucun fait ou argument qui ne figure pas déjà dans la décision attaquée, cette appréciation appartenant, en réalité, aux seules parties au litige (

Mantovanelli c. France

, arrêt du 18 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

II, § 33

;

Nideröst-Huber c. Suisse

, arrêt du 18 février 1997,

Recueil

1997-I, §§

24 et s.).

En l'espèce, la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, au motif notamment qu'il ne résultait ni du procès-verbal de l'huissier ni de la décision que la cour d'appel se soit appuyée sur des documents qui n'avaient pas été régulièrement communiqués. Cependant, les parties en litige doivent avoir la possibilité d'apprécier elles-mêmes si des documents soumis aux juridictions internes sont susceptibles ou non de les influencer et ceci quel que soit l'usage qui en sera ensuite fait par les juridictions. Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice

: elle se fonde, entre autres, sur l'assurance d'avoir pu s'exprimer sur toute pièce au dossier (

Nideröst-Huber c. Suisse

, précité, § 29).

En l'espèce, le respect du droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 §

1 de la Convention, exigeait de donner au requérant la faculté de discuter toutes les pièces et observations présentées par le procureur général à la cour d'appel.

Il appartient donc à la Cour de déterminer si le requérant a eu communication de toutes les pièces soumises par le procureur général à la cour d'appel ou si des documents ont effectivement été communiqués en violation du principe du contradictoire.

Au soutien de ses affirmations, le requérant fournit une lettre du 18

mai

1998 de son avocat indiquant au bâtonnier sa stupéfaction de trouver, dans le dossier de plaidoirie du procureur général qui venait de lui être envoyé par erreur, des documents qui ne lui avaient pas été communiqués. Il fournit également un procès-verbal rédigé par un huissier de justice constatant qu'un dossier que lui a présenté l'avocat du requérant le 20

mai 1998 contenait les documents litigieux.

Le Gouvernement conteste les affirmations du requérant et fournit une lettre du 8 juin 1998 adressée par le procureur général au bâtonnier, dans laquelle il affirmait n'avoir pas déposé de «

dossier de plaidoirie

» ni de document quelconque devant la cour d'appel et lui renvoyait «

ces pièces, disparates et constituées de copies

» afin qu'il retourne «

ce dossier non inventorié, ni authentifié, au service qui [le lui] aurait envoyé (...)

».

La Cour reconnaît qu'il est difficile, pour le requérant, de prouver l'origine des documents dont il affirme ne pas avoir eu communication, mais elle estime que les éléments du dossier ne sont pas de nature à étayer l'affirmation selon laquelle ces documents auraient été communiqués par le procureur général à la cour d'appel en violation du principe du contradictoire.

Elle rappelle également que l'admissibilité des preuves relève au premier chef de l'appréciation du juge national, sauf pour la Cour, dans le cadre du contrôle européen qu'elle exerce, à apprécier le caractère équitable de la procédure prise dans son ensemble (voir par exemple

Teixeira de Castro c.

Portugal

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, §

34). Or, il n'apparaît pas en l'espèce que la procédure aurait manqué aux règles du contradictoire et du procès équitable.

Dans ces circonstances, la Cour ne considère pas, au vu des arguments des parties, que l'article 6 §§ 1 et 3 a) aurait été méconnu.

Partant, il convient de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention et de rejeter le grief tiré de cet article comme manifestement mal fondé en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Naismith

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président