SECȚIUNEA I PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 3929/02 prezentată de Taxiarhis MOUZOKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 5 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 noiembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul, dl Taxiarchis Mouzukis, este un resortisant grec, născut în 1967 și rezident în Atena. Anagnostopoulos, avocat în baroul Atenei. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, G. Skiani, șef la Consiliul Juridic al statului și domnul D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al statului. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 iulie 2001, Curtea de Assisi din Atena l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru sperjur (judecarea nr. 1857/2001). În conformitate cu art. 489 alineatul (1) și art. 490 alineatul (2) din Codul de procedură penală, pedeapsa aplicată fiind mai mică de doi ani de închisoare, această hotărâre nu putea face obiectul unui apel din partea pârâtului, ci numai din partea procurorului din apropierea Curții de Apel. La 12 octombrie 2001, hotărârea respectivă a fost înregistrată în registrul Tribunalului rezervat hotărârilor definitive ( τελεσίδικε La 31 octombrie 2001, reclamantul, întrucât termenul pentru casare a început să curgă de la înregistrarea hotărârii în registrul instanței [a se vedea art. 473 alineatul (3) din Codul de procedură penală de mai jos], sesizează Curtea de Casație. La 22 martie 2002, Înalta Instană a respins recursul ca fiind întârziat, pe motiv că termenul pentru casare începuse să curgă în ziua pronunțării hotărârii atacate. În special, Curtea de Casație s-a exprimat după cum urmează: În conformitate cu art. 473 alineatul (3) din Codul de procedură penală, care prevede că termenul de depunere a cererilor începe să curgă de la data înregistrării deciziei definitive în registrul Tribunalului, că o eventuală înregistrare a unei hotărâri care nu este definitivă, dar care poate fi încă supusă unui apel, nu duce la nicio consecință legală. Prin urmare, termenul de 10 zile pentru a se aplica în casarea împotriva unei [felle] decizii începe de la pronunțarea acesteia și nu de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive. În cazul de față, (...) pârâtul se asigură că se pronunță împotriva hotărârii nr. 1857/2001 al Curții de Assese din Atena care l-a declarat vinovat de sperjur și l-a condamnat la o sentință de opt luni de închisoare cu suspendare. În conformitate cu art. 489 alin. (1) și 490 alin. (2) din Codul de procedură penală, această sentință putea face obiectul unui apel din partea procurorului din apropierea Curții de Apel. Prin urmare, înregistrarea acestei hotărâri în registrul rezervat deciziilor definitive nu era prevăzută de lege. Prin urmare, termenul de 10 zile a început să curgă de la pronunțarea hotărârii, care a avut loc la 23 iulie 2001. 757/2002) a fost pus la dispoziție și certificat conform la 10 mai 2002. Dreptul și practica internă relevantă art. 473 din Codul de procedură penală este astfel formulat: În cazul în care o lege nu prevede un termen specific, termenul de exercitare a căilor de atac interne este de zece zile de la pronunțarea hotărârii. În cazul în care persoana în cauză nu este prezentă la pronunțarea hotărârii, termenul menționat anterior este, de asemenea, de zece zile, cu excepția cazului în care aceasta își are reședința în străinătate sau în cazul în care domiciliul nu este cunoscut ; în acest caz, termenul este de treizeci de zile și începe de la data notificării hotărârii. (...) Termenul de recurs în casație începe de la transcrierea deciziei definitive, pusă la dispoziție în mod net, în registrul special al grefei instanței penale. Hotărârea trebuie să fie netă în termen de 15 zile, altfel președintele instanței penale trebuie să fie supus unor sancțiuni disciplinare Într-o primă etapă, Curtea de Casație interpreta această dispoziție literală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea nr.3/2000, în care formarea plenară a Curții de Casație a considerat că înregistrarea în registrul special a grefei unei decizii care nu era definitivă și putea fi încă supusă unui apel nu ducea la nicio consecință legală). Ulterior, jurisprudența Înaltei Instanțe în acest domeniu a început să se relaxeze: în hotărârea sa n 6/2002, formarea plenară a Curții de Casație a hotărât că termenul "decizie definitivă" (τελεσίδικη απόφαση) folosit la art. 473 alineatul (3) din Codul de procedură penală includea nu numai hotărârile pronunțate în recurs, ci și deciziile care nu puteau fi supuse unui apel (ανέκλητες) și că termenul de 10 zile pentru casarea împotriva unei astfel de decizii alerga, de asemenea, de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive și nu de la pronunțarea acesteia. La scurt timp după aceea, camera 6 a Curții de Casație a considerat că, prin termenul "decizie care nu poate fi atacată de un apel" menționat în Hotărârea nr. 6/2002, trebuia să se înțeleagă nu numai o decizie care nu putea fi atacată nici de procuror, nici de părți, ci și decizia pe care numai procurorul o putea formula. În această privință, Curtea de Casație s-a referit la Hotărârea AEPI S.A.c. Grecia. din 11 aprilie 2002 (hotărârea nr. 2229/2002). Această poziie a fost ulterior confirmată în alte hotărâri ale Înaltei Instane (a se vedea, de exemplu, Hotărârea nr 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003). GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenie, reclamantul se plânge că Curtea de Casaie l-a privat de dreptul său de acces la o instană. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a putut dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Reclamantul se plânge că, prin respingerea recursului său ca întârziere, pe motiv că acesta a fost introdus într-un termen care a început de la pronunțarea hotărârii, și nu de la înregistrarea acestuia în registrul Tribunalului, Curtea de Casație l-a privat de dreptul său de acces la o instanță și nu i-a permis să își pregătească bine apărarea. El invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din Convenție, astfel cum este formulat 1. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei... orice acuzat are dreptul în special la (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Guvernul susține că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de acces la o instanță. În opinia guvernului, singura ipoteză în care reclamantul ar fi putut să se plângă de o astfel de încălcare ar fi fost dacă ar fi formulat un recurs în casație în termenul curent de la pronunțare, deci fără a ști motivul deciziei pe care dorește să o atace și dacă recursul său ar fi fost respins ca vag. În acest caz, reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de lege ; or, din scrisoarea din legea menționată și din jurisprudența Curții de Casație (de exemplu, hotărârea nr. 333/2000), reiese în mod clar că înregistrarea unei decizii care nu este definitivă nu produce nicio consecință juridică și că termenul de care dispune persoana în cauză pentru a se confrunta în Casație este scurt de la pronunțarea deciziei atacate. AEI S.A.c. Grecia din 11 aprilie 2002, precum și poziția adoptată în prezent de Curtea de Casație în această privință, pentru a afirma că a suferit un obstacol intolerabil în calea dreptului său de a avea acces la Curtea de Casație. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cerere ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate.
de la requête n
o
39295/02
présentée par Taxiarchis MOUZOUKIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 5 avril 2005 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1er novembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Taxiarchis Mouzoukis, est un ressortissant grec, né en 1967 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M
e
I.
Anagnostopoulos, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M
me
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 23 juillet 2001, la cour d'assises d'Athènes condamna le requérant à huit mois d'emprisonnement avec sursis pour parjure (jugement n
o
1857/2001). Aux termes des articles 489 § 1 et 490 § 2 du Code de procédure pénale, la peine infligée étant inférieure à deux ans d'emprisonnement, ce jugement ne pouvait pas faire l'objet d'un appel par l'accusé, mais uniquement de la part du procureur près la cour d'appel. Toutefois, celui-ci n'interjeta pas appel. Le 12 octobre 2001, ledit jugement fut enregistré au registre du tribunal réservé aux décisions définitives («
τελεσίδικες
» – selon le droit grec, ce terme désigne les décisions rendues en appel). Le requérant a pu alors prendre connaissance pour la première fois du texte du jugement.
Le 31 octobre 2001, le requérant, considérant que le délai pour se pourvoir en cassation avait commencé à courir à partir de l'enregistrement du jugement au registre du tribunal (voir l'article 473 § 3 du Code de procédure pénale ci-dessous), saisit la Cour de cassation.
Le 22 mars 2002, la haute juridiction rejeta le pourvoi comme tardif, au motif que le délai pour se pourvoir en cassation avait commencé à courir le jour du prononcé du jugement attaqué. En particulier, la Cour de cassation s'exprima comme suit :
«
(...) Il résulte de l'article 473 § 3 du Code de procédure pénale, qui dispose que le délai pour se pourvoir en cassation commence à courir à partir de la date de l'enregistrement de la décision définitive au registre du tribunal, qu'un enregistrement éventuel d'une décision qui n'est pas définitive, mais qui peut encore être frappée d'appel, n'entraîne aucune conséquence légale. Il s'ensuit que le délai de dix jours pour se pourvoir en cassation contre une [telle] décision court à compter du prononcé de celle-ci et non de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives.
Dans le cas d'espèce, (...) l'accusé se pourvoit en cassation contre le jugement n
o
1857/2001 de la cour d'assises d'Athènes qui le déclara coupable de parjure et le condamna à une peine de huit mois d'emprisonnement avec sursis. Aux termes des articles 489 § 1 et 490 § 2 du Code de procédure pénale, ce jugement pouvait faire l'objet d'un appel par le procureur près la cour d'appel. Par conséquent, l'enregistrement de ce jugement dans le registre réservé aux décisions définitives n'était pas prévu par la loi. Dès lors, le délai de dix jours a commencé à courir à compter du prononcé du jugement, qui a eu lieu le 23 juillet 2001. Il s'ensuit que le pourvoi en cassation, introduit le 31 octobre 2001, est tardif.»
Cet arrêt (n
o
757/2002) fut mis au net et certifié conforme le 10 mai 2002.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L'article 473 du Code de procédure pénale est ainsi libellé:
«
1.
Lorsqu'une loi ne prévoit pas un délai spécifique, le délai d'exercice des voies de recours internes est de dix jours à compter du prononcé du jugement. Si la personne concernée n'est pas présente au prononcé du jugement, le délai susmentionné est également de dix jours, sauf si elle réside à l'étranger ou si son domicile n'est pas connu
; dans ce cas, le délai est de trente jours et court à compter de la notification du jugement.
(...)
3.
Le délai de pourvoi en cassation court à partir de la transcription de la décision définitive, mise au net, au registre spécial tenu au greffe de la juridiction pénale. La décision doit être mise au net dans un délai de quinze jours, sans quoi le président de la juridiction pénale encourt des sanctions disciplinaires
».
Dans un premier temps, la Cour de cassation interprétait cette disposition à la lettre (voir par exemple l'arrêt n
o
3/2000, dans lequel la formation plénière de la Cour de cassation jugea que l'enregistrement au registre spécial du greffe d'une décision qui n'était pas définitive et pouvait encore être frappée d'appel n'entraînait aucune conséquence légale).
Par la suite, la jurisprudence de la haute juridiction en la matière commença à s'assouplir
: dans son arrêt n
o
6/2002, la formation plénière de la Cour de cassation jugea que le terme «
décision définitive
» (τελεσίδικη απόφαση) employé dans l'article 473 § 3 du Code de procédure pénale comprenait non seulement les décisions rendues en appel, mais aussi les décisions qui ne pouvaient être frappées d'un appel (ανέκκλητες) et que le délai de dix jours pour se pourvoir en cassation contre une telle décision courait également à compter de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives et non du prononcé de celle-ci.
Peu après, la 6
e
chambre de la Cour de cassation considéra que par le terme «
décision qui ne peut être frappée d'appel
», mentionné dans l'arrêt n
o
6/2002, il fallait comprendre non seulement une décision qui ne pouvait être frappée d'appel ni par le procureur ni par les parties, mais aussi la décision que seul le procureur pouvait frapper d'appel. La haute juridiction considéra que l'opinion contraire, selon laquelle le délai pour se pourvoir en cassation courait à partir du prononcé de la décision et non de sa transcription au registre spécial, fragilisait le droit d'accès à la Cour de cassation et portait ainsi atteinte à l'article 6 § 1 de la Convention. A cet égard, la Cour de cassation se référa à l'arrêt
AEPI S.A. c. Grèce
du 11 avril 2002 (arrêt n
o
2229/2002). Cette position fut par la suite confirmée dans d'autres arrêts de la haute juridiction (voir, par exemple, arrêts n
os
1163/2003, 2008/2003, 2313/2003).
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la Cour de cassation l'a privé de son droit d'accès à un tribunal.
2.
Invoquant l'article 6 § 3 b) de la Convention, le requérant se plaint qu'il n'a pas pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Le requérant se plaint qu'en rejetant son pourvoi comme tardif, au motif qu'il était introduit dans un délai qui courait à partir du prononcé du jugement, et non de l'enregistrement de celui-ci au registre du tribunal, la Cour de cassation l'a privé de son droit d'accès à un tribunal et ne lui a pas permis de bien préparer sa défense. Il invoque l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle...
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
»
Le Gouvernement soutient que le requérant ne fut pas privé de son droit d'accès à un tribunal. De l'avis du Gouvernement, la seule hypothèse où le requérant aurait pu se plaindre d'une telle violation aurait été s'il avait formé un pourvoi en cassation dans le délai courant à partir du prononcé, donc sans connaître la motivation de la décision qu'il souhaitait attaquer, et que son pourvoi aurait été rejeté comme vague. En l'occurrence, le requérant n'a pas respecté le délai prévu par la loi
; or, il ressort clairement de la lettre de ladite loi et de la jurisprudence de la Cour de cassation (par exemple l'arrêt n
o
3/2000), que l'enregistrement d'une décision qui n'est pas définitive ne produit aucune conséquence juridique et que le délai dont dispose l'intéressé pour se pourvoir en cassation court à partir du prononcé de la décision attaquée.
Le requérant se réfère à l'arrêt
AEPI S.A. c. Grèce
du 11 avril 2002, ainsi qu'à la position qu'adopte désormais la Cour de cassation en la matière, pour affirmer qu'il a subi une entrave intolérable à son droit d'avoir accès à la Cour de cassation.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président