AFFAIRE KİMRAN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

05.04.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire rejetée (victime);Violation de l'art. 5-3;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE KİMRAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ KinclusivMRAN c. TURCIA (solicitarea nr. 61440/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 aprilie 2005 DEFINIF 05/07/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Kimran c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 15 martie 2005, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 61440/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nabi Kimran ( reclamantul a sesizat Curtea la 27 iulie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 21 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice pârâtul întemeiat pe durata detenției provizorii guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. La 22 martie și, respectiv, 30 aprilie 2004, reclamantul și guvernul și-au prezentat observațiile. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1965. La introducerea cererii, acesta a fost deținut la casa de rejudecare Gebze (Kocaeli). La 9 septembrie 1996, reclamantul a fost arestat în posesia unei identități false și a fost arestat de polițiștii din cadrul secției de combatere a terorismului în apropierea conducerii securității d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 17 septembrie 1996, polițiștii au întocmit un proces-verbal de arest, constatând că reclamantul refuza să depună mărturie și inițiase greva foamei. La 18 septembrie 1996, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului membru în cauză, în fața căreia a negat că are vreo legătură cu organizația în litigiu. 10. În aceeași zi, recurentul a fost sesizat în fața judecătorului care se află în apropierea instanței de securitate a statului de executare, în fața căreia a negat că face parte din organizația incriminată și care a susținut că a fost victima unor presiuni polițienești și a unor tratamente abuzive. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul care se ocupă de caz a dispus plasarea reclamantului în detenție provizorie 11. În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un medic aproape de institutul medico-legal de la Istanbul, care a ajuns la o oprire de lucru de cinci zile. 12. La 13 martie 1997, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant, precum și pe alte șaisprezece persoane pentru apartenență sau asistență și asistență la o organizație armată ilegală, acuzându-l pe reclamant în calitate de lider al acestei organizații și solicitând condamnarea sa în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului 13. La 18 martie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, printre care un magistrat militar, a pronunțat reținerea în detenție a reclamantului, având în vedere domeniul și natura infracțiunii reprobabile. 14. La 21 mai și 18 iulie 1997, instanța de securitate a statului membru a stat în afara prezenței reclamantului și i-a auzit pe inculpați și martori. Ea a pronunțat reținerea în detenție a reclamantului în ceea ce privește natura infracțiunii reprobabile și starea probelor. 15. La sfârșitul zilei de 17 septembrie 1997, instanța de securitate a statului a pronunțat instanța de judecată împotriva reclamantului în scopul de a-l asculta în apărarea sa. În așteptare, aceasta își pronunță detenția având în vedere natura infracțiunilor reprobabile, în stare de probă, conținutul dosarului, faptul că dovezile nu fuseseră încă colectate și durata detenției. 16. La 14 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamantul în apărarea sa, precum și avocatul său în pledoaria sa. Acesta din urmă a contestat validitatea probelor reținute, cu privire la faptul că se bazau pe mărturiile unor colegi inculpați, obținute ca urmare a relelor tratamente și a solicitat, în consecință, reexaminarea detenției provizorii a clientului său. La sfârșitul acestei audieri, Curtea a refuzat eliberarea provizorie a reclamantului și a pronunțat reținerea sa în detenție din cauza naturii infracțiunilor reprobabile, a stării probelor și a riscului de evadare existent. 17. La 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene i-a numit pe avocații inculpaților în apărarea lor, inclusiv avocatul reclamantului, care își va reiniția cererea de revizuire a deținerii clientului său. La sfârșitul acestei audieri, Curtea a refuzat eliberarea provizorie a reclamantului și a pronunțat reținerea sa în detenție în ceea ce privește: natura infracțiunilor reprobabile, starea probelor, durata detenției, și durata pedepsei prevăzute de articolele de decădere 18. 11 martie 1998, Curtea de Securitate îi include pe inculpați în apărarea lor și a dus la audierea unui martor. În cursul acestei audieri, avocatul reclamantului și-a reafirmat cererea de eliberare provizorie, subliniind faptul că o procedură de maltratare era în curs de desfășurare împotriva polițiștilor care au luat parte la anchetă, în prezenta cauză. Curtea a refuzat să accepte această cerere de eliberare și a pronunțat menținerea reclamantului în detenție în ceea ce privește natura infracțiunilor reprobabile, conținutul dosarului, durata detenției și riscul de evadare existente 19. În cursul procesului de încuviințarea din 15 mai 1998, avocatul reclamantului își va reitera cererea de eliberare provizorie, subliniind că singurele dovezi împotriva acestuia din urmă constau în declarații ale unor colegi inculpați obținute ca urmare a unor tratamente abuzive. La sfârșitul acestei audieri, Curtea pronunță menținerea în detenție a reclamantului în ceea ce privește natura infracțiunilor reprobabile, conținutul dosarului și durata detenției. 20. Potrivit ședințelor din 17 iulie, 18 septembrie și 18 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene privind menținerea reclamantului în detenție, având în vedere, în special, natura infracțiunii reprobabile, în stare de probă, durata detenției, faptul că dovezile nu au fost colectate toate și că motivele detenției nu au dispărut. 21. În cursul procesului din 3 februarie 1999, reclamantul și avocatul său au subliniat lipsa de probe aflate sub acuzare, depozițiile pe care se baza acuzația fiind contradictorii și obținute ca urmare a relelor tratamente. În plus, susținând că clientul său a fost deținut timp de aproape 32 de luni, avocatul își va reitera cererea de eliberare provizorie. La sfârșitul acestei audieri, Curtea a pronunțat menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura infracțiunilor reprobabile, de conținutul dosarului și de faptul că motivele detenției nu au dispărut. Începând cu 18 iunie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a stat într-o cameră formată din trei judecători civili. În cursul acestei ședințe, Curtea a efectuat lectura rechizițiilor privind fondul procurorului republicii și a acordat o perioadă de timp inculpaților pentru a-și prezenta concluziile în apărare. La sfârșitul acestei audieri, Comisia a pronunțat menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de natura infracțiunilor reprobabile, de conținutul dosarului, de durata detenției și de faptul că cauza era în stadiul de judecată. 24. În decembrie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a statuat menținerea în detenție a reclamantului pe baza naturii infracțiunilor reprobabile, a stării probelor, a duratei detenției și a faptului că cauza se afla în etapa de judecată. 25. În timpul luării în custodie din 6 martie 2000, avocatul reclamantului precisa nu ar fi putut să o facă cu clientul său din cauza aplicării protocolului nr. 3 adoptat de Ministerul Justiției și, prin urmare, să nu fie în măsură să-și asigure apărarea. După ședința reclamantului în apărarea sa, instanța a pronunțat reținerea sa în detenție având în vedere natura infracțiunii reprobabile, în stare de probă și durata detenției. 26. La sfârșitul audierilor din 17 mai și 19 iulie 2000, instanța de securitate din statul membru în care reclamantul este în arest provizoriu, având în vedere natura infracțiunii reprobabile, starea probelor și durata detenției. 27. La 27 septembrie 2000, instanța de securitate din statul membru în cauză și avocatul acesteia în apărare. Având în vedere absența elementelor constitutive ale dreptului de proprietate, conform art. 168 alin. (1) din Codul penal și absența probelor în cauză, avocatul a luat în considerare durata detenției provizorii și a solicitat o reexaminare a acesteia. La sfârșitul acestei audieri, instanța pronunță menținerea în detenție a reclamantului din cauza naturii infracțiunii reprobabile, a stării probelor, a conținutului dosarului și a duratei detenției. 28. La 8 decembrie 2000 și 28 februarie 2001, instanța de securitate din statul membru în care reclamantul este ținut în detenție din cauza naturii infracțiunii reprobabile, a stării probelor și a datei detenției. 29. La 16 mai 2001, Curtea de Securitate a statului a sesizat primirea procesului-verbal prin care se conștientiza că decăderea în fața instanței de judecată a reclamantului era interzisă medical, deoarece acesta și-a inițiat cea de-a o sută a șasea zi de grevă a foamei. În cursul acestei audieri, instanța a efectuat lectura rechiziției suplinitive a procurorului republicii și a informat avocatul reclamantului în apărarea sa. Acesta din urmă își va reitera cererea de eliberare provizorie, subliniind lipsa unui temei juridic și material pentru această detenție, precum și durata sa de patru ani și nouă luni, devenit inacceptabilă. Curtea a respins această cerere de eliberare și a pronunțat menținerea reclamantului în detenție, bazându-se pe natura infracțiunii reprobabile, starea probelor, data și durata detenției. 30. La 15 iunie 2001, avocatul reclamantului a depus un memoriu în apărare în care a solicitat eliberarea provizorie a clientului său, subliniind în această privință că o perioadă atât de lungă de detenție, fără motive serioase, a încălcat principiile prevăzute de convenție și jurisprudența Curții. 31. La 26 iunie 2001, Curtea de Securitate a Statelor Unite a examinat raportul medical din 21 iunie 2001, întocmit de Spitalul Public Tekirda La 27 martie 2002, instanța de securitate de la la la la la la la la la avocat al reclamantului în apărarea sa, care a informat instanța de securitate a clientului său cu privire la lipsa de dovezi împotriva sa. 33. La 22 mai 2002, avocatul reclamantului a informat instanța de securitate a statului de condamnare a polițiștilor acuzați de maltratare. 34. La 17 iulie 2002, avocatul reclamantului a informat instanța de securitate cu privire la faptul că clientul său a depus o plângere pentru maltratare la procurorul Republicii și a solicitat să fie informat cu privire la consecințele acestei proceduri. 35. La 31 ianuarie 2003, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani și nouă luni în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. În plus, aceasta a aplicat deducerea perioadei de detenție provizorie a pedepsei aplicate. 36. La art. 5 alineatul (3) din CONVENȚIA 37, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției provizorii, care nu respectă cerințele prevăzute la art. 5 alineatul (3) din convenție, astfel cum a fost formulat de orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1). (c) din prezentul articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii (...) 38. Guvernul subliniază că durata detenției reclamantului a fost dedusă din sentința pronunțată împotriva sa, astfel încât nu se poate pretinde a fi victimă în temeiul Convenției. 40. Reclamantul se referă la această teză. 41. Curtea reamintește că a considerat deja că termenul complet al perioadei de detenție provizorie asupra pedepsei pronunțate de instanțele naționale nu retrage, în principiu, reclamantului calitatea de victimă a unei încălcări a cerințelor art. 5 alin. (3) din Convenție. Trebuie luată în considerare numai pentru a aprecia amploarea prejudiciului pe care l-a suferit ( De Jong, Baljet și Van Den Brink c. Țările de Jos, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A n 77, § 41, și Van Der Sluijs, Zuiderveld și Kapple c. Țările de Jos, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A n 78, § 37). 42. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că această cauză nu se confruntă cu niciun alt motiv d Guvernul susține că detenția provizorie a reclamantului a fost un interes public, deoarece acesta a fost acuzat de o infracțiune deosebit de gravă, reținerea sa provizorie era necesară pentru a preveni orice risc de recidivă, scurgere sau distrugere de probe. 44. Reclamantul subliniază că Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins în mod sistematic, în termeni de formule standard fără echivoce și fără motivare, cererile sale repetate de eliberare. Astfel, instanțele naționale nu au precizat în ce măsură menținerea reclamantului aflat în detenție era necesară. 45. Curtea constată în primul rând că detenția reclamantului a început la 9 septembrie 1996 pentru a se încheia la 26 iunie 2001, cu eliberarea sa provizorie; prin urmare, a durat aproximativ patru ani și nouă luni. 46. Comisia reamintește apoi că, în primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rezonabilității. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea din 28 octombrie 1998, Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, Rec., 1998, Rec., 1998-VIII, § 154). 47. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității detenției, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă. ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi , Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319-B, punctul 52). 48. În speță, din elementele dosarului reiese că instanța de securitate a statului a pronunțat în mod regulat, la sfârșitul fiecărei ședințe, menținerea în detenție a reclamantului, pe baza unei formule aproape întotdeauna identice, pentru a nu spune stereotipată, făcând trimitere la natura infracțiunii reproșate, în starea de probă, la conținutul dosarului și durata detenției (punctele 13-29 de mai sus). La o redresare, aceasta a invocat pedeapsa suportată (punctul 17 de mai sus) și, de două ori, riscul de evadare a reclamantului (punctele 16 și 18 de mai sus). 49. Or, Curtea subliniază că pericolul de evadare nu poate fi apreciat numai pe baza gravității pedepsei cu moartea, ci trebuie să analizeze în funcție de un set de elemente suplimentare relevante proprii, fie pentru a confirma existența acesteia, fie pentru a o face să apară într-o asemenea măsură redusă încât nu poate justifica o detenție provizorie (a se vedea, printre altele, Letellier c. Franța , Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A n 207, § 43, și Mansur, citată anterior, § 55. 50. În sfârșit, din motivele ordonanțelor de menținere în detenție reiese că instanțele naționale au omis să precizeze în ce mod aceste riscuri puteau persista după mai mult de patru ani și nouă luni de detenție (a se vedea Zannouti c. Franța, n 4421/98, § 45, 31 iulie 2001 și Demirel c. Turcia 39324/98, § 60, 28 ianuarie 2003). 51. În mod similar, în opinia Curții, dacă Cu toate acestea, nu pot fi suficiente pentru a justifica numai menținerea detenției în litigiu pe o perioadă atât de lungă (Mansur, citată anterior, § 56 și Demirel, citată anterior, § 61). 52. Prin urmare, Curtea consideră că menținerea în detenție a reclamantului în cursul perioadei în litigiu încalcă art. 5 alineatul (3) din convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 53. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pacat 54. Reclamantul solicită 17 700 000 000 de livre turcești (TRL) [aproximativ 10 934] 55. Guvernul contestă aceste pretenții. 56. Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, acționând în mod echitabil, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 500 EUR pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 57. Reclamantul solicită 200 000 000 TRL [aproximativ 123 EUR] pentru cheltuielile suportate în fața Curții și 6 000 000 000 TRL [aproximativ 3 707 EUR] pentru onorariile de avocat și, în acest scop, prezintă un număr de ore de lucru și un număr de cheltuieli. 58. Guvernul contestă aceste pretenții. 59. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedură în fața Curții și lap a acordat reclamantului. Interese moratorii 60. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURȚIA, ÎN L 5 alin. (3) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit ; această sumă se convertește în lire turcești la rata aplicabilă la data decontării, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2005 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte